Cea mai mare miscare de protest franceza de dupa 1968

Un articol de BRUNO DRWESKI

Delegitimare a sistemului dominant pe fondul dezagregarii organismelor politice si sindicale

„Modelul social francez este produsul pur al Conseil National de la Résistance (1). Un compromis între gaullisti si comunisti. Acum e momentul sa fie reformat, iar guvernul se ocupa de asta.
Adio 1945, sa ne aducem tara în lumea de azi!
Anunturile succesive ale guvernului (Sarkozy NDR) privind diferite reforme pot sa dea impresia de talmes-balmes, într-atât par de variate, de inegale ca importanta si diferite ca naturã: statutul functionarului public, regimuri speciale de pensie, regândire a sistemelor de securitate sociala, paritarism…

Privind lucrurile mai de aproape, se constata ca acest program ambitios e si profund unitar. Lista de reforme? E simplu: luati tot ce s-a înfaptuit între 1944 si 1952, fara exceptie. Asta este. Acum se pune problema sa trecem de 1945 si sa deconstruim metodic programul Consiliului National al Rezistentei!

Atunci se elaborase un pact politic între gaullisti si comunisti. Acest program era un compromis care i-a ajutat pe primii sa faca în asa fel încât Franta sa nu devina o democratie populara, iar pe ceilalti sa poata avansa (…)

Acest compromis, facut într-o perioada fierbinte si aparte a istoriei noastre contemporane (în vreme ce tancurile rusesti se gaseau la doua etape din Turul Frantei distanta, cum ar fi spus Generalul), se traduce prin crearea unor Case de Securitate nationala, prin statutul functionarului public, prin importanta sectorului productiv si prin consacrarea marilor întreprinderi franceze care tocmai fusesera nationalizate, prin conventia de pe piata muncii, prin reprezentativitatea sindicala, prin regimurile complementare de pensii etc. (…)

Va fi fost nevoie sa asteptam caderea Zidului Berlinului si disparitia aproape completa a Partidului Comunist, retragerea CGT (2) în câteva bastioane ale sale si rãsuflarea tot mai astmaticã a Partidului Socialist, pentru a întruni conditiile necesare reflectarii asupra aggiornamento-ului care se anunta la orizont. Dar nu si suficiente. Trebuia, de asemenea, ca dezbaterea interna din sânul lumii gaulliste sa fie transata si… sa lase… loc unei noi generatii de antreprenori politici si sociali. Dezavuarea parintilor fondatori nu e o problema decât în psihanaliza (3).“

Iata ce scria, cu câteva luni dupa instalarea în functie a presedintelui Nicolas Sarkozy, Denis Kessler, „patronul patronilor“, seful MEDEF (4), organizatie a patronatului francez, într-o publicatie de afaceri, ca raspuns la multiplele critici care fusesera aduse în mediul sau profesional guvernului – anume caracterul „de ciorna“, „incoerent“ si „fantast“. Toate acestea urmareau, chipurile, sa semene confuzie în legatura cu un plan foarte precis de demontare a statului social. Kessler rezuma clar si concis situatia din Franta din punctul de vedere al „celor de sus“! Mai multe motive de temere pe frontul social – din pricina „sfârsitului hidrei bolsevice“ si dorinta de anulare a „compromisului social“ negociat, în vremurile Rezistentei în fata ocupatiei naziste, de comunisti si de gaullisti. Compromis care a garantat francezilor ascensiuni sociale considerabile si a favorizat o dinamica a dezvoltarii economice nemaivazute pâna atunci. În Franta, ca si prin alte parti, aceasta dinamica e într-un proces de destramare, de la finele anilor 1970 si a lumii bipolare încoace, odata cu revenirea „neo“-liberalismului si cu dezagregarea crescânda a stângii comuniste în Europa de Est si de Vest. Dezagregare a stângii cauzata atât de gravele erori comise de liderii ei, cât si de ardoarea integrarii în rândul elitelor politice, economice, financiare, mediatice care domina planeta aflata în curs de „globalizare“. Si, în fond, cauzata de separarea de popor – devenit inutil dupa ce le servise drept scara pentru cocotarea în vârful ierarhiei sociale. Acest proces a putut fi constatat fara umbra de tagada în fostele state ale lagarului socialist, unde conducatorii ex-comunisti s-au transformat masiv în neo-capitalisti. În Vest, într-un proces similar (nu si atât de spectaculos) au fost angrenati marea majoritate a sefilor social-democrati, comunisti, de extrema stânga si sindicalisti. Revenise pe scena, asadar, un spectacol ce mai fusese jucat si în 1914 de batrâna „aristocratie muncitoreasca“, cea care abandonase atunci cauza revolutiei si a pacii pentru aceea a razboiului si a capitalului.
Aceasta descompunere, organizata si spontana în acelasi timp, n-a curmat totusi, în Franta, teritoriu al unor vechi traditii de lupta de la 1789 încoace, seria conflictelor sociale, care s-au produs periodic, sub guverne de dreapta sau „de stânga“, în pofida destramarii taberei comuniste, resimtita în Franta înca din 1981. Tabara care se regrupa în jurul Partidului Comunist Francez, al sindicatului CGT si al unei întregi retele asociative, intelectuale si comunale, care facuse din „comunismul francez“, dupa 1945, un fel de „contra-societate“, paralela retelelor de dreapta franceze reinstrumentate dupa 1958, în favoarea razboiului din Algeria, de gaullistii dotati, la rândul lor, cu o constiinta sociala, statalã si nationala. Numeroasele greve sau manifestatii care au avut tendinta de a se amplifica între sfârsitul anilor 1980 si 2010 semnaleaza sleirea progresiva a francezilor, confruntati cu destramarea „acquis-urilor sociale“, pe masura ce rezultatele preconizate ale unor „reforme“ menite sa produca o noua dinamica economica si sa garanteze „realizarea“ acelui „self made man“ receptiv la „valorile“ unui „American dream“ deveneau din ce în ce mai putin credibile. Aceste proteste ramâneau totusi de cele mai multe ori la stadiul „categorial“, circumscrise unui mediu profesional – cu exceptia anului 1995, când miscarea a reusit sa depaseasca aceste limite si sa paralizeze întreg statul francez. Semn al unui potential de nemultumire renascând, care de atunci s-a tot amplificat, anchetele de opinie aratând ca majoritatea francezilor, de stânga sau de dreapta, nu mai cred în virtutile capitalismului… chiar daca nu întrezaresc modalitati de iesire din acest sistem din ce în ce mai putin eficient din punct de vedere social si letal pentru planeta.
Franta – în mijlocul contradictiilor capitalismului european mondializat
Pentru a întelege mecanismul care a condus la confruntarile actuale, trebuie luata în considerare contradictia tot mai mare dintre o Franta tot mai putin fascinata de „modelul anglo-saxon“ si presiunea tot mai puternica a structurilor Uniunii Europene controlate de grupuri de influenta si de lobby-urile anglo-saxone. Iar ultima criza financiara mondiala a sfârsit prin a ridica ceata de pe ochii multora dintre aceia care, pâna atunci, fusesera victime ale sfârtecarii mediatice neoliberale. Trebuie spus ca, dupa sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, SUA a inventat si a reusit, cu sprijinul Vaticanului, sa impuna în Europa o structura supranationala care, pe de o parte, sa ajute la construirea unui front împotriva pericolului sovietic, iar, pe de alta, sa impuna, pâna în cele mai mici detalii, o forma de control atât de complexa încât toti functionarii de stat sa devina ineficienti, asigurând în acelasi timp ascensiunea unei elite fara radacini locale – însa puternic legata de Washington, de lobby-urile bruxelleze si de burse. În fond, UE nici nu este, la origine, o idee „europeana“, ci mai degraba una nord-americana, produsa de agentul de influenta de dincolo de Atlantic, Jean Monnet, în antiteza proiectelor gaullist si comunist (5). Cam asta e povestea adevaratului proces de integrare europeana, un proces care intra în contradictie chiar cu principiile democratice si sociale menite sa asiste la „cladirea“ sa. Or, în anii fazei ascendente a neo-liberalismului, de la finele anilor 1970, structurile de la Bruxelles au ajuns sa forteze, în cele mai multe dintre statele europene, ruperea în bucati a sistemelor sociale introduse peste tot odinioara, în avântul victoriei asupra nazismului.
Descompunerea taberei socialiste a aplicat, ulterior, un sut accelerator acestui proces, de vreme ce, pentru „a se adapta normelor europene“ si a se pune la adapost de haul postsovietic, tarile candidate pentru aderarea la NATO si UE au fost obligate sa distruga, înaintea aderarii la aceste organisme, ramasitele „statului providenta“. Iar apoi, în Vest, s-a întâmplat santajul delocalizarii companiilor spre Est, unde „costurile de productie“ sunt mai mici, si al imigratiei „salbatice“ spre Vest – concurent serios pentru salariile muncitorilor occidentali. Fapt care a dus, si în Vest asadar, tot la destramarea „statului providenta“. Doua dintr-o lovitura! Gata cu statul social în Est, gata si în Vest! Totul în numele unei democratii – reale în Occident, unde exista un conflict autentic între stânga si dreapta, reactualizabil în conditiile unui razboi rece, dar care a devenit apoi o democratie pur formala, anume de când aproape toate fortele politice au început sa se supuna logicilor financiare dominante si sa faca sluj în jurul mediocratilor – cumparati si ei de marii potentati.
Însa Franta, unde procesul de destramare a stângii sociale si a gaullismului se urneste cu greu, se trezeste astazi „depasita“ de partenerii sai europeni si presata de Bruxelles sa-si „termine treaba“, dusa, între timp, la bun sfârsit în aproape toate tarile UE. Si asta chiar în momentul în care criza capitalismului îi obliga pe francezi, pe europeni si pe pamânteni, în genere, sa puna acest model sub semnul întrebarii – fapt ce a putut fi constatat, între altele, prin refuzul Frantei si apoi al Olandei de a ratifica Constitutia europeana de esenta liberala, în 2005. Ajungerea lui Sarkozy la putere s-a produs pe fondul unei încurcaturi, candidatul neoliberal, pro-SUA, europeist, pro-israelian, reusind sa-i convinga pe unii dintre francezi ca era mai putin nepotrivit decât candidatul „schimbarii“, al „deschiderii“, al „dinamismului“. A fost succesul unei ofensive de manipulare mediatica, efect al controlului exercitat de finanta supranationala asupra canalelor media franceze, în cursul anilor precedenti.
Forta miscarilor de masa
Miscarea de masa din prezent, stârnita la sfârsitul lui august, este, în asentimentul tuturor, de o mai mare amploare decât cea din 1995 si are un caracter cu totul diferit de acela al grevei generale din 1968, care fusese dublata, atunci, de o miscare ambigua a studentilor. Miscarile de azi asista la aparitia unor noi forme de actiune din partea muncitorilor, ca si din partea tinerilor din licee si din universitati care li se asociaza primilor, fara a fi, acum, purtatorii unei sensibilitati anume. Este aici, fara dubiu, o dovada a dezagregarii ideologiei claselor medii „de stânga“, a burgheziei „branchée“ sau „bobo“ sabreviere a sintagmei „bourgeoisie bohème“ – burghezia boema, n. trad.t, care îi leganase în iluzii pe tinerii „saisoptisti“. O mobilizare noua asadar, în situatia în care societatea ramâne, în proportii largi, atomizata de diferentele de cartier, de origine, de generatie, de statut salarial stabil sau precar si, last but not least, de supraîndatorarea mai mult sau mai putin masiva, care-i împiedica pe multi dintre salariati sa se înhame la o greva care sa dureze… pâna când tara se va opri cu totul, iar logica economiei camataresti va fi repusa în cauza în mod fundamental, de toata lumea, în acelasi timp.
Asta în situatia în care propaganda mediatica a generalizat idealul comportamentelor individualiste, si în care coerenta ideologica si organizationala a partidelor si a organizatiilor sindicale, altadata atât de radicale, s-a facut praf si pulbere. Si într-o societate în care, conform sondajelor de opinie, mai bine de 70% dintre persoanele interogate sprijina cerintele manifestantilor si ale grevistilor în favoarea mentinerii unui sistem de pensie prin repartitie la 60 de ani. Problema pensiilor e totusi doar unul dintre multiplele motive de nemultumire, fapt care explica, de exemplu, interesul tinerilor pentru aceste miscari – ei, care cauta, înainte de toate, o piata a muncii decenta. Recentele scandaluri fiscale în care au fost implicati membri ai guvernului au contribuit si ele la accelerarea insatisfactiei fata de o societate a spectacolului, care celebreaza cultul banului, preamarit în primul rând de Sarkozy. Sa nu uitam însa ca actuala crizã e rezultatul introducerii tardive a deciziilor privind pensiile semnate, în 2002, la Barcelona, de fostul presedinte de dreapta Chirac si de fostul premier „socialist“ Jospin (6). Interesul cu care multi dintre europenii progresisti privesc miscarile de astazi din Franta decurge asadar, firesc, din faptul ca ele vizeaza aceeasi politica globala ale caror victime sunt si ei, fiecare în tara lui.
Aservirea incompleta a
organizatiilor sindicale

Sarkozy si echipa sa au crezut, conform imaginii fostului presedinte al MEDEF, citat mai sus, ca e posibil, de acum încolo, sa aplice nesmintit procesul de aservire a sindicatelor franceze si în special a CGT, proces operat în cadrul Confederatiei Europene a Sindicatelor, structura finantata de UE si care ofera numeroase avantaje materiale si simbolice liderilor sindicali (7). Numai proaspatul si înca nedezvoltatul sindicat de extrema stânga „Solidaires“ mai pastreaza înca o linie sistematicã a revendicarilor de clasa. Însa bazele sindicale, în întreprinderi, uneori chiar la nivelul federatiilor, în special în CGT, au demonstrat în cursul conflictului actual ca subscriu destul de alene la noua linie care vizeaza „dialogul sistematic“ cu „partenerii sociali“, care la baza sunt considerati înca „adversari de clasa“.
Asistam asadar la o miscare care porneste, de fapt, de la baza si care are tendinta sa-si piarda sprijinul pe masura ce urca la diversele esaloane administrative din sindicate.
Pe de o parte, sunt liderii centralelor sindicale, care cauta în special sa-si probeze „reprezentativitatea“ în fata autoritatilor, organizând „actiuni“ de o singura zi. Sau manifestatii suficient de masive, dar plasate la distantã, pentru a nu putea deveni fermentul unei mobilizari permanente cu aspect de greva generala care sa paralizeze întreaga tara si sa faca în asa fel încât „toate ceasurile sa fie potrivite la aceeasi ora“… Si fara a baga spaima în salariati cu chematul portareilor (în ce-i priveste pe cei cu datorii) sau cu concedierea la terminarea contractului – în ce-i priveste pe cei care nu au un contract de munca stabil.
Pe de alta parte, sunt militantii sindicali, în special cei de la baza, si o masa de nemultumiti care încearca sa înabuse miscarea la nivelul întregii tari. Aceste doua tendinte, contradictorii în fond, s-au înfruntat pe tot parcursul miscarii, chiar daca nevoia de unitate era puternic resimtita.
Nu ne puteam astepta totusi ca baza sa reuseasca din prima sa ia haturile-n mâini, fapt care explica si aparenta „sleire“ de acum, dar si aparitia unor noi forme de lupta izvorâte dintr-o constiinta noua si multiforma, ca atare mult mai greu de sfarâmat: participare „individuala“ la greva în cutare zile si nu în altele, participarea non-grevistilor – multi dintre ei lucratori „cu contracte precare“ – doar la manifestatiile tinute în zilele libere prin lege, suportul acordat grevistilor de catre non-grevisti, participarea persoanelor care nu pot sa faca greva (someri sau angajati cu contracte fragile) la blocade ale rafinariilor sau ale soselelor la orele în care le convine sa participe (ziua sau noaptea), constituirea unor comitete de actiune interprofesionale locale, care regrupeaza mai multe categorii sociale (salariati, angajati fara contracte solide, someri, pensionari, clase inferioare, clase de mijloc, liceeni, studenti etc.). Surprize s-au întâmplat în special în provincie, într-un oras ca Amiens, de pilda, unde manifestantii din centrul orasului, cetateni de conditie medie, au sarit în ajutorul initiativei de blocare a întreprinderilor din cartierele populare si cu mari concentratii de imigranti. Acest fenomen anunta prabusirea mitului claselor mijlocii care, chipurile, nu-si doresc decât sa acceada în sfera capitalismului fara frontiere (8).
O noua constiinta
S-a format deci o noua constiinta, s-au constituit noi retele la baza, au aparut noi militanti sindicali – pe fondul slabiciunii liderilor sindicali si a partidelor de stânga. În asa fel încât, ici-colo, s-a facut caz chiar de cuvântul „sabotaj“. Cu aceeasi ocazie, s-a putut descoperi ca nici mãcar grupurile „ultra-stângiste“, de tendinta generalmente trotkista, nu sunt în stare sa-si transforme retorica revolutionara de salon într-o implicare reala în miscarile de masa. Apelurile lor la greva generala au fost pâna la urma destul de timide, mai degraba incantatorii si fara vreo tentativa de actiune cu adevarat revolutionara. Furia populara era la baza, stârnita de bogatia nesimtita a elitelor sociale, economice, mediatice si politice din prezent, care, tocmai ele, cer poporului sa-si strânga cureaua. Ori îi „serveste“ „dezbateri“ demagogice privind „identitatea nationala“ sau „burqua“, al caror scop nu e altul decât divizarea claselor populare. Ori generalizeaza masurile de securitate, toarna bani în metode de supraveghere video, organizeaza vânatori de oameni, multiplica controalele rasiste si încearca sa reabiliteze idei la moda în epoca Pétain sau în OAS (9). Toamna aceasta, s-a ajuns la culme cu deportarea tiganilor români („rromi“) si bulgari, urmarind a stârni batrâna frica a mic-burghezului fata de „nomazii furaciosi“, si cu încercãrile guvernului de a suscita, prin apeluri repetate, teama fata de hidra „terorista“ venitã din Afganistan sau din strafundurile Saharei… acolo unde armata si companiile frantuzesti sunt pe pozitii, fapt extrem de profitabil pentru unii, dar platit din banii contribuabilului francez – care nu câstiga nimic din asta. Pentru moment, logica fricii n-a functionat, chiar daca temerile sunt adânc înradacinate într-o societate franceza stapânita înca de stiutul oportunism mic-burghez.
Din strategia folosita de putere, s-ar parea ca se doreste angajarea claselor mijlocii – aflate de acum în stadiul destramarii –, pe calea unei neo-fascizari tot mai evidente, separându-le în chip suicidar de clasele populare, si garantând, în tot acest timp, claselor superioare mentinerea privilegiilor prin blocarea scenei politice si a ascensiunii sociale. Acest scenariu ar putea fi pus în aplicare daca ar pieri orice speranta. Deocamdata însa, ea mai degraba se pune pe picioare.
Un nou model de mobilizare?
Miscarile de protest n-au încetat pâna azi, chiar daca sunt într-o faza de regres, nereusind sa rupa raporturile de forta, iar liderii marilor sindicate par decisi sa le „pastreze la cald“ pentru a dovedi guvernului ca sunt si ei utili la ceva – macar ca releu al unor forte sociale autentice. Având mereu grija ca fiecare „actiune“ sa fie îndeajuns de izolata de alta pentru a împiedica o mobilizare de anvergura a maselor, care sa puna pe tapet problema rasturnarii ordinii existente si oportunismul liderilor. Situatia nu s-a lamurit de vreme ce, cum nimeni nu se astepta la o revolutie, nici macar la câtiva pasi înapoi ai guvernului sprijinit de patronat, de UE, de FMI, de NATO, de SUA si de aliatii lor; în conditiile în care nu exista o alternativa politica credibila, nimeni nu considera ca cele doua luni de mobilizare reprezinta un esec. Manifestatiile, grevele si blocadele i-au permis tarii sa „se cunoasca“ pe sine, sa se redescopere si sa se vada cine cu cine merge. Un nou ciclu al radicalizarii se va deschide însa în curând. A atins deja, putin câte putin, toate paturile societatii, zguduind o ordine sociala profund delegitimata.

S-a dovedit ca pretins defuncta clasa muncitoare s-a trezit la viata. Tara si-a dat seama ca nu poate functiona fara docheri, fara camionagii, fara muncitorii din rafinariile de petrol, fara bucatari, fara feroviari, fara vatmani, fara vidanjori, fara marinari etc. Soferii care stateau la coada în fata statiilor de benzina trageau la socoteala guvernul, nu pe grevistii care blocasera rafinaria. Oamenii pareau multumiti sa redescopere ca munca e utila, chiar indispensabila. În acelasi timp, îsi dadeau seama si ca, dupa atâtea scandaluri financiare, lucrurile merg mai bine fara traderi egoisti, fara bancheri iresponsabili, fara agentii de cotatie manipulatoare, fara politicieni si fara… Bursa! Sa fi redevenit oare clasa muncitoare actorul principal al oricarui proiect emancipator autentic?
Cuvântul de ordine de greva generala e elocvent fiindca, într-o situatie de saracire masiva, arata ca nimic nu se va putea schimba fara confruntare globala. În asteptarea acesteia, pare ca pâna acum s-a produs doar un fel de repetitie generala – un nivel necesar si acesta, fara îndoiala. Caci doar greva generala ar putea sa ajute la repunerea în cauza a sistemului, din temelii. Totusi, nu s-ar putea produce decât ca preludiu al preluarii puterii, obiectiv imposibil  acum când organizatiile politice practica deocamdata doar cretinismul electoralist, trezindu-se doar din alegeri în alegeri, neglijând educatia politica a maselor si organizarea luptei de clasa în conflicte secrete. Adica ceea ce-au stiut, mai mult sau mai putin, sa faca, sau macar sa explice, comunistii francezi în perioada celor „treizeci de ani gloriosi“ care au urmat epocii de rezistenta împotriva nazismului si a pétainismului. O avangarda a actiunii capabila sa cucereasca hegemonia culturala nu se poate construi în avântul unei miscari de protest ca aceasta de acum, chiar daca dureaza de mai bine de doua luni. Nu e vorba, deci, de un retard al constiintei populare, ba chiar dimpotriva, de o constiinta adecvata a profunzimii crizei, care indica limitele capacitatilor miscarii sindicale existente si absenta uneltelor politice, de partid, pentru a rezolva aceasta criza printr-o alternativa globala, în Franta si în lume. Poporul a înteles totusi ca, dincolo de problema pensiilor, ceea ce trebuie chestionat e întregul sistem capitalist. Sistemul imperial financiar mondializat.
Spre o alternativa politica noua?
În aceasta faza de „…în doua luntrii“ s-a întâmplat ceva neprevazut: mobilizarea politica de masa în cursul zilelor de actiune nationala, a grevelor sectoriale dure, care blocau lucrul, printr-o solidaritate de actiune interprofesionala si între insi proveniti din cartiere diferite ale orasului. Baza de revendicari s-a largit tot mai mult. Legitimitatea puterii, a puterilor, a fost repusa în cauza la scara întregii tari, inclusiv în segmentele de populatie stiute ca fiind de dreapta, chiar în sânul elitelor mai traditionaliste ca Sarkozy, care refuzau, astfel, destramarea „exceptiei frantuzesti“. În conditiile în care intelectualii sunt la scara larga tinuti în lesa de mediocratie si de universitatile de care apartin, s-au ivit umoristi noi care au reusit sa arate ca „regele e gol“. Sa fie acesta oare semnalul ca ne îndreptam în directia unei hegemonii culturale a fortelor de progres social?
Miscarea se propaga ca un val, dar refluxul nu e perceput cu un sentiment de înfrângere, fiindca nimeni nu se astepta, în contextul actual, la o schimbare adevarata. Era vorba doar de o estimare de forte, de a se vedea daca suntem în stare sa rezistam mai mult timp. În conditiile unei dezbinari sindicale si politice la vârf, baza a fost aceea care, în cadrul acestor manifestatii, a venit cu sloganurile cele mai originale, mai radicale, mai poetice sau mai comice. Fata de discordia de la vârf, unitatea de la baza a fost aceea care a constituit surpriza miscarilor actuale. Poporul stie de acum înainte ca exista înca, si ca va putea judeca actele fiecarui lider sindical sau politic, mai îndepartat sau mai apropiat. Ideea auto-organizarii pluteste asadar în aer si se îndreapta nu numai împotriva guvernarii franceze actuale, dar si împotriva institutiilor politice, economice, sociale, de securitate, mediatice, fie ele europene sau mondiale, toate supuse controlului „pietelor“, respectiv câtorva grupuri de privilegiati care trebuie demascati. Iata rolul pe care vor trebui sa-l joace organizatiile politice constituite în alternative reale si intelectualii care vad ca procesul de declasare, ale carei victime sunt cu totii, nu se va opri decât în ziua când vor musca mâna care le pune lesa în jurul gâtului.
Deocamdata însa, multiplicarea conflictelor sociale în Asia, în Africa de Sud, persistenta unei alternative anti-globalitare în America de Sud si manifestatiile de protest din Grecia, Spania, Italia si chiar din Anglia, de la Stuttgart sau din Letonia demonstreaza ca nemultumirile „cetatenilor de baza“ sporesc, tintind un capitalism economic ineficient, iar socialmente toxic. Asta înseamna ca ne îndreptam spre o noua „Primavara a popoarelor“, care ar elimina elitele decrepite, supranationale, globalizate, care se plimba între Bildenberg, Davos, Bruxelles, Wall Street, CIA si Pentagon? Întrebarea pare plauzibila, dar iata s-a declansat o cursa contra cronometru între partizanii unei revolutii în cadrul raporturilor sociale si partizanii unei „putreziciuni identitare“, care ar generaliza conflictul „tuturor împotriva tuturor“ – în favoarea unor privilegiati, evident, care-si vor trage, si de data aceasta, bucata cea mai grasa. Sa nu uitam nici ca clasele dominante sunt stapâne si pe media si pe tehnicile de manipulare si ca stârpirea claselor de mijloc, care corespunde logicii capitalismului, nu conduce automat spre progresul social si ca a produs deja, de exemplu, dupa revolutia germana din 1918, atât putrescenta social-democrata cât si ascensiunea nazismului. Batrâna lume liberala scârtâie, se vede treaba, dar nimic nu ne garanteaza un viitor mai radios.

Nanterre, 7 noiembrie 2010

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru
Text preluat de pe platforma www.criticatac.ro

NOTE:
(1) Organizatie formata la sfârsitul ocupatiei naziste pentru pregatirea programului de reconstructie nationala, prin actiuni împotriva elitelor politice si patronale frantuzesti care colaborasera cu ocupantul. CNR a constituit temelia, macar din punct de vedere teoretic, a tuturor strategiilor politice urmate în Franta pâna la venirea lui Nicolas Sarkozy, chiar daca între timp s-au facut auzite mai multe opinii, mai ales pe fondul razboaielor coloniale si ale celor duse de NATO, în favoarea reabilitarii unei Frante mai traditionaliste si mai supuse rigorilor conjuncturii internationale.
(2) Confederatia Generala a Muncii sConfédération Générale du Travailt – cea mai mare centrala sindicala, de orientare pro-comunista.
(3) Denis Kessler, „Adieu 1945. Raccrochons notre pays au monde!“, „Challenges“, 04/ 10/ 2007.
<http://www.challenges.fr/opinions/20071004.CHAP1020712/adieu_1945_raccrochons_notre_pays_au_monde_.html >
(4) Denis Kessler era atunci presedintele Asociatiei patronatului francez, fostul Consiliu National al Patronatului francez, rebotezat „Miscarea întreprinderilor franceze“ sMouvement des Entreprises de France, MEDEFt.
(5)     http://www.europaforum.public.lu/fr/temoignages-reportages/2008/10/roth-schuman/index.html >. Vezi si: „Daily Telegraph“, 19 septembrie 2000 – Extrase: 19/ 09/ 2000 (de la corespondentul nostru la Bruxelles, Ambroise Evans-Pritchard) – „Documente secrete ale guvernului american recent declasificate arata ca serviciile secrete americane au dus, în cursul anilor 50 si 60, o campanie în scopul promovarii unificarii europene. (…) Conducatorii Miscarii europene (Jósef Retinger, Robert Schuman si fostul premier belgian Paul-Henri Spaak) erau toti tratati ca niste angajati de catre bosii lor americani. Rolul Statelor Unite a fost camuflat – întocmai ca într-o operatiune secreta. Banii ACUE (American Committee on United Europe: Comitetul American pentru o Europa Unita) proveneau din fundatiile Ford si Rockefeller, ca si din mediile de afaceri în legaturi strânse cu guvernul american. (…) Departamentul de Stat juca de asemenea un rol în asta. O nota emisa de Direction Europe, datata 11 iunie 1965, îl sfatuieste pe vice-presedintele Comunitatii Economice Europene, Robert Marjolin sa urmareasca subreptice obiectivul unei uniuni monetare. Aceasta nota recomanda «descurajarea oricaror dezbateri, pâna ce adoptarea unor astfel de propuneri n-ar mai putea fi virtualmente evitata.»“
(6) Cu ministri membri ai întregii „stângi plurale“, inclusiv comunistii. Ceea ce a permis intruziunea unei paturi de apropiati ai sistemului în sânul aparatului „comunist“.
(7) Decizie de aderare care a mers în tandem cu ruptura CGT de Federatia Sindicala mondiala.
(8) Vezi, pe acelasi subiect, articolul lui Bernard Conte privind tasarea claselor de mijloc în capitalismul actual si consecintele posibile pentru renasterea actiunii de contestare sociala de masa: http://www.comite-valmy.org/spip.php?article933
(9) OAS: Organisation de l’Armée Secrète sOrganizarea Armatei Secretet care, în timpul razboiului din Algeria, i-a adus laolalta pe durii colonialismului si pe nostalgicii fascismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper