Filmul meu, pentru un cal

Un articol de Magda Mihailescu


Logo-ul unuia dintre cele mai tinere si ambitioase festivaluri nou aparute pe harta cinematografica, cel din Dubai, este „Bridging Cultures, Meeting Minds“, dar semnul grafic ne înfatiseaza un superb cal stilizat, cu coama în vânt. Desigur, un cal arab, armasarul de legenda, Muhr, devenit si trofeul pus în joc de DIIF (Dubai International Film Festival). Proiectata a fi, în mod special, un pod arcuit peste cinematografiile tarilor arabe, manifestarea nu ignora, însa, restul lumii, sectiunea necompetitiva „The Cinema of the World“ reunind creatii despre care s-a vorbit în cursul anului 2010, printre care si „Eu când vreau sa fluier, fluier“, proiectat în prezenta protagonistului George Pistereanu, si prezentat de selectionera Sheila Whitaker drept „Înca o dovada a vitalitatii noului cinematograf românesc.“

Colin Firth: „Nu-mi permit sa-mi pierd capul pentru un Oscar“
De altfel, si onoarea serii inaugurale a revenit unui film european al carui titlu circula tot mai des în ultima vreme, ca un posibil candidat la Globul de Aur si la Oscar, „The King’s Speech“ al lui Tom Hooper („Elizabeth I“). Mai mult ca sigur Colin Firth, interpretul Ducelui de York, cel ce avea sa devina, fara voia lui, regele George al VI-lea, se îndreapta catre o Academy Award. Teribila inspiratie: sa-l soliciti pe posesorul uneia dintre cele mai splendide voci ale teatrului si cinematografului englez contemporan, despre Colin Firth este vorba, sa joace rolul unui barbat atins de o bâlbâiala severa! Si, cum se întâmpla, uneori, ca regalurile sa nu vina singure, i s-a dat drept logoped pe australianul Geoffrey Rush, actorul în preajma caruia simti ca nebunia sau fantasmele pot fi o stare naturala. Tratamentul excentricului profesor include chinul unor exercitii fizice ciudate, dure, ce angajeaza întregul organism, dar, mai ales, o insolita apropiere de cuvinte, vazute în potentialitatea lor muzicala. El transforma discursurile regelui în partituri, cuvintele au suisuri si coborâsuri, omul sta în apropierea suveranului în toate cabinele radio unde au loc înregistrarile, îl dirijeaza si, la un semn al sau, vorbele parca îsi iau zborul. Sunt scene de o mare intensitate emotionala, percepute în primul rând – dincolo de naratiunea ce respecta istoria si adevarurile ei – ca un recital extraordinar a doi mari actori. Pe imensa scena a cinematografului Madinat Arena (3 000 de locuri) Colin Firth si-a exprimat parerea de rau de a ne transporta din însoritul Dubai în cetoasa Londra a anului 1930. A doua zi, la întâlnirea cu ziaristii, aveam sa aflam cât de mult i-a dat de furca rolul unui individ cu handicapul bâlbâielii: „Am citit, am stat de vorba cu astfel de oameni, am încercat sa observ singur, fara specialisti în preajma, cum se poticnesc în fata cuvântului-obstacol. Am repetat, de data aceasta cu profesori, am învatat sa fiu bâlbâit, si când ne dadeam drumul cu totii, era o nebunie pe platou. Nu se mai întelegea nimic. Ajunsesem sa nu mai vorbesc ca lumea nici când ieseam din rol. Cineva l-a întrebat daca se gândeste la Oscar. „Prefer sa nu ma gândesc. Investesti atâta energie în toata acea asteptare si când nu câstigi, te trezesti tulburat, credeti-ma. Încep sa îmbatrânesc si nu-mi permit sa-mi pierd capul pentru un Oscar.“ Un alt mare actor, de multa vreme asteptat la DIIF, unde urma sa i se înmâneze un premiu pentru întreaga activitate, a anuntat cu câteva zile înaintea deschiderii renuntarea la calatoria în Emirate, din cauza miscarilor sociale postelectorale din Haiti, tara în a carei viata este profund implicat, actorul construind acolo o tabara pentru sinistratii de pe urma nimicitorului cutremur de anul trecut. „Sunt onorat sa primesc o asemenea distinctie a Festivalului din Dubai si regret ca nu pot fi printre dv., dar am considerat ca a fi prezent, în aceste zile, în Haiti, unde situatia s-a înrautatit, este o urgenta. Trebuia sa ma conving ca oamenii din stafful meu si cei din tabara sunt în siguranta. Astept sa vin în Dubai cu prilejul unui viitor festival.“ Vedete au fost destule, nimeni nu se poate plânge, Catherine Deneuve, Colin Farrell, Ed Harris, Isabelle Huppert, dar pentru Sean Penn se vânduse o sala întreaga, în agenda actorului fiind inclusa o întâlnire cu publicul. Acesta va trebui sa fie rabdator.
Deschide lumea
Open the world se afla scris pe frontispiciul cinematografelor. Pentru multi dintre noi, critici europeni sau americani, a fost chiar o lume de descoperit, filmele arabe, din Asia, din Africa neputând fi vazute în loturi atât de compacte decât aici. De altfel, asa cum declara directorul artistic al festivalului, Massoud Amralla Al Ali „Descoperirea este, pe scurt, tema celei de a saptea editii DIIF. Cred ca anul acesta ne-am rotunjit viziunea la care am visat cu ani în urma, aceea de a fi o casa sigura pentru creatorii arabi în special si de a fi punctul de pornire al unui sistem aparte, a carui dimensiune fundamentala este aceea de pod cultural.“ Pentru a avea o oarecare idee despre constructia acestui pod, voi enumera (în engleza), sectiunile prevazute cu premii (nu are rost sa spun ca sunt consistente): The Muhr Emirati Awards, The Muhr Arab Awards, (fictiune, documentare si scurt metraje), The Muhr Asia-Africa Awards (cu aceleasi compartimente). Având placerea de a fi în Juriul Criticii Internationale (Fipresci), în sectiunea Documentar arab, alaturi de doi colegi din Egipt si Franta, Hala El Mawy si, respectiv, Leo Soesanto (selectioner pentru „La semaine de la critique la Cannes“), nu am avut posibilitatea alcatuirii unui program individual, care sa cuprinda câte ceva de peste tot, cum se întâmpla, în general la un festival, unde oricum nu poti acoperi integral decât o selectie, de obicei principala. În cazul de fata, rasplata restrângerii a fost sansa de a urmari un bloc de documentare de lung metraj, subliniez, unele batând catre doua ore, multe de un exceptional interes. Preocupata (de când ma stiu în aceasta meserie) de genul cu pricina mi-am dat, înca o data, seama, cât de dezechilibrata este harta cinematografica, asa cum apare ea, în functie de aleatoriul întâlnirii cu creatii ce nu intra în raza de atentie a comertului. Fiecare film ne-a atras atentia în felul lui. Îl citez pe Erfan Rashid, unul dintre selectioneri: „Documentarele ofera un kaleidoscop perfect al vietii de zi cu zi din lumea araba, pun într-o lumina puternica necazurile, luptele, bucuriile.“ Multe dintre ele mi-au aparut a fi concentrate pe o singura tema majora, pe care as numi-o „speranta ca forma a rezistentei“: nostalgia familiilor, a unui camin („My Father From Haifa“), a unui timp de pace („Gaza-Strophe“), a casei parintesti („Damascus Roof and Tales of Paradise“). Premiul nostru, acordat în unanimitate, a ajuns în mâinile cuplului de realizatori Marianne Khoury (Egipt) – Mustapha Hasnaoui (Tunisia), autorii unui impresionant documentar, „Zelal“, despre soarta celor cu mintile ratacite, internati astazi într-un spital egiptean. Ne-a impresionat abilitatea cu care cei doi cineasti au recompus viata acestor fiinte nefericite, vazute din unghiul greu de atins din care existenta lor mai pastreaza un sâmbure de amintire ce devine o naratiune; ea ar putea apartine si oamenilor asa zis normali. Bunaoara, doua femei de vârste diferite îsi povestesc noaptea nuntii, cu atâta gratie, emotie, bun simt, umor, încât aproape ca uiti cu cine ai de a face. Filmul mi-a amintit de „Nu te supara frate, dar…“ al Adinei Pintilie. Premiul nostru fiind unul singur, fara posibilitatea unei mentiuni care sa marturiseasca, eventual, alte titluri îndragite, a ramas ca fiecare sa-si faca publica o alegere, sa-i spunem „coup du coeur“, cum se obisnuieste în cercul festivalurilor francofone. Pentru mine, ea a însemnat „Malaki – Sent of an Angel“, de Khalil Zaarour (Liban).
Peisaj dupa batalie
Toate femeile (mame, sotii, surori) apartinând unor familii diferite, sase la numar, au ales sa astepte, pâna în ultima zi a vietii lor, întoarcerea fiilor, sotilor, fratilor dati disparuti dupa razboiul civil din Liban. Nu au nicio veste despre soarta acestora (mai traiesc, sunt morti?), dar asteapta. De ani de zile: „Stiu foarte bine, altii spun despre mine ca sunt nebuna, dar nu-mi pasa“ – marturiseste o batrâna tricotând cât e ziua de lunga, precum o moderna, tragica, Penelopa. Mi-a amintit de asa numitele „mame nebune“ – „madres locas“ vazute în filmele argentiniene, femei care în Plaza de Mayo din Buenos Aires, în fata Palatului Rezidential, si-au strigat durerea, atât cât poate ea sa încapa în pancartele ce purtau întrebari despre soarta celor 30 000 de disparuti în timpul dictaturii. Ca semn al sperantei, aveau pe cap o basma alba. Femeile libaneze din amintitul film au ales altceva si anume sa nu se desparta de un obiect, simbol al trecutei lor vieti: o rochie, un scaun, un dulap, un costum barbatesc periat cu grija, o pendula: „Sarbatorile nu mai înseamna nimic pentru mine“ – repeta o femeie înca tânara, mângâind rochia unei nunti ce nu a mai avut loc. Toate aceste obiecte spun o poveste despre o viata cândva normala. Sunt împrastiate pe un pamânt pustiu, asa cum apare el în ochii eroinelor: ravasitul lor spatiu interior a devenit, pe ecran, un peisaj devastat, asemenea unui peisaj dupa batalie. Departe de orice implicare politica, filmul se situeaza pe granita subtire dintre realitate si visare. Femeile evadeaza din când în când în vis, dar nu uita sa se întrebe asupra adevarului: „Ce-a facut fiul meu? De ce a fost rapit, nici macar nu stiu prea bine sensul acestui cuvânt, kidnapped. Mi se are ca razboiul din Liban a fost un razboi împotriva numelor, strazilor, caselor. Stiu ca sunt batrâna, pot sa mor în orice clipa, dar nu merit sa mor înainte de a-mi fi vazut fiul.“ Este una dintre cele mai emotionante confesiuni auzite într-un film al carui autor nu se teme sa împrumute documentarului arta fictiunii, fara teama de a fi etichetat „too stylish.“ Sper ca macar unele dintre documentarele vazute în Dubai sa-si faca loc în circuitul altor festivaluri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper