Oameni si javre (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Mai multor „figuri proeminente ale vietii politice si culturale cunoscute de aproape“ de catre Niculae Gheran, autorul le creioneaza, în volumul „Arta de a fi pagubas. Oameni si javre“, admirabile portrete în miscare, cum sunt, de pilda, cele din sectiunea cartii intitulata „Destine“. Mi-au retinut atentia pentru însemnarile de fata îndeosebi personaje din sfera culturii, a artei si literaturii. În prim plan sunt fatalmente „noile cadre“, dar nu lipsesc nici cei veniti din interbelic, precum Barbu Theodorescu, fostul secretar al lui Nicolae Iorga si seful Cancelariei acestuia în perioada când marele savant a detinut functia de prim ministru al României Mari. (Pe Petre Roman, Radu Vasile sau Emil Boc i-au precedat Mihail Kogalniceanu, Titu Maiorescu, Ionel Bratianu, Nicolae Iorga… Nu mai continui lista fiindca ne facem sânge rau!). „Barbu Theodorescu – scrie Gheran – era o comoara de om la casa omului. Stia câte-n luna si-n stele, iar când n-avea un raspuns sigur, te trimitea la o incontestabila sursa de informatie“.
În regimul instaurat dupa razboi, ilustrul carturar a fost bagat în puscarie. Când a iesit i s-a oferit un post de salahor pe un santier de constructii. Dupa ce a elaborat o Bibliografie a relatiilor româno-ruse, fiind însa obligat sa o semneze cu pseudonim, desi, noteaza memorialistul, pentru o asemenea lucrare ar fi trebuit sa i se acorde Premiul de Stat, singura „rasplata“ a constat în angajarea sa, în fine, într-o institutie de cultura, si anume la Biblioteca de Stat. Dar tot ca un fel de salahor. I s-a dat de lucru celui care adunase într-o bibliografie circa 20 000 de studii si articole publicate de Nicolae Iorga în tara si strainatate, cât unei echipe întregi: „sa întocmeasca lunar liste cu lucrari ce lipsesc din depozitul legal, cu peste 300 000 de titluri, basca 1 000 000 de exemplare, neinventariate, stocate în diverse cladiri“. Era misiunea ce i-o fixase un anume Stefan Gruia, director în Ministerul Culturii, care avea legatura cu cultura cam tot atâta câta au avut si au multi directori din acest domeniu în „obsedanta“ epoca postdecembrista, inclusiv actualii directorasi în frunte cu onor ministrul de resort.
Comportamentul politicienilor si al potentatilor vremii fata de oamenii de stiinta si de cultura, de scriitori, de artisti în general era conditionat, ca si astazi de altfel, de diverse criterii, în primul rând politice. Cel al valorii se afla pe ultimul loc sau nu o data lipsea cu desavârsire, în functie de conjunctura. Exceptiile întaresc ca de obicei regula. Între ele nu se înscriau cu adevarat nici macar cei cu pretentii de mari intelectuali ca, de exemplu, Miron Constantinescu ori Gogu Radulescu, acesta din urma, un oportunist, fost ofiter NKVD, conform unor marturii demne de încredere, agent zelos al Kominternului, care, mai târziu, în timp ce o lingusea pe Elena Ceausescu, tintea la prima functie în stat. În anii ’80, avea sa devina un fel de guru al vajnicilor nostri „dizidenti“ si „dizidente“…
Cert e ca nu mai ramasese aproape nimic din ceea ce fusese atitudine fata de scriitori, de oamenii de cultura, pâna prin a doua jumatate a deceniului cinci. „Antonescu, cât era el de Antonescu – îi povesteste Barbu Theodorescu lui Gheran –, avea un respect deosebit fata de carturari, chiar si când ajunsese conducator al statului. La 4 septembrie 1940, când devine sef de guvern, l-a pus pe Dumitru Caracostea în fruntea Educatiei Nationale, unde profesorul ma luase sef de cabinet. Numai doua saptamâni i-a durat mandatul, caci legionarii au insistat sa preia ministeriatul sub comanda lui Traian Brailoiu. N-ai sa crezi: demiterea n-a urmat un curs birocratic, caci pe nepusa masa ne-am pomenit cu generalul în sediul din Spiru Haret, explicându-i profesorului de ce-i obligat sa-l revoce. În contrapartida, l-a rugat sa accepte conducerea Fundatiilor Regale, propunere acceptata, unde, de asemenea, m-a luat cu el. La plecare, Antonescu mi-a întins mâna, desi pâna atunci nu ma vazuse decât de doua ori în toata viata“.
Într-o perioada în care multi kominternisti si agenti NKVD au fost oarecum marginalizati, Barbu Theodorescu va ajunge totusi profesor. Este dezamagit însa când, invitat la Academie pentru a lua parte la dezbaterea privind „Enciclopedia Româna“ si „Marea Enciclopedie Româna“, constata ca o opera atât de complexa îi fusese încredintata lui Valter Roman. „Rusinos! – se indigneaza profesorul, în dialogul cu Niculae Gheran. Musolini a sacrificat un savant ca Giovanni Gentile sa pregateasca „Enciclopedia Treccani“, Carol al II-lea l-a însarcinat pe Dimitrie Gusti sa întocmeasca „Enciclopedia României“, iar Coana Leana, în tinerete vânzatoare de seminte, pe Valter Roman, un nimeni, care, ca redactor, si-a facut ucenicia la Radio Moscova – alaturi de alti kominternisti –, veniti apoi cu tancurile rusesti sa ne elibereze…“
Cu toate acestea, impostura nu mai era acum la proportiile celei din „obsedantul deceniu“, iar impostorilor li se mai putea replica, li se mai putea taia elanul distructiv. Când în discutia de la Academie Barbu Theodorescu semnaleaza ca „Dictionarul Enciclopedic“, deja aparut, are mari lacune, iar Valter Roman crede a-l intimida întrebându-l: „Vreti sa spuneti ca „Dictionarul Enciclopedic“, în patru volume, nu-i o carte româneasca?“, reputatul carturar, oltean cu coloana vertebrala mereu dreapta, îi raspunde calm: „Eu n-am afirmat asta, dar, daca va face placere, îmi însusesc aceasta replica; o fac la fel de bucuros, fiind în stare sa v-o si dovedesc. Va convine – bine; nu – dati ordine sa ma lege“.
Trecuse totusi vremea când cei ca Valter Roman puteau sa dea astfel de ordine în România. Profesorul, ne spune Niculae Gheran, avea sa fie doar evitat.
O alta figura, aceasta realmente luminoasa în vremuri mai degraba tulburi, dintre cele peste care s-a asternut inevitabila uitare, este moldoveanul Constantin Prisnea – „om de treaba si cu deschidere intelectuala“ care „se comporta liber de orice constrângeri“. La vârsta de 40 de ani, când prelua conducerea Departamentului de cultura si arta, avea în spate o experienta dintre cele ce sunt foarte apreciate în America, unde, în treacat fie zis, originea sociala si stagiul în asa zisa munca de jos conteaza cu adevarat, dar cu totul altfel si din alte ratiuni decât în România anilor ’50, ca si în cea de astazi. Nascut la Botosani, într-o familie modesta, absolvent al unei scoli feroviare, impiegat la Podu Iloaiei, sef de halta la Sabaoani, absolvent al Facultatii de Geografie a Universitatii din Iasi, era un exemplu de bun simt si modestie. Un intelectual autentic, cu veleitati de scriitor, care avea cultul valorilor. O dovedeste si una dintre scenele rememorate de Niculae Gheran care îl au ca protagonist: „– Neculai, auzit-ai matale de Mateiu Caragiale? – Auzit-am, tovarase ministru, îl asigura cel ce raspundea, în cadrul departamentului, de edituri. – Mai baiete, fara Matei, literatura româna-i ca o mireasa stirba. Vezi ce fac astia de la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatura si Arta – nota mea) ca din puzderia de carti pe care le primesc zilnic, daca duc vreo doua acasa, si alea într-o saptamâna. – Înteles, domnule ministru! Luam editia Perpessicius si o prefatam la iuteala în redactie“.
Era însa greu de luptat cu sistemul, precum astazi cu grupurile de interese si de influenta, despre care scria recent în „Luceafarul“ excelentul prozator Radu Aldulescu. (Sintagma „grupuri de influenta“ poate fi luata si ca un eufemism pentru gasti). Dupa o plenara a C.C. a partidului, ce avusese loc în chiar zilele urmatoare dialogului amintit dintre cei doi, Constantin Prisnea îi spune colaboratorului sau cu fina, dar si cu amara ironie: „– Neculai, baiatule, mai bagati-va mintile în cap: nu cu Pirgu si Pasadia construim socialismul cu un ceas mai devreme, ci cu muncitorii în industrie, cu precadere din uzinele constructoare de masini, pivotul ei central“.
Cum ar fi putut sa-si imagineze atunci cel ce a ocupat si alte importante functii ministeriale ca în aceasta tara amarâta va veni un timp, tot pretins revolutionar, când nici capitalismul nu se construieste cu Pirgu si cu Pasadia. Numai ca el, capitalismul (salbatic) românesc, nu mai are nici muncitori si nici uzine…
(Va urma)

Un comentariu pentru “Oameni si javre (II)”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper