Cantemirologie

Un articol de GEORGE NEAGOE

Dinastia Cantemirestilor. Secolele XVII-XVIII, coordonator si redactor stiintific, acad. Andrei Esanu, Chisinau, Întreprinderea Editorial-Poligrafica Stiinta, Colectia „Academica“, 2008, 604 p.


Stefan Lemny, Cantemirestii: aventura europeana a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Prefata de Emmanuel Le Roy Ladurie, Traducere de Magda Jeanrenaud, Iasi, Editura Polirom, 2010, 328 p.

Ultimii ani au adus o revigorare a studiilor despre literatura româna medievala. Au aparut carti fundamentale, semnate de Alexandru Mares („Carti populare din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea“, 2006), Mihai Dinu („«Batrânul poet dintâi»: incursiune în poezia si poetica dosofteiana“, 2007) sau cea dusa la capat sub coordonarea lui Andrei Esanu („Dinastia Cantemirestilor. Secolele XVII-XVIII“, 2008). Toate acestea au redresat o directie de cercetare necesara si au consolidat o cerinta stiintifica legitima, aceea de a evita speculatiile – atractive, fiindca se costumeaza în fabulatie, însa pripite de cele mai multe ori – în legatura cu descrierea culturii vechi. Detaliul de maxima importanta, ignorat de majoritatea comentatorilor, e ca, pâna la sfârsitul deceniului al treilea din veacul al XIX-lea, literatura însemna cu totul altceva decât întelegeau pasoptistii si, cu atât mai mult, decât întelegem noi, cei de astazi, care citim nu numai memoriile si jurnalele intime ca pe opere de fictiune. Este inadecvat sa minimalizam textele transmise prin còpii în perioada 1521-1830, din pricina lipsei lor de originalitate, a faptului ca erau traduceri facute dupa surse slavone si grecesti, sau a caracterului „colectiv“, cel din urma concretizat în absenta unui autor individualizat. Dar pe atunci, nimeni nu-si punea problema paternitatii. Pe de o parte, într-o zona dominata de influenta traditiei bizantine, adica de constiinta ca perfectiunea fusese atinsa în speciile compuse de Parintii Bisericii, cunoscatorii de carte îsi faceau datoria de a transmite modelele de excelenta. Pe de alta parte, compilatia nu era dispretuita, fiindca reprezenta o selectie din autorii cei mai importanti (autoritati în domeniu). Toate exegezele enumerate la început argumenteaza în favoarea pozitiei ca, fara o documentare riguroasa, însotita de perceperea exacta a mentalitatii scriitorilor medievali si fara consistente cunostinte de istoria limbii (literare), ne pândeste pericolul suprainterpretarii. Orice poveste, desi se contureaza din ipoteze ademenitoare, nu ramâne decât o inventie. Nu ma numar totusi printre partizanii studiilor exclusiv lingvistice. Textele analizate ar trebui sa devina o cale catre spiritul epocii.
Exista înca o multime de lucruri nedeslusite despre personalitatile canonice din perioada premodernitatii noastre statale. De exemplu, pâna la tratatul consacrat Cantemirestilor, elaborat sub îndrumarea lui Andrei Esanu, la care au contribuit (în ordine alfabetica) Gheorghe Bobâna, Victor Cirimpei, Haralambie Corbu, Demir Dragnev, Valentina Esanu, Victor Ghilas, Stefan S. Gorovei, Dumitru C. Grama, Sorin Iftimi, Constantin Razachievici, Silviu Andries-Tabac si Victor Tvircum, a existat o singura întreprindere, întrucâtva meritorie, de a aduna si de a ordona date despre biografia principelui – P. P. Panaitescu, „Dimitrie Cantemir: viata si opera“, Editura Academiei R.P.R, 1958. Trebuie semnalat ca de Andrei Esanu se leaga punerea la punct a unui instrument indispensabil („Neamul Cantemirestilor: bibliografie“, Chisinau, Editura Pontos, 2010), iar de Victor Tvircum editarea pentru prima oara a manuscriselor cantemiriene pastrate la Moscova si la Sankt Petersburg (Î. E. P. „Stiinta“, 2008). Dupa lectura tratatului întocmit sub egida Academiei de stiinte a Moldovei îl putem comenta mai temeinic pe autorul „Descrierii Moldovei“. Exegezele urmatoare îsi afla aici un îndrumar de neocolit. De pilda, în volumul din 2008 apar precizari cu privire la cele trei etape cât a stat la Constantinopol viitorul domn, la relatiile sale cu Societatea Literara Brandenburgica (Academia din Berlin) sau la traseele imprevizibile si obscure ale manuscriselor lui. Poate cele mai interesante revelatii ale cititorilor tin de prevederile tratatului de la Lutk. Printre altele, descoperim ca „exilul“ fostului domnitor în Rusia nu era decât o clauza propusa de Cantemir si aprobata de Petru I: în cazul unei înfrângeri în timpul actiunii militare duse alaturi de rusi împotriva Portii, tarul îsi lua obligatia de a-i oferi adapost, donându-i un palat. Nu înseamna ca volumul nu sufera de unele deficiente, în special de ordin interpretativ. Discutiile despre „Divan“ si „Istoria ieroglifica“ nu depasesc stadiul unor sinteze bibliografice, în care se asambleaza câteva clisee. La fel se prezinta situatia în cazul referirilor la „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor“. Perspectiva asupra celui dintâi tratat stiintific de istorie din spatiul românesc se dovedeste saracacioasa, limitându-se la însiruirea chestiunilor abordate de erudit în opul sau. Sesizam absenta oricarei încercari de a abandona hiperdescriptivismul în favoarea interpretarilor.
Lipsurile constatate în volumul tiparit sub coordonarea lui Andrei Esanu sunt suplinite de Stefan Lemny (care, de câteva luni are si un blog: http://cantemiriana.blogspot.com, cu trimiteri extrem de utile), în „Cantemirestii: aventura europeana a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“, publicata initial în limba franceza, în 2009. În destule privinte, cele doua volume se intersecteaza. Sub raportul informatiilor filologice si biografice, monografia istoricului stabilit la Paris uluieste doar daca o parcurgem înaintea volumului realizat de colectivul basarabean. Numai ca Stefan Lemny detine capacitatea extraordinara de a se ridica deasupra evenimentelor. Explicatiile sale se întemeiaza pe gasirea filonului comun între factual, mitic si literar. Exemplul elocvent îl constituie dezbaterea pe seama descendentei fantaste a lui Cantemir din spita lui Timur Lenk. Exegetul insinueaza ca, din pricina unor complexe conjugate – al prizonierului si al exilatului -, ambele provocate de turcii osmanlâi, umanistul si-a ales ca stramos un personaj care a izbutit sa-i învinga („ucigându-l pe Baiazid, tiranul devine el însusi tiranicid“, p. 30), ca sa-si exhibe ura fata de puterea de la Constantinopol: „Ne putem întreba daca nu cumva revendicarea de catre Dimitrie a prestigioasei filiatii mascheaza alte gânduri, cum ar fi, de pilda, dorinta de a se pozitiona astfel în tabara celor mai vechi si mai redutabili adversari ai Imperiului Otoman, idee plina de întelesuri din partea unui principe care asteapta cu nerabdare ca Petru cel Mare sa reînceapa razboiul împotriva otomanilor“ (p. 30). Totodata, Stefan Lemny întreprinde un excurs asupra transformarii lui Tamerlan în erou al dramaturgiei (printre altii, în piesa unui scriitor din extremitatea vestica a Europei – englezul Christopher Marlowe) si al compozitiilor muzicale. De asemenea, propune ca argument al admiratiei pentru presupusul sau precursor pretuirea pe care o aveau chiar rusii fata de tatari. Ia în calcul si o posibila influenta livresca, „Scrisori persane“, afirmatie neîndreptatita, dat fiind ca romanul epistolar semnat de Montesquieu a aparut în 1721, iar munca la „Istoria Imperiului Otoman“ (unde apare singura mentiune a înrudirii directe cu hanul mongol) a durat între 1714 si 1716.
Principala metoda utilizata de Stefan Lemny ar fi critica de identificare. Tendinta se observa pregnant în conturarea portretului sufletesc al creatorului „Istoriei ieroglifice“. Tocmai romanul parodic, ramas în manuscris pâna în 1883, devine principala zona de aplicare a principiilor detectivistice. Optiunea risca sa se transforme în himera, din cauza confuziei între nodurile textuale si semnele conducatoare spre evenimente. Cu toate acestea, interferentele deslusite au un grad sporit de veridicitate: „Înflacararea lui se trezeste în fata Helgai ssic!, Helgei, n.m.t sAna Codreanut, o tânara care a frânt foarte multe inimi. Nimic nu ne interzice sa ne imaginam ca a cedat în fata unei pasiuni cât se poate de palpabile pentru fata cu piele alba, ochi blânzi si negri, cu mijlocul tras prin inel, care a servit drept model pentru personajul sau. Indignarea exprimata la ideea casatoriei de convenienta la care ea trebuie sa se supuna si critica virulenta a unirii cu forta a doi parteneri ce nu sunt facuti unul pentru celalalt par a fi ecoul sentimentelor sale profunde s…t Dimitrie apara o conceptie moderna despre casatorie, întemeiata pe o convingere ferma, ce pare a izvorî direct din experienta traita“ (p. 51).
Una dintre tezele substantiale prezentate de Lemny consta în surprinderea visurilor de marire ale carturarului. Pe masura ce se maturizeaza si începe sa îmbatrâneasca, scaunul Moldovei se transforma, în mintea lui, într-un fel de obiect tabu, într-un Graal al mântuirii de Semiluna pagâna. Ca sa-l obtina, Cantemir face în permanenta jocuri duble, mimând fidelitatea fata de Imperiul care l-a gazduit în capitala sa si înselându-i pe demnitarii otomani. În capitolul 6 („În Rusia lui Petru cel Mare“), în special în sectiunea „Nostalgii moldovene“, Stefan Lemny diseca obsesia recuperarii functiei pierdute. Ori de câte ori se ivea prilejul unui conflict armat între Imperiul tarist si turci, carturarul se straduia sa-l convinga pe ocrotitorul sau, Petru cel Mare, de necesitatea razboiului. Urmarea astfel recuperarea a ceea ce considera ca i se cuvine, convingerea fiindu-i întarita de o prevedere integrata în „diploma“ acordata de Petru I la Lutk, în care se recunostea dreptul lui Cantemir si al urmasilor lui de a fi unicii suverani ai tarii dintre Carpati si Nistru. S-ar parea astfel ca imaginea unui literat tihnit, sufocat în biblioteca de proiecte grandioase, lasa locul unui ostas dornic sa poarte armura si sa nascoceasca tactici de lupta sau macar sa urzeasca intrigi pentru a-si atinge interesele. Cercetatorul propune un personaj care se comporta ca un saltimbanc politic, neînspaimântat nici de caderea în gol, nici de caderea capului. si asta chiar daca nu este încrezator în opinia ca, la un moment dat, savantul s-ar fi gândit ca dedicatia „Istoriei Imperiului Otoman“ sa-i fie acordata lui Leopold I, monarhul Imperiului Habsburgic: „Nu este decât o ipoteza, care lasa sa planeze asupra lui Dimitrie suspiciunea unei noi tradari“ (p. 95), conchide Lemny, în sprijinul propriului demers.
Alta remarca esentiala facuta în subsidiar tine de faptul ca memoria excelenta l-a ajutat pe Dimitrie Cantemir în procesul de scriere a lucrarilor. Cel putin doua carti stau, într-o masura considerabila, sub semnul experientei nemijlocite: „Istoria Imperiului Otoman“ si „Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane“.
La final, semnalez o greseala, probabil doar o confuzie aparuta în urma traducerii: „În 1703 scrie «Istoria ieroglifica», roman alegoric stufos, întretesut cu intrigi orientale brodate pe un ciudat decor baroc“ (p. 15). Într-adevar, beizadeaua si-a initiat proiectul în anul semnalat în citatul anterior, dar a finisat travaliul în 1705.
Desi este în multe privinte o carte de popularizare, destinata familiarizarii publicului francez cu teme aproape necunoscute, „Cantemirestii: aventura europeana a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“ are merite incontestabile. Ascutimea interpretarilor o propulseaza printre studiile magistrale cu privire la una dintre personalitatile despre a caror viata se poate afirma ca depaseste în spectaculozitate opera. Unei atari constatari îi putem raspunde ca, uneori, pentru a aduce contributii serioase despre scrierile principelui, sunt necesare câteva decenii de investigatii si de acumulari.

Un comentariu pentru “Cantemirologie”

  1. ianuarie 31, 2011 la 3:33 pm

    Multumesc pentru aceastà admirabilà interpretare. As dori sà intru în contact cu autorul acestor rînduri. Cu stimà, Stefan Lemny

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper