Oameni si javre (I)

Un articol de CONSTANTIN COROIU


Cu aproape doi ani in urma, sub titlul „Poveste din Cartierul de Est“, comentam aici „Arta de a fi pagubas. Targul Mosilor“ (Biblioteca Bucurestilor), de Niculae Gheran, o captivanta naratiune autobiografica: copilaria si adolescenta marelui editor al operei lui Liviu Rebreanu, traite in amintitul „targ“.  Era primul volum din povestea adevarata a ceea ce numeam un risipitor. Un risipitor cu talentul sau de prozator, dar strangator, adunator, deopotriva competent si tenace, in spatiul culturii majore, care a preferat – cum insusi marturiseste – „sa fie ucenic si calfa in atelierul domnului Rebreanu“. Si, spuneam atunci, cum sa nu ma tenteze oximoronica sintagma risipitor-adunator, fie si daca as avea in vedere ca, pentru vasta sa constructie, Niculae Gheran a trebuit sa cerceteze, intre altele, nu mai putin de zece mii de periodice din epoca interbelica, fara sa aiba la indemana vreo bibliografie sau alte repere calauzitoare.

Daca am o admiratie sans rivages pentru sacrificiul facut in scopul nobil al edificarii editiei critice Rebreanu, in 23 de tomuri, o editie monumentala, care i-a ocupat aproape intreaga viata activa de pana acum, nu pot sa-mi reprim si un sentiment de regret ca pentru a duce la capat o opera de asemenea proportii (lucru rar in tara zidului mereu neispravit) a trebuit ca prozatorul, scriitorul epic de remarcabil talent sa se ignore. „Arta de a fi pagubas. Targul Mosilor“ imi acutiza acest sentiment.
Ioana Parvulescu situa cartea lui Niculae Gheran „in linia pitorescului balcanic Anton Pann – Ghica“. O situare pertinenta, dar nu si suficienta. Mai important mi se pare ca, dincolo de pitorescul balcanic al Targului Mosilor, evocat cu o pana de veritabil povestitor si portretist, ajutat de o memorie prodigioasa si de un fermecator simt al umorului, ca si de insusirile unui fin filolog, cunoscator desavarsit al „limbii“ cu inflexiuni si elemente de argou ce individualizeaza un topos si sufletul acestuia, se afla tragicomedia existentei umane, undeva in Est, in cosmopolita margine de Bucuresti, multietnica, multiculturala, cum ar spune astazi functionarii de la Bruxelles. O contagioasa pofta de viata, dar si o puternica unda de tristete caracterizau acea lume din mahalaua unui oras situat la Portile Orientului. In paranteza, fie spus, ar trebui sa nu uitam ca mahala provine din turcescul mahalla care inseamna cartier.
Citind cartea lui Niculae Gheran, nu o data am ras cu lacrimi sau, mai bine zis, printre lacrimi. Caci, dincolo de pitorescul si de umorul irezistibil, ea e dintre cele ce ne intorc cu fata spre un destin colectiv, al nostru, cei de pe aici, si care n-a fost niciodata unul fericit, asa cum tot s-a sperat, s-a visat si cum tot s-a promis de-a lungul vremurilor. Asta si pentru ca nu am inteles sau nu am fost ori nu suntem capabili sa ni-l proiectam, destinul, si sa ni-l cladim noi insine. „Suntem vad prea bun pentru clientii pusi sa ia totu’ pe datorie, daca nu si pe gratis“ – constata cu o amaraciune ce vine din veac nea Gica – un personaj memorabil, ca atatea altele din „Arta de a fi pagubas„. Intors din Primul Razboi Mondial fara un ochi si fara cal, nea Gica se alesese cu o decoratie devenita, din pacate, simbol al unei imense frustrari. „Raul cu raul, da’ ati facut Romania Mare“, incearca sa-l consoleze un conviv din carciuma sa transformata in club de dezbatere. „Am facut un cacat – ii replica nea Gica. Nici nu ne-am adunat bine de pe drumuri si, iata, dupa douasdoi de ani, Basarabia a zburat la rusi, o parte din Ardeal la unguri, alta dobrogeana la bulgari, sa-i ia mama dracului pe toti, c-am plecat calaras cu schimbu’ – de-am dus la reghiment ditamai armasarul – s-am venit acasa pe jos, c-o decoratie in loc de cal. Asta-i dreptate?“. Apoi, ca in marea literatura rusa, a lui Cehov bunaoara, acest comersant cinstit, care „avea orgoliul bucuresteanului get-beget, nascut si crescut in capitala tarii nu ca veneticii – cum le spunea la suparare – veniti care dincotro, uneori de unde a-ntarcat mutu iapa“, figura insolita in cartierul dominat de negustori si mici afaceristi, cu meseriasi respectati, cu doamne si domnisoare „de rang si de felinar“, isi scoate, cum o face de obicei, tacticos ceasul cu doua capace din buzunarul de la nelipsita-i vesta si anunta, precum o portavoce a Zeului Timp:  „S-a facut de sase, mai e putin si vine seara“. Ca o cortina care inchide parca o reprezentatie…
Pe parcursul lecturii cartii aparute acum doi ani mi-am reevocat in unele momente neorealismul italian, iar in altele dramatismul Povestii (muzicale) din „Cartierul de Vest“ a lui Leonard Bernstein, de unde si parafraza din titlul comentariului meu. Dar si Poiana lui Iocan a lui Marin Preda, fiindca si in Targul Mosilor exista o agora, chiar mai multe, nu neaparat ca a lui Iocan, lumea de aici nemaifiind una de tarani precum aceea din Silistea-Gumesti, dar nici de veritabili depeizati. O identitate nedecisa ce ii confera insa o originalitate frapanta, datorata si diversitatii discursurilor – nu doar ca limbaj –, ci si, asa-zicand, ca tematica, intrucat si ascendentele si experientele celor ce alcatuiau acest colt de umanitate erau diverse. In „Targul Mosilor“ oamenii traiau, iubeau, petreceau si mureau dupa un cod al lor, cu legi si reguli care le transcend si le sfideaza pe cele inscrise in tratatele de etica sau juridice, mereu incomplete, mereu amendabile si mai ales pline de portite prin care de regula scapa criminalii, hotii, ticalosii, tradatorii. Un univers care fascineaza, incat pana si Carol al II-lea – „neamt de profesie, se adaptase miraculos mitocanimii neaose, mai-mai s-o inghesuie in corul Patriarhiei“.
A venit insa razboiul. Cartierul copilariei si adolescentei lui Gheran – unde tatal sau era negustor cu stare, „mereu cu masa plina“, cerialist ce facea marketing fara sa stie, venit in Bucuresti descult, la numai 14 ani –, aidoma atator altor „cartiere“, intra, odata cu – si mai ales dupa – marea conflagratie, sub tavalugul necrutator al Istoriei, mereu nepasatoare de oameni si de tragismul existentei lor, cum observa Marin Preda. Iar Niculae Gheran, tinandu-si promisiunea facuta acum doi ani, isi continua povestea intr-un al doilea volum din „Arta de a fi pagubas„, aparut recent sub aceeasi egida – „Biblioteca Bucurestilor“ – si subintitulat „Oameni si javre“. Este o carte in care autorul urmareste evolutia acelei fascinante lumi din Targul Mosilor in noile conditii social-politice, evocand insa evenimente si personaje reale si din viata literara a primelor decenii de dupa 1944 – „vazuta din culisele cultural-artistice ale vremii“, ca unul care a lucrat in institutii de cultura ale epocii si avand chiar o importanta functie de conducere in sistemul acestora. Intr-un „Cuvant inainte“, se precizeaza ca, bazate pe un noian de amintiri, o mare parte din acest al doilea volum, ca si in cazul primului de altfel, „poarta girul realitatii, cel putin in privinta cadrului istoriografic si topografic“, nu insa si in ceea ce priveste onomastica, schimbata in unele cazuri. In patru dintre capitolele cartii, registrul narativ este unul de pura evocare, fiindca „prezenta unor figuri proeminente ale vietii politice si culturale, cunoscute de aproape, m-a obligat sa respect autenticitatea situatiilor infatisate, constient ca insemnarile au o valoare istorica“. Si, intr-adevar, au in primul rand o valoare istorica, dar si literara, in sensul ca sunt scrise cu acelasi elan epic. Fiindca veni vorba, trebuie sa remarc faptul ca autorii penibilului raport prezidential de condamnare a comunismului, sau cum s-o fi mai numind el, dar nu numai ei, ar putea gasi in cartea lui Niculae Gheran o sursa sigura de informare privind „regimul criminal“ pe care l-au condamnat cu manie, propagandistic, partizan, fara respect pentru intregul adevar istoric. Si, cine stie?, poate ca in ceasul al doisprezecelea si-ar face fie si un sumar proces de constiinta, in urma caruia vor redacta macar o addenda la documentul incropit sub un patronaj politicianisto-oportunist.
In cele patru capitole eminamente memorialistice, faptele autobiografice sunt narate de Niculae Gheran in contextul larg social si politic al epocii postbelice. Pentru cititorul mai in varsta si cat de cat informat, evenimentele si personajele sunt in general cunoscute. Pentru cel tanar si interesat de istoria acestei tari nu putine pot fi de o noutate socanta. Valoarea de marturie, de document viu este de netagaduit. E o lume pestrita, populata de figuri diverse, unele de oameni care cred sincer si lupta pentru o idee, dar mai ales de javre, ca sa preiau termenul lui Gheran, care nu se dau in laturi de la nimic ce ar putea sta in calea dogmatismului ori a parvenitismului lor, inclusiv comiterea de crime, nu numai morale. Pe scena politica din Romania, si nu doar pe cea politica, lupta pentru putere din perioada stalinista intre comunistii autohtoni si cei parasutati de la Moscova, kominternisti straini de tara, unii nestiind nici macar limba romana, se va prelungi multa vreme dupa 1944, cu consecinte nefaste pentru poporul roman, pentru cultura, traditiile si valorile sale (evit cuvantul „elite“, compromis total la noi in ultimele doua decenii, adica tocmai intr-o vreme cand ar fi trebuit sa-si recapete sensul adevarat). Nu putini au ajuns sa ocupe pozitii cheie, la toate nivelurile, in partid, in stat, in Armata, in organele de represiune.  Nume amintite de Niculae Gheran in capitolul „Remember“ sunt de notorietate: Luca Laszlo (Vasile Luca), Iordan Dragan Rusev (Petre Borila), Dmitri Colin, Lev Oigenstein (Leonte Rautu), Iosif Kisinevschi, Ernest Neulander (Valter Roman), Leon Tismeniski (zis si Tismaneanu), Moscu Kohn (Gheorghe Stoica), Vanda Nicolski si multi altii…
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper