Miscellanea ethnologica

Un articol de CONSTANTIN ERETESCU

Este titlul recent aparutului volum al reputatului antropolog Iordan Datcu. O lucrare masiva, care cuprinde cronicile, comentariile, analizele mai tuturor cartilor din domeniul culturii populare publicate în spatiul cultural al vorbitorilor de limba româna. Unele texte dateaza din deceniile sapte si opt, dar marea majoritate sunt materiale aparute în ultimii ani, timp în care autorul s-a dedicat cu un devotament exemplar, as spune cu eroism, consemnarii realizarilor editoriale din sfera etnologiei, recuperarii unor personalitati a caror opera risca sa fie data uitarii si, nu în ultimul rând, integrarii în cultura nationala a contributiilor confratilor din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei si Maramuresului. O discutie atenta se cuvine fiecaruia dintre ideile directoare ale cartii. Este ceea ce intentionam sa facem, dedicând prima parte a acestui comentariu contributiilor pe care autorul le aduce la cunoasterea tinuturilor dincolo de Prut.
Folclorul Basarabiei, ca si al celorlalte tinuturi de est locuite de români, ne-a ramas necunoscut o jumatate de veac. Ocazional, mai aflam de existenta câte unei colectii de cântece narodnice, tiparita în alfabet chirilic, din care lipseau întodeauna colindele, descântecele, bocetele, dar si baladele sau cântecele istorice, nu fiindca nu existau – aveam sa descoperim –, ci doar fiindca erau expresia unor ,,obiceiuri vechi“ care, deci, trebuiau eliminate. Gaseai însa foliclor moldovenesc din periodu sovietic, în care se aflau din belsug referintele la viata norocoasa a truditorilor din Moldova.
Se adaugau la acestea altfel de vesti rele, unele tragice. Stirea disparitiei, în 1940, la scurt timp dupa ocuparea provinciei, a lui Petre V. Stefanuca, sociolog, folclorist, director din 1939 al Institutului Social Român din Basarabia, unul dintre spiritele nobile, produs al acestor tinuturi, ajunge în tara îndata dupa izbucnirea razboiului. Împrejurarile în care s-a produs însa moartea lui aveau sa devina publice mult mai târziu. A fost necesara pentru aceasta investigatia lui Grigore Botezatu si a lui Andrei Hâncu. Rezultatele ei au fost publicate abia în 1991, în introducerea la volumul Petre V. Stefanuca, „Folclor si traditii populare“, I-II, Chisinau. Asa aflam ca dupa ocuparea sovietica cercetatorul a fost acuzat de a fi aghent al imperialismului românesc, românofil, antisovietic, antisocialist, fascist, antisemit, obiectivist. Oricare dintre acuze echivala cu condamnarea la moarte. Este de altfel pedeapsa la care este condamnat, comutata apoi în zece ani de închisoare, pentru a se încheia scurt timp dupa aceea cu decesul într-un lagar de munca silnica pentru detinuti politici (ispravitelno-trudovaia kolonia) din R.A. Tatara, la 12 iulie 1942.
Întregul efort de dezvinovatire în cursul procesului care a avut loc s-a dovedit de prisos. Fostii lui colegi au depus marturii care confirmau cu prisosinta acuzatiile. Un rol cu deosebire lamentabil l-a jucat seful sectorului de limba si literatura moldoveneasca de la Institutul de istorie, economie, limba si literatura de pe lânga Sovietul Comisarilor narodnici al R.S.S. Moldoveneasca, un anume I.D. Ciobanu. Într-un moment în care Stefanuca milita în favoarea limbii literare si pastrarea scrierii cu litere latine, acesta publica în replica un text din care citam doar câteva rânduri: „Ei pe sub masca de srift latin înguniosasc limba moldoveneasca cu cuvinte si întorsaturi neîntelese si straine norodului nostru. De-o vorba: în loc de sias, gazeta, ajuns, întâmplare, plata pune: ora, ziar, succes, caz, salariu s.a.m.d. Dar lor spurcatilor nu le-a sporit, n-au putut sa-si îndeplineasca gândurile lor mîrsave“. Multi ani mai târziu, în 1989, acelasi va publica un articol, „Cuvânt despre Petre Stefanuca“, în care se va erija în aparator al învatatului pe care l-a însotit cu atâta entuziasm spre ghilotina. Vezi în acest sens alaturi de articolul lui I. Datcu, „Un martir din Basarabia“, textul ,,Iata cum  am pierdut un savant de o mare cultura“, din volumul „Vamile grave“ (Editura Univers, Bucuresti, 1999) de Sanda Golopentia.
Soarta altora nu a fost cu mult diferita. Gh. V. Madan, un alt folclorist basarabean, sustinator al învatamântului în limba nationala, a avut de suferit prigoana politiei tariste. În conditiile în care procesul de deznationalizare dura de aproape o suta de ani, un articol ca acela publicat în 1907 de Madan în revista „Moldovanul“, în care afirma ca „noi n-avem dreptul, nu ne lasa inima sa ne lepadam de ea (de limba româna – n.n.), caci lepadându-ne de limba parinteasca de neamul nostru ne lepadam“, nu putea ramâne fara ecou. În urma acestei luari de pozitie, Gh. V. Madan este silit sa treaca Prutul în România, unde va urma studiile la Conservatorul de Arta Dramatica si unde îsi va publica colectiile de folclor, doar pentru a ajunge din nou în vizorul autoritatilor rusesti, de data asta sovietice. Agentii NKVD-ului îl interogheaza în 1940 asupra pozitiei lui nationaliste. Folcloristul reuseste pentru moment sa evite arestarea si sa se refugieze pentru a doua oara în România, unde va muri câtiva ani mai târziu. O sansa mai buna a avut Tatiana Galusca-Cârsmariu, care a plecat la timp în România, unde si-a putut continua opera de cercetare. Din informatiile culese de ea aflam ca „Miorita“ se cânta la priveghiul si la înmormântarea unui cioban. Obiceiul de a boci ciobanii la stâna îl au si mocanii din Basarabia. Este consemnarea unei practici arhaice conservate pâna aproape de zilele noastre în spatiul dintre Prut si Nistru.
Situatia nu a fost diferita în Transilvania, unde a activat, pâna la refugiul în România, Nichita Smochina, cel mai însemnat cercetator al culturii populare din zona. Plecarea s-a produs dupa ce revista pe care o scotea si-a încetat aparitia, iar el a fost declarat persona non grata. Lucrarile pe care le publicase pâna atunci au fost interzise si scoase din circulatie. Asa se face ca prima culegere noua si serioasa de folclor transnistrian, „Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului“, (Chisinau, I, 2007, II, 2009), a aparut abia recent prin grija lui Grigore Botezatu, Mariana Cocieru, Tudor Colac si Ana Graur, cu ajutorul unui numar impresionant de colaboratori. Iordan Datcu observa ca lucrarea cercetatorilor de la Chisinau „s-a facut sub presiunea unei urgente, sub presiunea unor factori destructivi care au actionat îndelungata vreme asupra creatiei populare a românilor transnistrieni“. Între acestia, Tudor Colac, unul din coautorii culegerii, mentioneaza izolarea totala de orice contacte cu tara de origine, presiunea lingvistica si culturala ucraineana, deznationalizarea si asimilarea la o cultura straina dominanta. În aceste conditii este un adevarat miracol supravietuirea peste generatii a unui segment semnificativ de traditii si manifestari spirituale traditionale.
Acelasi fenomen, în forme egal de brutale, se petrece în nordul Bucovinei si al Maramuresului. Ocupantii acestor teritorii au ras de pe fata pamântului sate întregi, au deportat, transmutat, masacrat parte a populatiei si i-au lipsit de drepturi pe cei care au ramas, interzicându-le reprezentarea în parlament, scolarizarea si exprimarea în scris în limba materna. Timp de decenii nu a fost publicata o singura colectie de folclor din aceasta zona. O prima culegere, din deceniul noua, este datorata cineastului Dumitru Covalciuc, dar volumul care va acoperi golul de informatie de o jumatate de veac este „Folclor din tara Fagilor“, alcatuit de un colectiv impresionant din care au facut parte Nicolae Baiesu, Grigore Bostan, Grigore Botezatu, Ion Buruiana, Vasile Chisalita, Victor Cirimpei, Dumitru Covalciuc, Iulian Filip, Andrei Hâncu, Efim Junghietu, Sergiu Moraru (Chisinau, Ed. Hyperion, 1993). Asa cum remarca Iordan Datcu, numai doi din alcatuitorii lucrarii (Grigore Bostan si Dumitru Covalciuc) sunt bucovineni; toti ceilalti sunt din Basarabia. Si, pentru a ilustra natura relatiilor dintre etnicii români si autoritatile de la Kiev, se cuvine sa spunem ca lucrarea nu a putut aparea la Cernauti, ci la Chisinau. În pofida îndelungatului efort de deznationalizare, documentele culese dovedesc ca folclorul din nordul Bucovinei si Maramuresului este parte integranta a culturii populare românesti. Supravietuirea tuturor formelor de cultura traditionala a devenit, cum observa si prefatatorul editiei, poetul Arcadie Suceveanul, o forma de rezistenta împotriva politicii opresive  a ocupantului.
Cercetarea folclorului de la est de Prut are o traditie veche. Vârful de lance, T.T. Burada, a fost urmat la scurta vreme de studiile lui Nichita Smochina, Ion Halippa, Alexei Mateevici, Gh. V. Madan, Ecaterina Nemirovschi, Vasile Popovici, Al. Boldur, pentru ca în perioada interbelica atât monografisti locali, cât si membri ai Scolii sociologice de la Bucuresti sa participe la cercetari în sate basarabene. În anii razboiului, studiul condus de Anton Golopentia, consacrat românilor de la est de Bug produce si o culegere de folclor. Un început promitator, urmat apoi de o jumatate de secol de tacere si de contrafaceri, încât aveai motive serioase sa te întrebi daca mai este posibila o revenire la studiul obiectiv al fenomenului traditional. Si, iata, atât la Chisinau, cât si la Cernauti si Balta, apare o generatie noua de teoreticieni, culegatori si analisti dedicati acestui domeniu. La cei deja amintiti sa mai adaugam numele lui Sergiu Moraru, Lilia Hanganu, I. Buruiana, Maria Mocanu, Alexandru Dânul, Valentina Mihailiuc-Onofriescu, altii înca. Toti acestia fac acum parte din grupul larg al cercetatorilor culturii populare românesti. Cu un desavârsit simt al previziunii, Iordan Datcu i-a inclus pe cei mai multi în ultima editie a „Dictionarului etnologilor români“.
În cuprinsul volumului cu acest titlu, pe care îl prezentam în continuare cititorilor interesati de studiile de cultura populara, Iordan Datcu acorda un spatiu aparte documentelor – epistole, declaratii –, apartinând unor carturari ai generatiei dinainte, stinsi acum din viata. Textele, incluse într-un capitol distinct, ne dezvaluie natura relatiilor dintre oameni, sperantele câte le aveau, greutatile carora le faceau fata si, nu în cele din urma, tensiunile epocii.
O parte înseamnata a corespondentei provine de la Gh. Vrabie. Asa cum se stie, dupa încheierea razboiului, revenit de la studiile încheiate în Germania, Gh. Vrabie înfiinteaza în 1945 „Cercul de studii folclorice“, la care invita pe toti specialistii din tara. În cursul întrunirilor pe care le preconiza, acestia aveau sa-si prezinte cercetarile, urmând ca lucrarile sa fie apoi publicate în volume colective. O buna parte a celor invitati raspund pozitiv si iau parte la dezbateri. Se numara printre ei G. Breazul, I.C. Chitimia, P. Caraman, Maria Golescu, I. A. Candrea, Stefania Golopentia, R. Vulcanescu, Tr. Ionescu-Niscov, O. Papadima, D. Sandru, V. Voiculescu, R. Vuia, Ernest Bernea, Apostol D. Culea, Al. Dima, altii înca. Cei mai multi dintre folcloristi aflati departe de capitala, carora Gh. Vrabie, devenit secretar al grupului, le cere colaborarea, printre ei A. Gorovei, G. T. Kirileanu, D. Furtuna –, se multumesc sa subscrie la initiativa confratelui lor. Deplasarea la Bucuresti în vederea participarii la o întâlnire stiintifica le apare de neconceput. Unul dintre corespondenti, profesor universitar evoca si el spezele excesive de calatorie la Bucuresti. Posibilitatile de comunicare si de informare sunt îngreunate de lipsa publicatiilor si de difuzarea defectoasa a celor existente. Un cercetator respectabil ca Traian Gherman crede ca lucrarile stiintifice încheiate risca, în acele zile de framântari sociale, sa ramâna nepublicate. Temerea este exprimata la aflarea vestii ca publicatia „Cercetari folclorice“ a fost suspendata dupa primul numar aparut. Un alt folclorist, Ion Diaconu, încearca zadarnic ani de zile sa întocmeasca un volum dedicat lui Ov. Densusianu. Cei care scriu emit opinii despre apropiatii lor, îsi devaluie intentiile, unii dintre ei, ca prietenul Nicolae Bot, configureaza proiecte editoriale care nu se vor realiza din motive ce nu tin de corespondenta lor, sau folosesc prilejul pentru a face bilantul impactului pe care l-au avut în meserie.
Cel mai adesea gândim corespondenta ca pe un dialog. Epoca în care au fost trimise epistole nu se supune acestei reguli. Avem doar scrisorile expediate, nu si pe cele primite de destinatari. Ele dau glas nelinistilor privitoare la posibilitatile deschise studiului, apasari legate de greutatile vietii, de evolutia situatiei politice, acest din urma aspect mai degraba prin eludarea referintelor la ceea ce se petrece în jur. Ce puteau raspunde cei care le primeau, decât oferind o alta temere si alta tacere?
Ajuns la capatul drumului în viata, Gh. Vrabie îsi face si el bilantul: „Nu m-au stapânit niciodata ambitii nemasurate. Am robotit numai în dreptul casei si ferestrei mele si succesele care au venit, în cele din urma, m-au prins în haina de lucru a fiecarei zile. Un optimism robust m-a tinut în picioare în fata tuturor hartuielilor ce nu m-au ocolit, în noaptea comunista.“
Într-un caz unic avem si un testament, cel al lui Tudor Pamfile, unul dintre folcloristii importanti ai primelor decenii ale secolului trecut, autor, între altele, si al celui mai complet studiu de mitologie existent la vremea aceea. Este putin cunoscut faptul ca, dupa Unire, Pamfile a fost trimis în Basarabia pentru a ajuta la impulsionarea culegerilor si studiilor de folclor în provincia revenita în trupul tarii. Acolo avea sa-l surprinda moartea, în 1921, la vârsta de 38 de ani. Simtind apropierea sfârsitului si în plinatatea facultatilor mintale fiind – cum enunta – îsi întocmeste testamentul în care, în afara unei case si a unei modeste sume de bani, lasa darurile de pret pe care le poseda, diverse pachete cu documente, „Academiei Române ca un semn mai mult de iubire pentru acest asejamânt si ca o rasplata pentru bucuriile ce mi-a adus“.
Corpul cronicilor care alcatuiesc volumul „Miscellanea ethnologica“ da masura prezentei autorului lor în presa din tara, interesul lui pentru ceea ce se editeaza în domeniul culturii populare. Acesta îsi publica textele în mai toata presa literara din România si Basarabia. Numeroase articole sunt consacrate folcloristilor generatiei care ne-a precedat (P. Caraman, I. Diaconu, A. Fochi, Mihai Pop, O. Bârlea, O. Papadima, Gh. Vrabie, D. Caracostea), oameni pe care i-a cunoscut ca redactor la una din cele mai prestigioase edituri din tara, unde a contribuit la editarea operei lor, dar si culegatorilor ale caror texte au ramas mult timp necunoscute, cum ar fi Ilie Constantinescu, Mihai Balaianu sau Grigore Cretu.
Un merit aparte al cartii este deschiderea spre arii în care antropologia culturala se intersecteaza cu semiotica sau estetica. Unul dintre cei care se afla în aceasta zona de influenta este Ivan Evseev, al carui volum, „Jocurile traditionale de copii“, cerceteaza folclorul copiilor din perspectiva semiotica. Jocurile si jucariile au la baza un simbolism ancestral, reîntâlnit adeseori în practicile magice ale adultilor. Folosirea mingii, a cercului pot fi relativ usor asociate cu practicile de divinizare a soarelui, asa cum cataligele „vadesc un stravechi substrat magic al calcarii solului de primavara de catre un personaj mitic întruchipând fertilitatea si fortele genezice ale naturii“. Acest din urma obicei este practicat pâna în zilele noastre în unele zone din Africa.
Un loc cu deosebire important în cronicile pe care le publica îl ocupa culegatorii si folcloristii aflati la temelia studiilor de cultura orala. I. Datcu consemneaza împlinirea a 150 de ani de la nasterea lui Iuliu Zanne, cel care a publicat în zece volume masive cea mai cuprinzatoare colectie de proverbe ale românilor. Si pentru a ne lamuri asupra pasiunii pentru folclor a inginerului de la caile ferate, aflam ca tatal lui, inginer si el, a avut pasiuni similare, a colaborat si a fost redactor la publicatii literare, a scris el însusi poezii si a tradus texte poetice ale altora.
Articole comemorative sunt dedicate lui Moses Gaster, autorul primei lucrari de sinteza asupra folclorului românesc, G. Dem. Teodorescu, Dora D’Istria, Dumitru Stancescu, S. Fl. Marian. Practic, nu exista lucrare de seama, nici autor cu contributii remarcabile, care sa nu fie prezent în aceasta lucrare. Si, pentru a nu-i nedreptati pe contemporanii aflati departe de tara, dar apropiati sufleteste de cultura ei, volumul cuprinde materiale analitice care privesc lucrarile unor Paul H. Stahl, Paul Petrescu, Ioana Andreescu, Florica Lorint, altii înca.
La capatul lecturii poti spune fara teama de a gresi ca tot ce misca în spatiul culturii populare românesti se afla sub ochiul scrutator al lui Iordan Datcu.

Adauga un comentariu