Cum poate cineva sa fie persan?

Un articol de C. STANESCU

N-am fost un cititor prea sârguincios al cartilor lui Norman Manea si nu pot zice ca dupa prima pagina a unui roman al sau nu l-am mai putut lasa din mâna. Din contra, spre rusinea mea, le-am lasat, n-am putut duce pâna la capat lectura unor importante romane, altminteri pline de semnificatii, precum „Captivi“ (1970), „Atrium“ (1974) si chiar un metaroman ca „Plicul negru“ (1986), acesta din urma socotit de regretatul Ov. S. Crohmalniceanu drept „cea mai îndrazneata opera epica experimentala realizata pâna azi la noi.“ Parcurgerea unor pagini interesante, chinuite si contorsionate, si pâna la urma monotone din pricina unui vadit abuz de sinonimii definind acelasi si acelasi tip de personaj, mi-a produs un soi de suferinta de lectura pe care n-am reusit s-o înfrâng: am sfârsit prin a evita, pur si simplu, aceasta suferinta de cititor, abandonând lectura. Prima si cea mai puternica, dar si sâcâitoare impresie dupa citirea unor pagini din cartile lui era aceea ca scriitorul vrea sa spuna mult, chiar enorm, dar exprima putin: între ce parea „naratorul“ sa promita si ce izbuteau „ambasadorii“ lui sa emita ramânea o mare distanta, un drum neparcurs. Vorba lui Arghezi: sa vrei pân’ la mie, sa poti pân’ la suta… Cu aceasta impresie – subiectiva, gresita, nedreapta! –, am ramas, pâna târziu, doar un cititor ezitant în fata cartilor lui Norman Manea, desi „Anii de ucenicie ai lui August Prostul“ din 1979 m-au atras si chiar socat prin deghizamentul clovnesc al „nevârstnicului“ si „neispravitului“ personaj. Caci, memorialistica în cea mai autentica substanta a sa, literatura lui Norman Manea se roteste, întreaga, asupra aceluiasi personaj reluat în nesfârsite ipostaze, deghizari, înfatisari: insul vulnerabil si neadaptat, incapabil, din cauze personale, sociale si conjuncturale sa iasa dintr-o vârsta parca predestinata pâna la adânci batrâneti. O vârsta de vesnic „debutant“ în viata pe care si-o protejeaza si conserva în haine de împrumut: clovnul, bufonul, mascariciul, în fine, marginalul sfidator, caruia, tocmai din pricina marginalitatii, i se iarta, ori nu!, multe, inclusiv adevarurile crude si sâcâitoare pe care altii, maturi si importanti, nu îndraznesc a le rosti. As spune, deci, ca într-o anumita masura personajul predilect al scriitorului dar si scriitorul însusi este un… persan de-al lui Montesquieu, mai precis, cei doi persani cu mirarile lor complementare din celebrele „Scrisori“ ale magistratului din Bordeaux: vesnic miratii Usbec si Rica trimisi din îndepartata Persie sa observe si sa descrie cu ironia cruda a inocentului viata, oamenii si moravurile cetatenilor emancipati si maturi din Paris, inima si farul Europei dinainte de 1789. Citite ca „scrisori persane“, si pastrând toate proportiile în aceasta comparatie enorma, cred ca scrierile lui Norman Manea dinainte si de dupa exilul sau american pot suporta un alt tratament de lectura, unul mai adecvat naturii si intentiilor sale si nu neaparat „asteptarilor“ noastre de bieti cititori. Cele doua carti recente aparute concomitent la Polirom dau, în fine, jos mastile „persane“ si deghizarile clovnesti spre a aborda, în feluri diferite, drama si trauma personajului titular din întreaga literatura a autorului, una de factura „memorialistica“ în ultima instanta, cum cu temei – desi dintr-o ratiune negativ-minimalizanta – crede Nicolae Manolescu în „Istoria…“ lui. Carte admirabila prin intensitate si subtilitate ideatica si psihologica, „Întoarcerea huliganului“ poate fi echivalata cu o tulburatoare cadere a mastilor, realizând portretul (memorialistic si nu numai) unui deportat si exilat în mai multe rânduri si feluri, portretul unui om al secolului trecut silit de diverse regimuri si conjuncturi sa se tot deghizeze si exileze, individul aflat într-o continua goana de regasire a lui însusi si de identificare în ceea ce fiecare simte ca îi este destinat sa fie. Vechea drama ce se joaca mereu între instinctul adaptarii si vulnerabilitatea ca o rana a inadaptarii la care e supus produce, îndeobste, victime si insi resentimentari. Autorul „Întoarcerii huliganului“ e câte putin din fiecare, dar, mai presus de aceasta, vadeste capacitatea „personajului“ de a spune în gluma sau cu sarcasm adevaruri inconfortabile, de a divulga tranzactii si compromisuri de moment sau traditionale si de
a-si vadi atasamentul contradictoriu, nu fara umbre tragice, fata de Paradisul de unde e alungat si pe care-l poarta cu sine ca pe o parte sau structura inubliabila si inalterabila. În raport cu aceasta „Întoarcere a huliganului“, cea de-a doua carte aparuta acum tot la Polirom poate fi considerata ca un fel de „addenda“ sau, dupa modelul vadit al lui Mihail Sebastian, o explicatie si pledoarie asupra felului „Cum am devenit huligan“ a aceluia dupa scrierea romanului-jurnal „De doua mii de ani…“, cu stiuta prefata a profesorului si mentorului sau. Vom gasi, ca si acolo, în „Curierul de Est“ (un dialog incitant si reciproc provocator cu alt emigrant român Edward Kanterian) si mult adevar crud si multa amaraciune resentimentara, judecati drepte si sentinte pripite chiar daca explicabile. N-am sa le fac inventarul. Amintirile, atâtea câte sunt, si într-o carte si în alta reprezinta recuperarea identitatii pierdute. Pe lânga drama „destararii“, cum o numea regretatul Zigu Ornea, exilul comporta sau ofera si paradoxul daca nu chiar privilegiul de a putea fi „persan“. Distanta ce se casca în urma celui plecat îi face privirea mai limpede, judecata mai ascutita si, fireste, curajul mai mare. Inconfortul „întoarcerii“ consta nu neaparat în întâlnirea cu ceilalti, dar cu cel ce ai fost tu însuti, cu cel lasat în urma: peste cine vei da în „debaraua“ acestui trecut al tau? De aici, ezitarile întoarcerii între sfaturile contradictorii ale lui Philip Roth si Saul Bellow. Ce surprize îti rezerva cel pe care, ca în fotografia lui G. Calinescu de când era copil, îl vei revedea? Multi refuza sa se întâlneasca direct cu cei ce au fost si doar amintirile, impalpabile si improbabile, mai sunt totusi unica forma, fragila, de recuperare a identitatilor pierdute. Norman Manea se regaseste pe sine în doua împrejurari (sau paradigme!) fundamentale: prima data, la noua ani, dupa întoarcerea din deportarea de patru ani din Transnistria, în Paradisul târgului moldovenesc al copilariei si al primelor clase de scoala si, a doua oara si pentru totdeauna, în limba româna. „Româna a fost limba cu care am intrat în lume, apoi limba educatiei si lectiilor mele de început, limba iubirii si a familiei în care cresteam, a fost si limba de lemn a Autoritatii – interesant de scrutat – în vremea vârstelor mele romanesti, a fost si a ramas, în mare masura, limba interioritatii mele, care a trait cu si în mine, în toate etapele formative, adica, practic, în toata biografia, incluzând batrânetea. Este, deci, limba mea, eul meu. Nu sunt chiar un scriitor bilingv, chiar daca vorbesc si scriu si în alte limbi. Învatate însa, nu auzite în pântecul mamei.“ În fata unor astfel de atasamente marturisite fara umilinte ori orgoliu – resentimentele, câte sunt, se estompeaza si, oricum, devin tolerabile si „comestibile“. Nu-i vorba, „cazul“ lui N. Manea, ca si, mai accentuat, al lui P. Goma, ilustreaza excelent mentalitatea care ghideaza receptivitatea româneasca: o admiratie contradictorie si în salturi, precum si vesnica „ardere a etapelor“, saritura brusca si nepregatita din arhaitate în modernitate. De la întoarcerea spatelui unor mari scriitori, la îmbratisarea lor neconditionata: o admiratie imatura cade frecvent în idolatrie sau iconoclastie. Între aceste doua feluri se misca istoria receptarilor românesti. Vestita „reconsiderare a mostenirii literare“ din realismul socialist al anilor ’50 si dupa aceea e doar continuarea, în forme politizate si brutale a unei vechi si nevindecabile metehne. Anii ’90 si urmatorii nu ne-au adus vindecarea, continuam sa-i exaltam pe unii si sa-i „înfundam“ pe altii din motive fara nicio legatura cu talentul sau valoarea, ci numai cu interesele triburilor unde cotizam. Exilatii, mari sau mici, interni sau externi, nu fac exceptie de la aceasta regula a specificului national în cultura. Si din aceasta cauza avem nevoie de „persani“. Caci ne miscam în paradigma persanului Rica din „Scrisorile“ lui Montesquieu. Aflând de unde vine „girafa“ sau „persanul“ acela, locuitorii Parisului se mira ca de o imposibilitate: „Ah, ah, domnul e persan? Ce lucru nemaipomenit! Cum poate cineva sa fie
persan?“

P.S. În mediile românesti banuiala devine informatie sigura, iar zvonul e luat drept certitudine. Astfel, se spune (!) si se da ca sigur (!) ca autorul „Întoarcerii huliganului“ ar fi fost refuzat si exclus de la un important premiu literar în România fiindca si-ar fi „defaimat“ tara! N-am cunostinta despre o astfel de impolitete, însa stiu ca nici nu-i nevoie de o asemenea „defaimare“ ca sa fii refuzat: e destul sa constati si sa notezi simpatia legionara a unui mare savant si istoric al religiilor ori sa observi respectul religios al filozofului de la Paltinis pentru Capitanul tinerimii interbelice ca sa fii exclus si din nou „exilat“. Norman Manea a facut acest lucru si „culpa“ lui nefericita e sanctionata de cine trebuie. „Defaimarea“ tarii?!? Citesc într-un interviu din „Gândul“ (nov. 2010) câteva opinii ale sale despre evolutia (involutia!) României în ultimii ani si constat ca ele nu difera cu nimic de opiniile dezamagite ale multor exponenti ai elitei actuale care nu sunt suspectati de defaimare: „Mi s-a parut ca în ultimii ani – spune si N. Manea – România s-a clatinat si a regresat. Mi s-a parut ca acum starea populatiei e mult mai îngrijorata, mult mai agresiva, mult mai iritata, probabil ca si din cauza crizei, care de altfel se simte în toata lumea. Dar aici cred ca s-au adunat si erori ale acestor ultimi 20 de ani, când s-a furat prea mult, s-a mintit prea mult, s-a manipulat si corupt prea mult si poate ca asta este explicatia starii din acest moment, de impas, de marasm, de lipsa de speranta. Sa speram ca tara va iesi din asta.“ Asta da „defaimare“, una ce ar putea fi semnata de orice observator care nu si-a pierdut mintile si puterea de judecata. Mai departe, „persanul“ nostru, cel mai tradus autor român în strainatate, „defaimeaza“ literatura româna: „E vorba despre o literatura buna si interesanta, e o literatura poate putin pitoreasca din punctul de vedere al cititorului occidental, care nu are codul lumii de aici, dar e o literatura care a avut întotdeauna mari talente si are si acum. Nu de talente a dus cultura româna lipsa, a dus mai curând lipsa de caractere.“ Nu crede ca scriitorii români ar trebui sa fie judecati dupa cât de tradusi sunt în strainatate, iar despre specificul national în literatura iata ce crede Norman Manea: „Exista si o literatura care raspunde unei cerinte nationale si unei pulsatii culturale de aici. Nu cred ca trebuie sa existe acest sentiment de frustrare pe care îl au toate tarile mici.“ Si apeleaza la sentimentul asemanator al grecilor, care si ei se simt „frustrati“ din motive netemeinice dar asemanatoare: „Dar asa este lumea, asa e ea facuta, variata, diversa, nu cred ca este justificat acest sentiment de frustrare.“

Simtul relativitatii si privirea resemnat-ironica asupra lumii si istoriei sesizabile în numeroase pagini din literatura lui N. Manea sunt notate si de Claudio Magris într-un interviu recent din „România literara“: „Ar trebui sa scriu un eseu întreg pentru a descrie pe deplin întâlnirea mea cu Norman Manea, ceea ce înseamna pentru mine, în primul rând în viata si pentru cultura mea. Daca ar trebui sa rezum în putine cuvinte, as spune ca avem doua lucruri în comun: simtul istoriei ca exil si simtul istoriei ca circ. El le-a suferit mult mai tragic si, de asemenea, le-a exprimat cu o forta extraordinara în numeroase carti. În plan uman avem în special un lucru în comun: ironia. Acea ironie care reprezinta modul corect, curajos, lucid, dar si plin de pasiune si sensibilitate, de a înfrunta lumea, lucrurile, schimbarile, relativitatea a tot ce traim, stiind însa ca exista sentimente si valori absolute.“ Trasaturile numite de Claudio Magris se fac simtite în numeroase pagini ale lui Norman Manea, scriitor a carui viziune ironica asupra lumii si asezarilor ei relative implica si un dezvoltat simt al umorului. Constat, totusi, cu surprindere si mirare ca, mai ales în „Curierul de Est“, în dialogul cu Edward Kanterian, autorul „Captivilor“ îsi pierde de-a binelea, în câteva rânduri, simtul umorului. Asa, bunaoara, mi-au atras atentia revenirile sale asupra lui Nicolae Manolescu, tinta unui adevarat asediu de ironii si acuzatii. Cu o aplicatie de contabil pe care nu mi-o reprim, m-am apucat sa numar capetele de acuzare formulate pe adresa criticului. De la un punct încolo m-am oprit, plictisit de atâta statistica resentimentara. Retin doar primele 15 (cincisprezece) acuzatii, care mai de care mai grave, formulate de Norman Manea: lectura infidela, frivolitate, incorectitudine, politicianism, narcisism, ranchiuna, resentimentar, vanitos, razbunator, alergic la critica, superficial, conjuncturist („fripturist“, cum ar veni!), neatent, nedrept, arogant etc. etc. etc. N-am mai stat sa le numar, sunt mult mai multe, dar ce mi-a atras atentia e ca, dupa mai fiecare din aceste acuzatii, N. Manea se grabeste sa atraga insistent atentia ca „nu l-am acuzat de antisemitism si nu îl consider antisemit… L-am acuzat de…, si de…, si de…, dar nu de antisemitism“. Cum sa nu citesti în acest exces o totala pierdere a umorului si expresia unei suparari frustrate, concretizata într-un veritabil „complex Manolescu“?! Obsesiva aparitie printre rânduri a criticului si lungul sir de acuzatii ce i se aduc au doua cauze: 1. N. Manolescu nu-l pretuieste pe N. Manea si nu-i gusta cartile (ceea ce poate fi pur si simplu lipsa de gust!) si 2. N. Manolescu a scris si el despre „monopolul suferintei evreiesti“. Ambele cauze fac din critic „bestia neagra“ a scriitorului, ceea ce, sa recunoastem, „vanitosul“ critic poate traduce printr-o mare lauda pe dos si omagiu involuntar. Pacat ca într-o carte atât de vie si interesanta în multe privinte, purtatorul unei viziuni ironice asupra lumii si detinatorul unui simt al istoriei ca circ îsi pierde deodata simtul umorului si al relativitatii, devenind excesiv si resentimentar. Mi se pare ca aud în lungul sir de acuzatii si sunetul unei lamentatii, un fel de plângere a Inorogului cantemiresc. E vocea unui scriitor care, în momente de slabiciune, se închipuie victima si martirul unei critici nedrepte, ofensive si ofensatoare. Acestui „persan“ român si american în cartile caruia mocnesc si ard atâtea adevaruri inconfortabile i-as recomanda spusele magistratului din Bordeaux, autorul „Scrisorilor persane“, care, dându-si seama „ca pentru a reusi în societate este bine sa treci drept nebun, ramânând întelept în sinea ta“, îsi dezvaluie cea mai secreta si nobila nazuinta a lui: „As vrea sa marturisesc adevarul fara a deveni martir.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper