Ispravile lui Harap-Alb, print si cavaler crestin (I)

Un articol de ION PECIE

Variatiuni pe tema Natura plangens, inspirate de „corosivele“ lui Ion Creanga

Într-un articol publicat în revista „Ramuri“ (în 1985 sau 1986), intitulat „Prin «Selva oscura» spre «castel»“, reluat în cartea noastra, „Mesterul Manole. Prozatori ai lumii: Creanga, Sadoveanu, Rebreanu“ (Editura Viitorul Românesc, Bucuresti, 2001) sesizam caracterul simbolic al codrului întunecos la Ion Creanga, strabaterea lui configurându-se ca un topos fundamental al prozei sale: „«Povestea lui Harap-Alb», cel mai mare basm al literaturii române, ascunde schema unui roman cavaleresc. Craisorul porneste de la curtea tatalui sau si strabate padurea/ padurile pentru a ajunge la castelul unchiului sau, Verde Împarat, ca succesor la tron. Asadar, prin padurea obscura spre castel“.
Reluând tema articolului de atunci, pentru care ne-a fost de mare folos cartea lui Marcel Brion, „Arta fantastica“, revenim asupra basmului pentru a insista asupra legendei Graalului, inaugurata în romanul neterminat al lui Chrétien de Troyes, „Perceval“, anticipat de „Lancelot“ si urmat de „Lancelot în proza“ ale aceluiasi autor, apoi de „Tristan si Isolda“ al lui Joseph de Bédier si de celelalte romane din ciclul Graalului. Perceval si Tristan, tata si fiu, sunt doua mituri care structureaza materia epica si dau stralucire povestii lui Creanga. Adolescentul Perceval este crescut de mama sa într-o padure, departe de civilizatie, spre a fi ferit de influenta ucigasa a ordinului cavalerilor, dar inevitabilul se produce. Vazând într-o zi un grup de cavaleri stralucitori în armura, Perceval simte o chemare irezistibila spre drumetie si, cu toate rugamintile mamei, care stie ce destin îl asteapta, se angajeaza într-o aventura spirituala mai presus de vointa si puterile sale. Regele pescar întâlnit pe malul unei ape îl introduce noaptea într-un castel misterios unde tânarul asista uimit la o procesiune solemna si trista: mai multi oameni traverseaza o camera în care se afla o lance si o cupa (vaza). Incapabil sa înteleaga sensul celor vazute într-o mutenie absoluta, si neavând curajul sa ceara cuiva lamuriri, tânarul paraseste gazda a doua zi, mânat de acelasi dor de duca nebun. Pe drum se razgândeste si se întoarce la castel pentru a pune întrebarea, dar, spre surprinderea lui, castelul disparuse ca prin farmec, fara sa reapara vreodata, ori de câte ori îl cauta, motiv pentru care el începe ceea ce se numeste la quête du Graal. Traditia spune ca vaza este sfântul potir din care Iisus a baut la nunta din Cana Galileii si în care credinciosul Iosif din Arimateea avea sa culeaga sângele izvorât din trupul lui Iisus strapuns cu lancea de centurionul Longin, pe când se afla rastignit pe cruce. Asadar cupa si lancea, dovezile materiale ale prezentei Mântuitorului în lume, a caror cautare a constituit rostul vietii cavalerilor ratacitori.
Calatoria lui Perceval (Parsifal) si a celorlalti cavaleri din romanele Graalului înseamna angajarea întregii fiinte a eroului pe un drum adesea fara întoarcere, plin de rataciri si ezitari, început în lumea reala si continuat dincolo de ea, în vis, feerie si vraja. Eroul încearca sa dezlege un sens abia întrezarit sau tainic al vietii, sa se regaseasca pe sine într-o lume care începe în imediat, în realitate, dar sfârseste dincolo, în transcendent, si asteapta momentul final al unei revelatii chinuitoare de care poate avea parte abia în clipa ultima, când gaseste Graalul, precum Galahad. Urmând surse bine cunoscute (nu numai) specialistului, am rezumat, pe cât posibil, povestea vasului Graal si a eroilor ei fara pereche, fara a insista deocamdata asupra sensului cautarii si a semnificatiilor multiple iradiate din ea.
Astfel, R.-M. Albérès noteaza: „Crestinizata, vulgarizata uneori, încarcata de episoade de magie sau de vraja, ori chiar de secvente «romanesti», tema se impune: «cautarea», adica aventura mistica în care eroul porneste în cautarea sensului ascuns al vietii; impresia unui destin pecetluit, a unei gasiri, a unei enigme mistice, a carei semnificatie si revelatie trebuie descoperita sau, mai degraba, cucerita“ (R.-M. Albérès, „Istoria românului modern“, cap XX: „Romanul mistic“, pp. 376-378, Editura pentru Literatura Universala, 1968, traducere de Leonid Dimov, prefata de Nicolae Balota).
Am înteles ceva din structura abisala a eroului pornit în cautarea potirului mistic, dar tot nu avem raspuns la întrebarea lui Perceval: cum se explica starea jalnica a regelui pescar de care se leaga procesiunea grava a trecerii prin fata celor doua obiecte din camera misterioasa; de ce boala sufera regele?; unde si-ar putea afla el leacul, la Dumnezeu sau la Necuratul?
Învatatul german E. R. Curtius reia povestea obscura a lui Perceval în monumentala sa carte, „Literatura europeana si Evul Mediu latin“ (Editura Univers, Bucuresti, 1970, trad. Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Dutu). În capitolul „Zeita Natura“, Ovidiu, Claudian, Bernardo Silvestris sunt amintiti pe tema raportului schimbator dintre Noys si Physis, Zeus si Natura. Ultima este aceea care, dupa Claudian, a pus ordine între elemente, si nu un zeu, pentru ca natura este o putere cosmica de temut. Dar Noys se va impune treptat în fata lui Physis. Opera lui Bernard se numeste „De universitate mundi“ si e compusa din doua parti, „Megacosmos“ si „Microcosmos“. Noys colaboreaza cu Urania si Physis, ea stabilind natura duala a omului: „Acesta trebuie sa fie în acelasi timp divin si pamântean. Miscarea stelelor va prefigura viata sa; el va cunoaste cosmosul, va stapâni pamântul, se va ridica dupa moarte în eter. Urania, Physis, Natura îl plasmuiesc laolalta, dupa ce Noys le-a înmânat oglinda providentei, tabla destinului si cartea amintirii. Opera se încheie cu o descriere poetica a omului, a organelor sale externe si interne si a destinatiei lor. Acordul final este o lauda adusa organelor masculine de procreare, a caror folosire este „placuta si comoda, daca are loc când, cum si cât este necesar“. Ele combat moartea, regenereaza natura si perpetueaza specia“. Macar pentru aceste ultime amanunte, admirabile în inocenta lor, ar merita cautat pasajul.
Ioan din Salisbury, elev a lui Bernard, reia dialogul neîntrerupt între spirit si natura. O(tro)colul prin Claudian si ceilalti poate parea fastidios, dar citatele respective nu sunt de gasit în toate cartile, unele netraduse la noi, în toate gazetele, asa ca ni s-a parut instructiv sa rezumam capitolul lui E. R. Curtius. Reproducem citatul, în loc sa-l stâlcim: „Natura din opera sa este cea a lui Claudian. Ea intervine prin plângerea ei în procesul universal (Natura plangens); este diriguitoarea procreatiei în tot cuprinsul vietii, pântecele vesnic nascator: mater generationis. Ca fiica a lui Noys, care este o „zeita ce se trage din Dumnezeu“, Natura participa la esenta divinitatii, însa e legata si de materie. Ni se înfatiseaza o imagine sincretista a lumii, populata de zei superiori si inferiori, de emanatii, spirite astrale si naturale. Totul e patruns de atmosfera unui cult al fertilitatii în care se amesteca religia si sexualitatea. Cunoastem acest amestec în Evul Mediu doar din câteva aluzii presarate în romanele din ciclul Graalului. Tânarul erou al legendei Graalului soseste într-o tara pustie unde au secat apele si rodul. Stapânul acesteia e bolnavul rege al pescarilor, pe care doar potirul miraculos al Graalului îl tine în viata. Care îi este boala? Unele prelucrari o învaluie eufemistic, altele îi spun pe nume: pierderea virilitatii – adica ceea ce reprezinta si mutilarea frigianului Attis sau rana mortala a lui Adonis. Prin vindecarea regelui-preot va fi mântuita si tara care lâncezeste, caci suferinta regelui era cauza secetei. Se pare ca în Antichitatea târzie s-au îmbinat culte stravechi ale vegetatiei cu simbolistica euharistiei, propagându-se sub forma esoterica pâna în Evul Mediu. Acest complex a intrat apoi în legenda regelui Artur si în romanul de curte.
Cum era mai complicat sa gasim sursele respective citate de Curtius în legatura cu povestea lui Perceval si a Graalului, am apelat fara sfiala la el si la ele, siguri ca n-avem sa dam la nimeni socoteala. În loc de o calchiere aproximativa, preferam apelul la o informatie docta, de mare autoritate. Informatia dobândita ajuta la întelegerea si fundamentarea stiintifica a unor nuclee narative si episoade relativ obscure din basmele exoterice, pentru cine doreste, esoterice, vrem nu vrem, pentru cine se întreaba, ale lui Creanga. Ca autorul povestilor avea cunoastere de aceste mituri vechi e greu de stabilit, dar intuitia lui geniala functioneaza fara gres în spiritul lor. Creanga îsi construieste povestirea ca si cum le-ar fi cunoscut, dar le-a omis pentru a ne pune atentia la încercare. Intuieste, construieste si deceleaza cu grija, si ar fi o naivitate sa mai credem azi ca teme si motive fundamentale din literatura lumii apar doar accidental în scrierile sale, ceea ce ar face inutila o cercetare mai atenta a lor.
De la curtea vlaguitului rege pescar sa ne mutam cortul la curtile celor doi suverani din „Povestea lui Harap-Alb“. Acestea din urma nu dispar, precum castelul fantomatic întâlnit de Perceval, nu se metamorfozeaza ca în alte basme („Povestea porcului“, „Fat-Frumos, fiul Iepei“), nu se muta din loc. De existenta lor este legata calatoria eroului, ele constituindu-se ca punct de plecare si punct terminus.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper