Nadlac XXI: albume cu amintiri

Un articol de Narcisa Stiuca

Orasul Nadlac poate fi socotit un reper interesant în studierea multiplelor fatete ale identitatii. Pentru majoritatea dintre noi este doar unul dintre orasele de granita, una dintre portile catre Europa. Pentru cercetatori este una dintre asezarile multiculturale importante din vestul României în care, de-a lungul secolelor, românii au convietuit cu sârbii, germanii, maghiarii si slovacii. Iar pentru acestia din urma, statorniciti aici acum mai bine de doua sute de ani, este Capitala celei de-a doua Patrii.

Orasul se înfatiseaza vizitatorului familiarizat cu localitatile din Banat si Transilvania oarecum contrariant, cu toate ca principalele puncte de convergenta sociala, dispuse spatial ca în mai toate orasele vechiului Imperiu Habsburgic, i-ar crea un anume sentiment de dejà-vu. Parcul public, edificiile vechi cu influente baroce si rococo, bisericile impunatoare – evanghelica, romano-catolica, româneasca si sârbeasca – dar mai ales strazile largi, strajuite de arbori au un farmec aparte, de sfârsit de secol XIX. Daca se lasa însa purtat de pasi (fara teama de a se rataci, caci liniile strazilor formeaza un caroiaj impecabil), descopera în imediata vecinatate a centrului case care se încapatâneaza sa reziste mileniului III, cu toate ca aspectul lor le-ar face demne de a fi admirate într-un muzeu de arhitectura traditionala. Multe dintre ele pastreaza pe frontispiciu anul construirii, alaturi de monograma proprietarului si este lesne sa ne imaginam ca, în urma cu peste un veac, ele constituiau fala gospodarilor nadlacani. Impresia de rusticitate este adâncita de faptul ca asezarea este înconjurata de întinse suprafete agricole care au asigurat multa vreme bunastarea locuitorilor, impunând totodata un model de organizare a gospodariei si locuirii specific pustei: salasul.
În fine, configuratia Nadlacului pastreaza pâna astazi urmele segregarii etnice si ale ierarhizarii economico-sociale. Partea slovaca, dominata de catedrala evanghelica din al carei turn gornistii vestesc orele zilei si ale noptii, de locul în care se tine târgul saptamânal, de cladirile vechilor scoli si ale institutiilor din perioada interbelica, se închide în cel mai firesc si totodata simbolic mod cu putinta cu cimitirul confesional. Cea româneasca, gravitând în jurul bisericilor sârbeasca si ortodoxa româna si al complexului comunitar constituit de aceasta, precum si în jurul primariei si scolilor edificate de-a lungul timpului, coboara catre lunca Muresului, în Bugeac, cartierul celor saraci de odinioara.
Dar pentru a întelege mai bine coexistenta contrastanta a urbanului si ruralului, a noului cu vechiul, nu este suficient sa porti un dialog imaginar cu acesti „martori muti“ ai istoriei orasului, ci sa cunosti si sa stai de vorba pe îndelete cu oamenii.
Povestile lor de viata si de familie, relicvele si amintirile completeaza – într-un mod subiectiv, dominat de nostalgie, dar cu atât mai sugestiv – ceea ce am putea numi „istoria sentimentala a Nadlacului“.
Un asemenea dialog – mai putin conventional si traditionalist – l-am purtat cu Ioan Lehoczki, unul dintre cei mai respectati cetateni ai orasului nu numai pentru ca, ajuns la venerabila vârsta de 90 de ani, traiectul vietii lui s-a interferat cu doua secole despre care pastreaza amintiri detaliate si emotionante, ci mai ales pentru ca, fiind cel mai apreciat croitor, a cunoscut si, într-un fel anume, a modelat viata concitadinilor lui. Firul povestii lui începe sa se depene din adolescenta, când a deprins meseria ca ucenic într-un atelier din Periam, pentru ca apoi, odata cu revenirea în urbea natala, sa-si deschida cel dintâi atelier. Stau marturie ai acelor ani de ambitioase cautari si dorinte de a depasi concurenta umilele instrumente pastrate la loc de cinste, ca pe un fel de relicve muzeale, dar si ca port-bonheur, despre care afirma ca i-au pus sub bune auspicii debutul. Daca la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut nadlacanii mai oscilau între a purta piese vestimentare traditionale pe care le regasim în pictura lui F. Dedinský aflata în biserica evanghelica în care este înfatisata venirea slovacilor în 1803, ne putem lesne imagina cum, impunând croieli si modele preluate din jurnalele de moda occidentale, croitorul Lehoczki a adus o schimbare cu totul remarcabila în aspectul asezarii. Adoptarea vestimentatiei de tip urban nu numai de catre elita, ci si de catre cei cu o stare sociala mai modesta, a slujit racordarii la o lume în schimbare, oarecum cosmopolita si, prin aceasta, delimitarii slovacilor din Nadlac de celelalte comunitati care au continuat, precum cei din Bihor, Salaj sau Bucovina, sa pastreze marcile etnicitatii.
Din fotografiile de epoca înfatisând fie cupluri de gospodari sau de fete în tinuta de sarbatoare, care continuau sa pastreze anumite vestigii traditionale în îmbracaminte si atitudine, la imaginile grupurilor de elevi si tineri liceeni sau sportivi membri ai Asociatiei sportive „Sokol“ si mai apoi ale mestesugarilor si intelectualilor care au adoptat fara retineri achizitiile vestimentare remarcam disponibilitatea pentru schimbare a acelor generatii.
Trecerea de la costumul impregnat identitar la cel cu specific zonal si mai apoi la cel de sorginte oraseneasca a produs o oarecare uniformizare etnica pe care am remarcat-o confruntând albumul lui Ioan Lehoczki cu cel al profesoarei Maria Totoran, descendenta a doua familii românesti de vaza. Între amintirile domniei sale, alaturi de vechi fotografii de familie, pastreaza rochia de fata a bunicii, croita matase neagra ripsata dupa ultima moda a începutului de veac XX, dar si o imagine a mamei sale îmbracata cu „cea dintâi rochie de domnisoara“ dintr-un atlaz rosu stralucitor, împodobita cu o eleganta colereta.
Stabilita în Nadlac în urma cu mai mult de o jumatate de secol, Zuzana Cervena este descendenta a unei familii de slovaci emigrati din sudul Slovaciei centrale în Vucova (Chevresul Mare, jud. Timis). Ea si-a asumat în ultimele decenii un rol esential în recuperarea si revalorizarea traditiilor etnice, chiar daca, la o analiza atenta, acestea prezinta diferente datorate provenientei zonale a grupurilor care au imigrat în Banat fata de cele statornicite în pusta aradeana. Colectia sa de amintiri se constituie nu numai din imagini si obiecte vechi, pastrate ca relicte, ci mai ales din ceea ce adauga cu fiecare zi la zestrea patrimoniala a comunitatii, caci este „tesatoarea Nadlacului“ si detinatoarea celor mai bogate costume traditionale pe care le etaleaza cu prilejul participarii la evenimente culturale din tara si din strainatate.
Urmând acelasi fir al reconstituirii trecutului, remarcam eforturile de afirmare a identitatii slovacilor prin reliefarea diferentelor. Recuperarea marcilor exterioare – între care emblemele vestimentare detin un rol primordial – cunoaste de un deceniu si jumatate un proces de tezaurizare si promovare a  marturiilor de civilizatie slovaca menite sa confirme rolul cultural al Nadlacului. Pastrate la loc de cinste în Muzeul etnografic slovac întemeiat în anii ’90 ai secolului trecut, vesmintele traditionale de demult par coborâte din impresionantul tablou al venirii slovacilor distingându-se prin sobrietatea conferita de îmbinarea albului cu negrul dar si prin bogatia motivelor si ornamentelor. Nevoia de subliniere a frontierelor etnice în conditiile convietuirii multiculturale i-a determinat însa pe tinerii slovaci din Ansamblul folcloric Sálašana sa se orienteze catre alte zone ale patriei-mama în reconstituirea costumului specific si arborarea acestuia ca tinuta scenica distantându-se astfel de cel pe care l-au purtat la începutul secolului al XIX-lea stramosii lor.
Optiunea noastra pentru prezentarea unilaterala a traditiilor acestei asezari este motivata de posibilitatea de a argumenta printr-o bogata ilustratie dinamica mediului sociocultural si constiuirea unui model de convietuire aparte. Daca însa ne oprim asupra altor elemente de viata spirituala precum sarbatorile si obiceiurile, repertoriul narativ si cel muzical-coregrafic pastrate astazi doar în memoria pasiva a comunitatii dar oricând gata de a fi reconstituite avem o imagine completa si în acelasi timp fascinanta a unei localitati care si-a completat si ajustat identitatea multiculturala prin raportare permanenta atât la culturile-matca (slovaca si româna), cât si la cea central-europeana.

Un comentariu pentru “Nadlac XXI: albume cu amintiri”

  1. ianuarie 10, 2012 la 12:14 pm

    Buna ziua, ca jurnalist trebuie sa recunosc ca este exceptional articolul… foarte frumos, chiar imi place. Ca Nadlacan, „mi-au sarit in ochi” niste nume scrise incorect: Bugeac = Bujac, Sálašana = Sálašan 🙂

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper