Cazul Paulescu

Un articol de EUGEN SIMION

Într-o carte aparuta recent („Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie“, Editura Curtea Veche) se discuta despre opera stiintifica si atitudinea politica si morala a lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Printre cei care au recunoscut prioritatea si importanta acestei descoperiri s-a aflat si regretatul Nicolae Cajal, fost vicepresedinte al Academiei Române si presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România. N-a fost si, dupa câte îmi dau seama, nu-i singurul om de stiinta român sau strain care considera ca Nicolae Paulescu a avut un rol important, daca nu chiar decisiv, în descoperirea insulinei. Îl amintesc pe el pentru ca autorii cartii citate mai înainte (medicul Peter Manu si istoricul Horia Bozdoghina) si postfatatorul ei, Radu Ioanid, îi reproseaza faptul ca a fost de acord cu primirea lui Nicolae Paulescu în Academia Româna ca membru postmortem (1990) si a sustinut, apoi, ideea ca trebuie facuta o deosebire, când judecam personalitatea unui om de stiinta, între opera si opiniile sale politice. Opinii, trebuie precizat, reprobabile si regretabile în cazul lui Nicolae Paulescu, atunci când este vorba de comunitatea evreiasca si, în genere, de democratia româneasca din epoca sa. D-nii Petre Manu si Horia Bozdoghina încearca sa dovedeasca, acum, ca rolul lui Paulescu este minim în cercetarea si remediul acestei maladii raspândite si ca supararea românilor (ma rog: a sustinatorilor din lumea academica) de a nu fi primit Premiul Nobel, cum s-ar fi cuvenit, este neîntemeiata…
N-am caderea sa ma pronunt în aceasta privinta, nefiind un om de specialitate, las pe cei care cunosc bine domeniul de cercetare sa analizeze si sa traga o concluzie pe cât posibil dreapta.. Ce-mi permit sa spun este doar faptul ca nici eu nu sunt de partea celor care exacerbeaza nenorocirile, injustitiile, frustrarile noastre în istorie si, în genere, nu cultiv retorica jelaniei. Nu sunt un partizan fanatic al protocronismului si m-am opus de multe ori ca Academia Româna sa dea curs unor initiative de acest fel. Aceasta nu ma împiedica sa fac o deosebire, de pilda, dintre valoarea unei opere stiintifice sau literare si atitudinile politice si morale ale autorului si sa încerc sa judec, cu obiectivitate, toti termenii ecuatiei.
Nu sunt convins, vreau sa spun, ca statuia lui Paulescu este goala pe dinauntru, cum zice redactoarea cartii, d-na Doina Jela, si nici nu ma grabesc sa primesc cu bucurie vestea proasta pe care ne-o da, si anume ca: „ne maturizam toti prin naruiri succesive de mituri si nu suntem niciodata destul de maturi ca sa primim bine naruirea unuia“. Si tot ea: „ne e frica sa nu ramânem fara mituri“… Mie, unuia, trebuie sa recunosc, nu mi-ar face deloc placere sa traiesc si sa scriu într-o cultura în care toate miturile s-ar prabusi, dar aceasta este o alta problema. Veche si confuza. Astept, dar, ca diabetologii, biologii celulari si toti cei priceputi si interesati de tema sa ne spuna daca statuia pe care o invoca si o condamna cu atâta vehementa d-na Doina Jela este sau nu goala si daca a mai cazut sau nu un mit românesc.
Pâna atunci, revin la chestiunea morala pe care o ridica, în afara de redactoarea cartii, autorii volumului „Polemica Paulescu“ si dl. Radu Ioanid, autorul postfetei. Ei reproseaza, în termeni deloc gratiosi, academicianului Nicolae Cajal si Academiei Române, în afara ca l-a primit pe „antisemitul“ Paulescu ca membru-postmortem în înalta institutie, faptul ca, „de pe patul de moarte“, a sustinut ideea de a instala la Spitalul „Hôtel Dieu“ din Paris un bust în amintirea doctorului Paulescu care a lucrat aici… Autorii citati, dimpreuna cu dl. Radu Ioanid, nu uita sa-mi reproseze si mie ca am sprijinit, în calitate de presedinte al Academiei Române, aceasta initiativa. Nu stiu ce ar fi putut raspunde acad. Cajal, dar, în ceea ce ma priveste, le pot da urmatoarele lamuriri, în ipoteza ca accepta sa fie lamuriti.
1. N-a fost niciodata vorba (oricum, nu în spatiul Academiei Române în perioada 1998-2006, când am fost presedintele acestui for stiintific) de ideea de a ridica un bust al lui Paulescu la Paris, ci doar de intentia Societatii de Diabetologie din România de a pune o placa pe zidul spitalului unde a lucrat în tinerete Paulescu. La interventia unui ziarist de la „Le Monde“ delegatia româna a renuntat la ideea de a fixa aceasta placa. Cel putin asa mi-au relatat cei care au participat la acest proiect esuat. Nu Academia Româna a avut aceasta idee, dar, trebuie sa recunosc ca, dupa ce Academia s-a consultat cu specialistii ei (inclusiv cu admirabilul savant Nicolae Cajal), a considerat ca omul de stiinta care a descoperit insulina poate primi aceasta minima atentie. Asa dar: nu un bust, ci o placa abandonata.
2. Autorii volumului, redactoarea cartii si postfatatorul semnaleaza faptul ca Nicolae Paulescu nu merita sa i se acorde „onoarea unei prezente memorabile în Franta“ (îl citez pe dl. Radu Ioanid) pentru ca descoperitorul insulinei se dovedeste a fi „parintele spiritual al miscarii legionare“, „cea mai importanta figura a antisemitismului românesc“… Istoricul Horia Bozdoghina marturiseste si el ca a fost socat de „antisemitismul grobian“ al lui Paulescu si ca, studiindu-i articolele si brosurile, a ajuns la concluzia ca acelasi Paulescu este „principalul mentor al antisemitismului din viata politica româneasca“ si „un precursor al Holocaustului“… Merita, în aceste conditii, ca Paulescu sa fie primit în Academia Româna si sa i se acorde onoarea unei placi comemorative în Franta sau în România?… Mai ales ca, asa cum declara cu tarie d-na Jela, „Paulescu nu a descoperit insulina“, ci a facut doar efortul de a trata o boala severa…?! Raspunsul vine de la sine: nu merita. Daca n-a descoperit nimic si tot ce spun despre el savantii români si straini este vorba goala, sigur ca nu merita nimic. Nici chiar o carte scrisa de un medic ce pare mai calm si mai informat si de un istoric dezlantuit, cu un limbaj tot atât de grobian ca si subiectul sau de studiu…
Dar daca, ma întreb, au dreptate cei care spun ca Paulescu a fost un om de stiinta remarcabil si ca descoperirea lui este esentiala? Ce facem atunci, cum judecam lucrurile? Am ajuns, dupa acest lung ocol, la miezul chestiunii. As defini-o pentru cine este interesat sa stie în chipul urmator: vorbind despre N. Paulescu si despre orice alt om de stiinta sau creator în sfera artelor, trebuie sa spunem – pentru a fi drepti – tot adevarul despre ei. În cazul pe care îl discutam: sa spunem ca medicul Nicolae Paulescu a avut un regretabil derapaj moral si ideologic si ca opiniile lui despre lumea evreiasca sunt de neacceptat. Citindu-le, ramâi, într-adevar, stupefiat sa afli ca un intelectual eminent ca el poate sa gândeasca în acest chip problema raselor si problema relatiilor umane într-o societate democratica… În literatura sunt exemple de mari scriitori (Céline este unul dintre ei) care, în plan politic si moral, au avut idei xenofobe si, când Franta a fost ocupata de hitleristi, ei au fost de partea ocupantilor. Dupa încheierea razboiului, francezii l-au judecat aspru pe autorul „Calatoriei la capatul noptii“, l-au deportat, apoi, dupa un numar de ani, l-au reprimit, l-au publicat si au comentat corect opera si biografia omului care a scris-o si care n-a fost totdeauna la înaltimea talentului sau. Tinerii filosofi din anii ’30 au avut simpatii pentru extrema dreapta, pe ei cum îi tratam azi? Îi eliminam din cultura? Dar cei care au raspândit ideile bolsevice si au interzis valorile nationale din cultura româna în epoca totalitarismului comunist? Pe ei cum trebuie sa-i citim si cum sa-i judecam? Îi putem citi cum vrem, dar, din punct de vedere critic (si moral), un fel mi se pare corect: nu sa-i interzicem de plano (adica sa-i scoatem din literatura), ci sa spunem tot adevarul despre ei. Nu ocultându-le erorile, caderile morale, dar nici sa vorbim numai despre ele, ocultând opera care poate fi importanta din punct de vedere estetic.
Revin la Paulescu si la ideea autorilor volumului „Polemica Paulescu“ ca nu putem desparti pe omul de stiinta de derapajele lui morale. Înteleptul Cajal judeca, am credinta, mai bine. Trecut prin multe si întelegând, în mod sigur, mai bine complexitatea unei personalitati intelectuale, el face o deosebire intre cel care a descoperit insulina (si nu s-a putut bucura de recunoasterea internationala) si omul public Paulescu cu atitudini si idei reprobabile. Iata cum judeca el lucrurile care inflameaza, azi ca si ieri, spiritele: „În judecarea cazului Nicolae Paulescu este necesar sa subliniem, de la început, ca avem de-a face cu probleme de natura deosebita. Prima este importanta incontestabila a descoperirii insulinei pentru istoria mondiala a stiintei românesti. Personal, consider ca meritele lui Nicolae Paulescu, sunt mari, sunt deosebite si trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea Generala l-a si ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contributiile stiintifice în combaterea diabetului si optiunile personale antisemite. Daca este sau nu vinovat este o alta problema si, deci, se cuvine sa judecam ca atare. Eu respect parerile personale ale fiecarui om si cred ca nu am voie sa leg valoarea omului de stiinta de conceptiile sale, inclusiv cele antisemite. Sunt doua probleme distincte si trebuie considerate ca atare. Nu se pot amesteca. Îmi amintesc ca tatal meu, care a fost studentul lui Nicolae Paulescu, îl respecta si îl admira, desi stia ca era antisemit. Când judeca valoarea sa remarcabila de profesor si de om de stiinta nu-l interesa conceptia filosofica sau ideologica. Eu consider ca fiecare om are dreptul sa aiba propriile lui conceptii, indiferent daca mie îmi plac sau nu. Personal, nu împartasesc asemenea conceptii, nu am cum, si într-un fel, pentru mine, e dramatica aceasta situatie. Însa din acest motiv nu am voie sa neg meritele stiintifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul sau cu totul deosebit la sanatatea oamenilor si cred ca nimeni nu are un asemenea drept“.
Dl. Radu Ioanid ma asociaza acestei cabale academice si-mi reproseaza ca, fiind presedintele Academiei Române, l-am aparat „cu dârzenie“ pe Paulescu… în nu stiu ce împrejurare. Dupa câte îmi amintesc, n-am aparat decât ideea expusa mai sus, si anume ca, daca nu vrem sa facem ocultari si dezocultari, sa eliminam si expulzam din lumea stiintei si a artelor pâna la sfârsitul istoriei pe cei culpabili moral si pe sovaielnici, e bine sa acceptam ideea ca opera nu trebuie sa patimeasca la infinit din cauza omului care a scris-o, nici opera nu poate izbavi totdeauna si definitiv pacatele morale ale omului biografic.
Autorii cartii în discutie nu sunt de acord cu acest punct de vedere si considera (referindu-se la interventia Academicianului Cajal) ca „pledoaria pentru o diferentiere stricta între descoperirea medicala si teoria politica a lui Paulescu este nepotrivita, fiindca cele doua laturi ale activitatii sale sunt strâns legate“… Nu stiu cât de nepotrivita este aceasta disociere, dar, dupa mintea mea, mai nepotrivita este ideea de a nu disocia, când este cazul unui mare om de stiinta, stiinta de politica. Pentru a-si sustine opinia despre Paulescu autorii fac o istorie a antisemitismului românesc, aducând în discutie, de-a valma, pe Alecsandri si Vasile Conta, pe nepotul lui Stalin (Evgheni Iakovlevici Djugajvilii) si pe extremistul chilian de dreapta Miguel Serrana, pe Garaudy si pe prozatorul Radu Teodoru, pe C-tin Burlacu din America si, bineînteles, pe Nicolae Ceausescu… Este dificil de înteles cum se leaga între ele toate aceste referinte atât de disparate si cum, toate, se leaga de faptul ca medicul Paulescu a descoperit sau nu insulina. si, daca a descoperit-o, de ce nu a fost si el onorat cu un premiu international asa cum au fost onorati cercetatorii canadieni.
Citându-ma între doi fanatici „antisemiti“ (Nicolae Cajal si Maya Simionescu) nu stiu de ce ma simt mai comod decât daca dl. Radu Ioanid m-ar fi citat, sa zicem, între dl. Horia Bozdoghina care-l trage de urechi pe Iorga si d-na Doina Jela care se simte bine, remarc, printre miturile naruite…

P.S. Dl. Radu Ioanid nu uita sa-mi reproseze cu aceasta ocazie si faptul ca în 2009 am acordat premiul de eseistica lui Sorin Lavric pentru volumul „Noica si miscarea legionara“ aparut la Editura Humanitas. Tin sa-i precizez ca premiul a fost acordat prin vot secret de sectia de Filologie si Literatura a Academiei Române si, contrar opiniilor sale, în carte nu-i vorba de o tendinta de reabilitare a Garzii de fier, ci de o încercare de a analiza complexitatea si contradictiile unui intelectual din generatia „criterionistilor“. Ca dovada, iata ce scrie, de pilda, dl. Vladimir Tismaneanu despre aceasta carte: „este o explorare lucida, onesta si dezinhibata a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndragostit de traditia umanismului clasic, si o miscare revolutionara de dreapta, care a cultivat nationalismul mistic si a celebrat cu morbida patima functiile pretins purificatoare ale violentei. Excelent scrisa, este o carte care îti da sentimentul ca stai de vorba cu autorul, dar si cu subiectul ei (…) Cu fina sensibilitate psihologica, Lavric detecteaza originea automutilarii intelectuale a lui Noica în îmbratisarea dogmei legionare (…) Ceea ce vrei cu disperare este sa întelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabila tinuta morala si de o ireprosabila curatenie sufleteasca – era cazul lui Noica – ajunge sa capete figura unui demon macinat pe dinlauntru de o încrâncenare neistovita (…)“.

10 comentarii pentru “Cazul Paulescu”

  1. ianuarie 20, 2011 la 11:52 pm

    Nu cred ca profesorul Simion a citit cartea noastra (cu exceptia Postfetei). Daca ar fi facut-o, ar fi remarcat cu siguranta urmatorul pasaj:

    „Elita literară a fost reprezentată pe banca apărării lui Paulescu de Eugen Simion în calitate de preşedinte al Academiei Române, instituţia care se prezintă drept „simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale”. Rugat să comenteze protestele din vara anului 2003 de la Paris pentru revista Formula As, Eugen Simion începe cu o dezinformare: „…într-adevăr, în anii 20, în circumstanţele socio-politice de atunci, profesorul Nicolae Paulescu a publicat câteva articole antievreieşti, regretabile din toate punctele de vedere”. Paulescu nu a publicat câteva articole antievreieşti, ci zeci de cărţi, broşuri şi articole care propagau un antisemitism visceral şi cereau curăţirea etnică a teritoriului ţării. Apoi, această activitate a început înainte de primul război mondial, nu în anii 20. Simion continuă cu precizarea că „opiniile personale ale lui Nicolae Paulescu n-au fost urmate de acţiuni violente în sfera socială”. Încă o dată, avem mărturia lui Corneliu Zelea Codreanu că Eugen Simion se înşeală; antisemitismul lui Paulescu şi Cuza a influenţat direct şi semnificativ ideologia „Căpitanului” şi a Legiunii Arhangelului Mihail, care a comis acţiuni violente în sfera socială. Paulescu este nevinovat, crede Simion, pentru că „ … el însuşi n-a participat, în nici o împrejurare, la acţiuni care l-ar putea culpabiliza. Nu i se pot imputa delicte reale”. Ne este greu să credem că preşedintele Academiei Române nu considera incitarea la ura de rasă un delict real.
    Disocierea sugerată de criticul literar Eugen Simion este sprijinită de el cu exemple din alte culturi, mai avansate poate ca a noastră „… ne punem, într-adevăr, întrebarea, dacă este corect să judecăm valoarea ştiinţifică a omului în funcţie de opţiunile lui personale. Sunt probleme distincte şi trebuie considerate ca atare. Nu putem judeca opera marelui prozator Celine în funcţie de ideile lui politice. Nu-l putem scoate pe Ernst Junger din literatura secolului al XX-lea numai pentru faptul că a fost ofiţer în armata germană.” Aici Simion îşi induce cinic audienţa în eroare. Medicul Louis-Ferdinanad Destouches, care a publicat sub numele Celine, a fost declarat oficial „o ruşine naţională” în Franţa nu numai pentru colaboraţionism, dar şi pentru antisemitismul şi îndemnul transparent la violenţă împotriva evreilor din romanele Bagatelles pour un massacre (1937), L’Ecole des cadavres (1 938) şi Les Beaux Draps (1941). La fel, Ernst Junger nu e condamnabil pentru că a servit în garnizoana Wehrmacht-ului din Parisul ocupat, ci pentru cartea Über Nationalismus und Judenfrage (1930) în care evreii sunt prezentaţi drept un pericol pentru naţiunea germană. Simion invoca şi comparaţia imorală la care a recurs Adrian Păunescu: „Ce este mai important, vă întrebăm, în viaţa unui savant: faptul că a descoperit insulina şi, prin aceasta, a salvat şi salvează milioane de oameni sau faptul că, intr-o circumstanţă a biografiei sale, a publicat câteva articole (recunoaştem, încă o dată, regretabile) cu accente naţionaliste?”
    Eugen Simion nu a clarificat niciodată care au fost „circumstanţele socio-politice” din anii 20 în care Paulescu şi-a propagat antisemitismul. Nu a făcut-o, credem, pentru că îşi imaginează că le ştim deja sau, dacă le-am afla pentru prima oară acum, le-am interpreta la fel ca şi el. Presupunem însă că Eugen Simion ar fi de acord cu următoarea descriere a acestor circumstanţe: „…profesiile liberale sunt ocupate de evrei, finanţele, comerţul şi proprietăţile sunt ale evreilor, iar politicienii închid ochii la ce se întâmplă dintr-un motiv simplu: contul lor la bancă are numai de câştigat de pe urma acestei complicităţi”, pe scurt, „…evreii ocupau, în România, funcţiile-cheie şi nodurile vitale ale ţesutului societăţii”. Această construcţie, publicată într-o carte recent premiată de secţia condusă de Eugen Simion la Academie, este însă demonstrabil falsă, pentru că în România anilor 20, evreii nu controlau profesiile liberale, nu erau prezenţi în corpul didactic universitar, nu erau reprezentaţi în Parlament şi nu fuseseră acceptaţi ca membrii ai partidelor politice care guvernau ţara.” (pp.255-257).

    Cred ca Dl Simion ar trebui sa accepte ca disocierea recomandata de profesorul Cajal nu poate fi acceptata de nimeni care cunoaste opera „stiintifica” prin care Paulescu a propagat rasismul biologic in Romania. Pentru ca Paulescu omul de stiinta nu e numai cel care a descoperit proprietatile fiziologice ale insulinei, dar si cel care a incercat sa-si convinga cititorii ca Henry Bergson, Anatole France si Albert Einstein, toti laureati ai premiului Nobel, erau inferiori biologic unor „arieni geniali” ca Bismarck si Turgheniev.

    Prof. Dr. Peter Manu
    New York

  2. ianuarie 21, 2011 la 5:23 pm

    Problema in cazul lui Paulescu este daca dihotomia dintre identitatea lui ca savant de renume si identitatea lui ca ideolog al antisemit ismului este credibila si poate fi sustinuta.
    Opinia mea, ca si a autorilor cartii ,este ca antisemitismul visceral al lui Paulescu nu poate fi considerat o ratacire care paleste atunci cand este comparata cu realizarile sale. In “Degenerarea rasei jidanesti”, Paulescu insusi invoca statutul sau de om de stiinta, de profesor la facultate, in incercarea de a da o spoiala de autoritate stiintifica absurditatilor patente pe care le sustine. Daca el a facut legatura dintre cele doua preocupari ale sale, de ce sa le consideram separat?
    Din punct de vedere psihologic intrebarea este cum o varianta atat de primitiva a antisemitismului a fost adoptata de un intelect de elita. Ca teoretician al antisemitismului ,Paulescu nu a avut de spus nimic nou, ci doar a regurgitat afirmatiile elucubrante ale lui Drumont.
    Afirmatia ca antisemitismul lui Paulescu nu a avut consecinte este patent falsa. Legile care interziceau casatoria intre evrei si romani erau bazate pe conceptia unei justificari biologice pentru antisemitism, exact punctul de vedere sustinut de Paulescu.
    Intrebarea mai larga este de ce o generatie stralucita de intelectuali s-a lasat sedusa, in perioada interbelica, de o ideologie simplista mistic-nationalista, sovina si antisemita. Polemica recenta referitoare la Paulescu trebuie vazuta in contextul mai larg al tentativelor de a rescrie istoria si a reabilita miscarile de extrema deapta.
    Prof.Dr. Peter Dan

  3. ianuarie 22, 2011 la 11:51 am

    Stimate domnule academician Eugen Simion , as dori sa comentati doar o afirmatie a doctorului N. C. Paulescu din lucrarea Degenerarea Rasei Jidanesti publicata in anul 1928 : ” Exista insa o alta categorie de oameni , peste care Diavolul are o putere nelimitata. Acestia sunt Degeneratii , al caror Suflet e impiedicat , in perioada cresterei , sa lucreze cum trebuie ,- fie de o boala patimasa a parintilor ( alcoolism , sifilisul ) – fie de o interventie a Satanei. Astfel , omul se naste cu un trup diform ( craniu mic,fruntea joasa , urechi blegi, etc.)- si mai ales cu organe importante , ca creerul , incomplet dezvoltate. Ori, un asemenea individ,-cand nu moare in varsta frageda – devine ori imbecil,ori nebun , ori vitios. Degeneratii sunt incapabili sa priceapa <> si prin urmare , Vitile lor sunt incurabile . In aceasta stare de spirit se afla Jidanii, care sunt toti degenerati. De aceea , Diavolul se serveste de ei , ca sa tortureze Omenirea intreaga . ” Dr. N. C. Paulescu , Profesor de fiziologie la Facultatea de Medicina din Bucuresti , Degenerarea Rasei Jidanesti , Bucuresti 1928 , pagina 10. Horia Bozdoghina.

  4. ianuarie 22, 2011 la 11:59 am

    erata : ” Degeneratii sunt incapabili sa priceapa Cuvantul lui Dumnezeu si prin urmare , Vitile lor sunt incurabile.”

  5. ianuarie 22, 2011 la 8:40 pm

    Am fost prezent la Bucureşti, luni 11 octombrie, după festivitatea dela Monumentul Victimelor Holocaustului din România, la Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România – Elie Wiesel (INSHR-EW).
    Comunicarea despre „Antisemitismul în scrierile lui Nicolae Paulescu”, susţinută de istoricul din Sibiu, Horia Bozdoghină a impresionat asistenţa. Citatele pe care le-a prezentat autorul comunicării, multe din ele necunoscute până acum, au îngrozit publicul, prezentând un Paulescu, pseudo-savant rasist, care propovăduia cea mai cruntă ură contra evreilor, cu mult înaintea naziştilor. Scrierile sale despre „degenerarea rasei jidăneşti”, aşa zisele teorii ştiinţifice despre „creierul mic al jidanilor”, etc., etc., sunt o dovadă că el a ideologizat medicina prin antisemitism. Pretenţiile admiratorilor lui că n-ar fi primit premiul Nobel din cauza evreilor sunt cu totul lipsite de temei. De fapt nimeni nu l-a propus pentru acest premiu. Lucrările lui Paulescu în domeniul insulinei, nu pot scuza în niciun fel teoriile lui rasiste, de o crasă vulgaritate.
    Deci nu este vorba despre un savant care a adoptat o ideologie antisemită, ci de un savant, care prin publicaţiile sale, a creat o bază pseudo-ştiinţifică rasistă pentru mişcările antisemite.
    Încercările academicianului Simion de a se apăra la adăpostul citatelor din cele afirmate de evreii Nicolae Cajal, în cazul Paulescu şi de Vladimir Tismăneanu, în cazul Lavric, nu sunt edificatoare.
    În primul rând, academicianul Cajal, cred că nu a cunoscut toată opera rasistă a lui Paulescu, scoasă în evidenţă de istoricul Bozdoghină. În al doilea rând este cunoscută poziţia împăciuitoristă a lui Cajal faţă de manifestările antisemite.
    În ceea ce priveşte lucrarea lui Lavric premiată de Academie, comentariile favorabile ale lui Vladimir Tismăneanu, nu reprezintă un „certificat de corectitudine politică”. Oare academicianul Simion şi colegii lui de la Academie n-au citit criticile foarte documentate legate de prezentarea edulcorată a legiunii în lucrarea lui Lavric, publicate de Cristina Balinte şi Mihai Iovănel în Revista Cultura, de Laszlo Alexandru în revista clujeană Tribuna? Aş îndrăzni să-i atrag atenţia domnului academician Simion şi asupra eseului „Fascinaţia răului“, datorat criticului şi istoricului literar S. Damian (Idei în dialog, nr. 8/ august 2008).

    Mirel Horodi,
    Haifa, Israel

  6. ianuarie 23, 2011 la 3:55 pm

    Lucrul cel mai regretabil in cronica dlui profesor Eugen Simion este ca perpetueaza inca din prima fraza, tocmai informatia falsa pe care volumul aparut la Curtea Veche o dezminte cu argumente istorice si stiintifice, pana la proba contrarie de necontestat. Anume cei doi autori demonstreaza ca Nicolae Paulescu NU este descoperitorul insulinei (si implicit marele nedreptatit), ci unul dintre cei opt-zece savanti care au depus eforturi in acest sens, aducandu-si o contributie mai mare sau mai mica la finalizarea cercetarii.Aici nu e vorba de bucuria de a trai printre mituri sfaramate, de care ma banuieste dl. profesor, ci de convingerea ca nu ne foloseste catusi de putin sa ne luam iluziile drept adevar. Mai ales ca din pacate, adevarul, fie el si provizoriu, nu poate fi nici stabilit, nici anulat dupa metoda Magister dixit. Nimeni nu e scutit sa aduca argumente,intr-o discutie de idei. Numai in dogmatica se poate una ca asta.
    Din alta ordine de idei, daca activitatea stiintifica si cea politica pot fi despartite, un for stiintifico-moral, cum e Academia,nu le desparte fara riscul de a-si stirbi prestigiul, pe de o parte, iar pe de alta parte, Paulescua a scris despre „degenerarea rasei jidovesti” si a consiliat politicienii pregatind viitoarele masuri antisemite in calitatea lui de MEDIC si SAVANT. Prin urmare, cele doua directii ale activitatii lui nu se pot desparti cu usurinta.
    Nu cred nici ca trebuie sa le luam in nume de rau francezilor, care si-au pedepsit drastic proprii antisemiti, ca au refuzat sa onoreze fie si cu o placa pe unul dintre ai nostri.
    Asa se face, ca mai avem un mit national pe care nu reusim sa-l trecem granita si ne consolam cu alt mit: persecutarea valorilor noastre de catre chiar toata lumea.Nu e preferabil sa-mi spun ca e ceva in neregula cu mitul asta?

  7. ianuarie 23, 2011 la 9:36 pm

    Acum 2 zile, ziarul Le Monde ne-a amintit ca nici un liceu din Franta nu va purta vreodata numele lui Celine, in timp ce in Romania numele lui Nicolae Paulescu este purtat de Institutul National de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice si de Catedra de Fiziologie a Unuiversitatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti. Statuia lui Paulescu a fost dezvelita in Parcul Eroilor de presedintele Ion Iliescu in 2001, iar Academia Romana ii dedica frecvent sesiuni omagiale (ultima oara in noiembrie 2010) in timp ce, inca din 2005, International Diabetes Federation a hotarat sa nu accepte nici o manifestare legata de Paulescu la congresele organizatiei.

    Prof. Dr. Peter Manu
    New York

  8. ianuarie 25, 2011 la 3:47 pm

    Trei Medici:
    In 1882 evreii din Tisza-Eszlar, Ungaria au fost acuzati de omor ritual. Avocatul apararii,.Karoly Eotvos, l-a retinut ca expert legist pe renumitul profesor Jozef Kovacs in pofida faptului ca era un antisemit cunoscut. Dupa cum a explicat Eotvos, avea convingerea ca profesorul Kovacs find un om cu probitate morala, nu va lasa emotia sa influenteze judecata stiintifica. Kovacs l-a insarcinat pe asistentul sau, Dr. Victor Babes sa performeze disectia. Eotvos a avut dreptate. Babes care nu era antisemit, a raportat cu obiectivitate ceea ce a gasit, iar Kovacs nu a lasat antisemitismul sau sa influenteze gandirea stiintifica. Bazat pe rezultatele si depozitia lui Babes si pe depozitia lui Kovacs, evreii au fost achitati.
    Problema in cazul lui Paulescu nu este numai antisemitismul sau, ci masura in care i-a influentat activitatea profesionala. Incapabil a la Kovacs sa le separe, Paulescu s-a angajat intr-o tentativa pseudo-stiintifica de a justifica un rasism de nivelul cel mai primitiv si de construi un fundament obiectiv, stiintific, garantat de statutul sau de savant de renume, pentru o ideologie a discriminarii si exterminarii. Din cauza ca el insusi a incalcat lina demarcatoare dintre realizarile sale stiintifice si scrierile politice nu poate fi exonerat.
    Prof.Dr. Peter Dan, New York

  9. ianuarie 26, 2011 la 12:17 pm

    aici un articol interesant: http://jhmas.oxfordjournals.org/content/XXVI/2/150.full.pdf
    Am citit una dintre cartile (antisemite) scrise de doctorul Paulescu si am fost socat: in spatiul romanesc nimeni nu a mai scris ceva atat de urat, abominabil despre evrei. Nu-mi pot explica cum de un om de inteligenta sa(stiintifica) a putut fi atat de rudimentar si de aberant in chestiunile de ordin politic/social. Incercarea de a reabilita o astfel de personalitate si de a o propulsa in primul rand al cerecetarii medicale romanesti, cu toate meritele sale stiintifice, este o rusine.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper