A comemora sau a celebra? Ambiguitatile istoriei recente si ale autoperceptiilor legate de Revolutia din Decembrie 1989 (II)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

România, dubla periferie a
disperarii? O nedumerire, mai multe nedumeriri

Acum, desi România este integrata în Uniunea Europeana, ea pare, mai mult decât înainte, fixata în Est, alaturi de Rusia pe care, la modul declarativ, România o priveste cu ostilitate traditionala, dar pe care o urmeaza ca pe o referinta; aici, acum, se petrec formalizarea sistemului democratic, concilierea cu trecutul recent, acceptarea oligarhiei. Se pare ca românii s-au abandonat neputintei, furiei neputincioase. Unii dintre liderii revolutiei timisorene chiar cred ca natiunea a fost confiscata, ca s-a transformat într-o multime care se multumeste, cel mult, cu pâinea supravietuirii.
Sa fie oare aceasta stare si efectul unei greseli culturale? Românilor, prin manuale, prin produsele culturale ale comunismului si tranzitiei, le-au fost repetate, pâna la satietate, sintagmele nationaliste care vorbesc cu mândrie, chiar, despre rezistenta etnica (româneasca) în istorie. Este un dat? Si atunci, pare fireasca renuntarea la sublimul tragic al unora dintre episoadele lui Decembrie 1989? Românii, multi dintre ei spectatori ai evenimentelor din iarna anului 1989, se lasa posedati de ambiguitatile întretinute de forte mai mult sau mai putin oculte, de conspirationism, de spectrele suspiciunii si negarii. Obsesiv, e prezenta întrebarea – ca în cazul crimelor neelucidate – „Cui a folosit Decembrie ‘89?“ Aroganta si fariseismul politicienilor, cruzimea si cinismul guvernantilor, absenta normalitatii, singuratatea ca fenomen social sa justifice oare ignorarea altruismului/patriotismului celor care au murit pentru a-si redobândi, ei si urmasii lor, demnitatea?
Reconstructia trecutului, o operatie problematica
Evenimentele petrecute în Decembrie 1989, mai ales cele desfasurate în Timisoara, au fost descrise, mai rar analizate, în ultimii 20 de ani. S-au remarcat antologiile documentare, cronologiile revolutiei si memorialistica. S-au impus, îndeosebi, cercetatorii care s-au dedicat aproape exclusiv acestei teme. Printre acestia se numara Marius Mioc si Miodrag Milin1. Acesta din urma a realizat, înca din 1990, o naratiune ce reconstituie din/prin povestirile participantilor si ale martorilor un evenimentul revolutionar ca opera colectiva, sumbra si inegalabila, ca apocalipsa a puterii comuniste. O „Comuna“ se elibereaza de tiranie2 printr-o istorie de câteva zile eroice, zile impresionante.
În schimb, fostul presedinte al României, Emil Constantinescu3, a publicat, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, o cronologie scrisa sobru, obiectiv, îmbinând, cum este si firesc, sinteza cu detaliul4. Urmarind demersul Presedintelui Emil Constantinescu, orice cititor observa cum revolta populara spontana s-a transformat, în Timisoara, in revolutie anticomunista5, cum cea din Sibiu – al doilea si cel mai ambiguu episod al lui Decembrie 1989 – a ramas „revolutia ciudata“, iar în Bucuresti, pe fondul confuziei, fricii si exaltarii instalate dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, s-a petrecut „instalarea puterii neocomuniste“. Orice cititor vede cum modelul/scenariul revolutiei timisorene este aplicat de manifestantii bucuresteni (în 21 decembrie 1989), dar si felul în care instrumentele represiunii din Timisoara au devenit aparatorii noii puteri – vezi cazul generalilor Chitac6, Stanculescu, Gusa. Este limpede ca Securitatea, Militia, Armata, aceasta din urma mai ales dupa sedinta CPEx (17 decembrie, ora 17:00), au declansat razboiul împotriva timisorenilor; în represiune a fost implicat tot „aparatul de partid si de stat“7.
Si citind aceste scrieri realizezi cum functioneaza mecanismul metaliterar exploatat de cei interesati sa minimalizeze miscarea socio-politica, liderii revolutionari, nevoia de democratie, apararea drepturilor omului, libertatea de expresie. Astazi, cu referire la Decembrie 1989, multi dintre români folosesc o parte din retorica fostei Securitati prin care erau/sunt definite realitatile lui Decembrie 1989; se vorbeste, astfel, despre „lovitura de stat organizata cu sprijinul plevei societatii“8, despre ubicuitatea teroristilor, sunt animate teoriile conspiratiei straine, este exersata culpabilizarea revolutionarilor si uzurparea lor. Sindromul Stockholm are efecte întârziate9, românii sunt captivi în trecutul recent, captivii unui trecut reimaginat. Poate fi vorba, dincolo de lipsa de orizont – pot spune semidoctii –, si despre mecanismele imuabile ale psihologiei colective, ale subiectivei si înfricosatei/înfricosatoarei memorii colective?

Daca unii dintre români se gândesc tot mai des cu nostalgie la epoca Ceausescu, eu realizez ca unii dintre studentii mei s-au nascut în 1989, altii putin înainte. Pentru ei Decembrie ‘89 este o referinta istorica fata de care manifesta curiozitati stiintifice sau despre care au auzit relatarile rudelor apropiate. Eu trebuie sa le spun însa ca celor care au încercat sa doboare sistemul le datorez iesirea din necredinta, curajul meu minor. Este o datorie de onoare sa îi comemorez, sa îi celebrez totodata.
Parerea sunetistului Sandu despre „ceva adevaruri“
O sa prezint, în cele ce urmeaza, un personaj cu convingeri paradoxale, cu accese anticomuniste, dar si cu nostalgii comune. El este cel care reprezinta omul sedus de suspiciune, de negare. Dar, nu-i asa, orice teorie a conspiratiei are un sâmbure de adevar, cel putin unul…

Domnul Alexandru Sulder10 a relatat cu o anumita nonsalanta, cu un aer conspirativ, dar si cu sincope, despre participarea sa la câteva episoade importante din fragmentul bucurestean al revoltei anticeausiste din Decembrie 1989:
„Toata lumea îmi spune Sandu. Data nasterii? 4 ianuarie 1935… deci, am 75 de ani si jumatate. În 1989 eram inginer de sunet. Lucram la o institutie de stat, cu importanta în trecut, prezent si viitor. De ce evit sa spun? Pentru ca nu stiu cum va decurge discutia si nu vreau sa angajez institutia. Nu, nu, doar asa accept sa vorbesc. În orice caz, ar trebui sa se stie ca a fost o institutie importanta în educatia natiunii. Atât!… zicem asa. Alta întrebare… în momentul începerii miscarii… hmm… eram la Teatrul Bulandra (Bd. Schitu Magureanu, nr. 1., n. n.) si facusem o banda sonora, adica fundalul muzical la un spectacol, si pe urma am plecat cu Ion Besoiu (actor, director al Teatrului Bulandra timp de 12 ani, n.n.) si cu mai multi, la o bere. Si atunci am ajuns la Batistei (strada, n.n.), unde începusera deja TAB-urile sa circule… ma rog… si ce a urmat mai departe, se stie. Si chiar atunci, m-am implicat!
Era pe 21 sau pe 22? Nu mai tin minte exact! Am ajuns la Comitetul Central, unde era deja adunat vechiul guvern al lui Ceausescu, în frunte cu Dascalescu (Constantin Dascalescu, lider comunist român, care a îndeplinit functia de prim-ministru al României în perioada 1982-1989, n.n.), cu… cine mai era acolo?… cu Borila (Petre Borila a decedat în 1973, probabil e un descendent al acestuia; Petre Borila fusese un alt vechi lider comunist, iar fiica sa devenise prima sotie a lui Valentin Ceausescu, n.n.), cu Rautu (Leonte Rautu, fost „dictator“ stalinist al culturii române, cade în dizgratie în 1981, moare în 1993, n.n.)… deci nu a fost revolutie, astia au fot pregatiti (se refera la cei care au aparut în asa-numita „scena a balconului“, mai ales la fostii lideri comunisti, unii din perioada stalinista sau la urmasii lor directi, n.n.), nu a fost o revolutie, parerea mea!
A fost doar o schimbare a conducerii tarii dupa timpul acela, al Ceausestilor. Ca dupa aceea a degenerat în, ma rog, asa-zisa revolutie… a fost altceva, dar atunci, la punctul acela, chiar în 21 sau 22, a doua zi dupa mitingul care a fost (mitingul de pe 21 decembrie 1989, n.n.)… ei erau în Comitetul Central într-un birou, acesti ministri care erau tot trecutul, multi cazuti în dizgratie sub Ceausescu… si parerea mea este ca nu au vrut sa se ajunga unde s-a ajuns în final… au vrut doar sa îl dea jos pe Ceausescu, adica sa îl înlocuiasca, atât a fost scopul… nu o schimbare de orânduire, ci o schimbare de guvern… parerea mea!
Dupa aceea, ceea ce a urmat, în orice caz, a fost altceva. Atât pot sa va spun, ca am discutat cu Sergiu Nicolaescu si cu altii care îsi… ma rog… îsi asigura, de fapt pretind, niste merite pe care le-ar fi avut… ca ar fi fost prin baricade, ca au fost liderii de la început… lucruri care nu sunt adevarate! Uite, Petre Roman nici nu a fost în baricade! Era vizavi, era cu sotia la Intercontinental, deci nu a fost în baricade, dar pretinde ca a fost!
De aia spun, pe mine chiar m-a scârbit toata tevatura! Ca nu eram nevoit sa merg de mâna cu ei! Daca nu eram trimis de institutia unde lucram la evenimentele alea nici nu ma duceam! Ca dupa cum am vazut… în Comitetul Central îsi împarteau functiile, m-au scârbit total! Pe urma, participarea activa eu am avut-o pe 13, 14, 15 iunie (1990, n.n.). Atunci, cu mineriadele! Am luat si bataie, dar nu conteaza. Dar, de aia îti spun si alta chestie interesanta! Vorbeam tot cu Sergiu Nicolaescu… de exemplu, pe 22 (Decembrie 1989, n.n.) se spunea ca Iliescu a contribuit la aceasta lovitura de stat. Nu e adevarat! El era la Editura (Editura Tehnica, n.n.), iar Petre Roman era la Politehnica, avea ore cu studentii, deci ei nu au fost parte activa. Dupa aceea, când nu a reusit sa se impuna cu guvernul lui Dascalescu… ma rog, sa îsi împarta posturile (adica puterea, n.n.)… atunci au intervenit si ei, au fost chemati, mai întâi a venit Iliescu si dupa aceea au venit si Petre Roman si Brucan, vezi pe http://www.youtube.com/watch?v=Z9ubd7u791M, discursul lui Silviu Brucan la TVR, vezi ce spun si altii! Dar ei nu au fost parte activa la evenimentele dramatice, nu! Asta e parerea mea, ma rog, din ce am trait si am vazut atunci la „revolutie“ si am mai si citit… si am discutat si cu alte personalitati. Sunt ceva adevaruri!
În orice caz, atunci, si mai exact când s-a tras în balcon, eram acolo, în balcon. Eram în spatele lui Caramitru (Ion Caramitru, actor, regizor, si în 1990 membru al Consiliul Frontului Salvarii Nationale, n.n.), asa ca sunt si filmat, se vede! Nu s-a tras nici un foc, erau simulatoare! Nu s-au tras focuri… erau simulatoare… (intervievatul e agitat, mai ales în acest fragment de descriere, n.n.). De ce nu a murit nici unul din balcon? De ce nu a murit? Ca erau luminati, erau tinte perfecte, de pe palat direct în ei se putea trage!
Sergiu Nicolaescu are alta viziune: „Domnule, eu am vazut foc“… adica pe teava armei iesind flacari. Domnule, alea au fost simulatoare, alea nu au fost arme de foc! De ce nu a murit unu’, unul singur? Erau multi în balcon. Eram pe putin 30 de oameni. Nu, nu a murit nimeni. Nici raniti nu au fost. Înca o data spun, au fost simulatoare! Si pe urma au raspuns „astia de jos“ si asa au început focurile de arma sa traga, între ei, între ei, Securitatea cu Armata… nu altfel… de unde arme… de unde? Ei între ei… ca erau înarmati… asta a fost toata chestia.
Deci asta a fost asa-zisa Revolutie… Dupa parerea mea, nu a fost nimic. A fost o rasturnare de guvern. Asa am vazut eu lucrurile. Si am vorbit si cu alti oameni al caror nume nu îmi permit sa le amintesc. Domne’, nu a fost nici schimbarea orânduirii, nu voiau sa vina capitalistii, nici altceva. Voiau sa ramâna tot comunistii, dar cu alta conducere în locul lui Ceausescu. E, ca a iesit cum a iesit… asta a fost alta problema! Ma rog, evenimentele s-au precipitat si ca atare s-a ajuns unde s-a ajuns. Dar, parerea mea sincera: cred ca asta a fost. Si nu a fost o revolutie! Si nu e numai parerea mea, ci si a multor oameni care au fost, care au participat efectiv la „revolutie“, ca nu a fost, nu, nici Revolutie, nici Lovitura de stat. A fost o simpla schimbare, dar pe urma bineînteles ca lucrurile au evoluat si s-a ajuns unde s-a ajuns, adica la schimbarea regimului. Asta a fost toata povestea. Eu asa consider. Da, eu asa consider!
Libertatea lui Sandu
Am refuzat, ma rog, titlul de revolutionar. Pentru ca nu avea nici o relevanta, pentru ca nu am fost parte activa. Ce merit am eu? Pentru ca nu am, eu am fost doar de serviciu. În orice caz, eu nu pot sa ma plâng de nimic. Nu pot sa ma plâng ca nu am avut libertate, eu personal. Eu, pe timpul lui Ceausescu, am vazut trei continente… am vazut trei continente pe timpul lui Ceausescu, pentru ca eram la protocol si eram la schimburi culturale. Mergeam, de fapt, la schimburi culturale cu alte state si, sa nu exageram, dar, în orice caz, cine spune ca a dus-o prost pe timpul lui Ceausescu, minte! A nu se întelege ca sunt nostalgic, dar pe traite si vazute, ce sa mai… Si am vazut cum evolueaza lucrurile. În orice caz, am fost activ în Piata Universitatii (se refera la miscarea anticomunista „fenomenul Piata Universitatii“ din primavara lui 1989, n.n.), adica am fost în fiecare seara acolo, în Piata Universitatii. Chiar când aveam liber, chiar când eram ocupati, urlam, strigam… si am ramas cu strigatele si cu urletele în gât, si nimic mai mult… eram o multime nebuna, bineînteles, cu ghilimelele de rigoare… entuziasm, nebunie, libertate, spun ce vreau, cânt ce vreau.
Îti dau un exemplu. Eram în Italia. Ba nu, eram în America, în 1979, dupa cutremurul din 1977. Da, în 1979 eram, da, în America, la… ma rog, nu am acum acces la aceste date (adica a ramas „secret de stat“, n.n.). Mi-am amintit, la Aspen! Da, acolo eram si vorbeam cu niste americani, ca ei „au libertate“, iar raspunsul meu a fost ca si noi avem libertate – nu sunt eu în America? Dar unul mi-a spus: duceti-va voi pe statuia lui Ovidiu, caci cunosteau Constanta, si… strigati împotriva lui Ceausescu, puteti? Eu pot sa ma urc pe statuia Libertatii si sa strig împotriva cuiva, ca nu mi se întâmpla nimic. Tu ai un motiv sa strigi „jos“, dar eu nu am nici un motiv sa strig „jos“.
Ei, sigur, dupa 1990 puteam sa strig ce vroiam, dar nu era cazul sa mai strig, caci evenimentele erau deja consumate. Eu nu pot sa ma plâng ca nu am circulat, ca nu am vazut, ca nu am avut. Dar erau vesnicele, cum toata lumea stie, cozi, interminabile cozi la alimente, la tot. Dar daca stiai sa te descurci, traiai bine. Te puteai descurca si nu îti lipsea nimic. Cam asta e treaba…“

NOTE:
1. Desigur, exista si alti autori. Cunoscute, chiar „populare“ sunt si lucrarile lui Alex Mihai Stoenescu – vezi „Istoria loviturilor de stat din România“, Vol. IV, partea I – „Revolutia din Decembrie 1989 – o tragedie româneasca“, Bucuresti, 2004 si vol. IV, partea a II-a, aparuta în 2005, precum si „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989“, Ed. Rao, Bucuresti 2009 – în care acesta, în maniera cazona, considera ca în Decembrie 1989 s-a consumat doar o lovitura de stat, revolta populara fiind o diversiune. Deoarece nu mi-am propus sa realizez o analiza istriografica, nu amintesc despre demersurile stiintifice remarcabile întreprinse de Victor Neumann, Bogdan Murgeascu, Naja Bentzen, Dietmar Müller, Peter Davis, Mihaela Grancea – vezi, în special, „Revolutia româna din Decembrie 1989. Memorie si Istorie“, coord. Bogdan Murgescu, Polirom, Iasi, 2006.
2. Vezi „Timisoara 16 -22 decembrie 1989“, Ed. Facla, Timisoara, 1990. A doua editie a cartii, editie aparuta în 2009 la editura timisoreana Saol, din nefericire nu este si „adaugita“. Între timp, au fost aflate numele unora dintre mortii necunoscuti Timisoarei, precum si cele ale responsabililor pentru represiune. În calitate de editor al documentelor Procesului de la Timisoara – vezi „Documente’ 89. Procesul de la Timisoara“, vol. I-VII, Ed. Fundatiei Academia Civica, Timisoara, 2004-2009 -, autorul a avut acces la informatiile pe care, probabil, nu le detinea în 1990. De aceea, îmi pare un act de superficialitate reeditarea realizata fara completarile necesare.
3. Vezi Emil Constantinescu, „Pacatul originar, sacrificiul fondator. Revolutia din ‘89 asa cum a fost“, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 2009.
4. Autorul prezinta sintetic filmul evenimentelor, secventa cu secventa, precum si personajele, detaliile semnificative. Vezi uciderea, în 17 decembrie, a tânarului Sorin Daniel Leia în timp ce flutura un drapel tricolor si cânta „Desteapta-te, Române“. Vezi si episodul tragic al împuscarii familiei Barbat, familie asupra careia s-a deschis focul în 17decembrie, cand se lasa intunericul; femeia a fost ucisa si incinerata odata cu celelalte 43 de victime arse la crematoriul „Cenusa“ din Bucuresti; barbatul si fiica lor au fost grav raniti.
5. O idee importanta amintita de Miodrag Milin în cartea mai înainte mentionata e acea ca banatenii s-au revoltat nu pentru ca erau covârsiti de rigorile cotidiene ale vietii în ceausism, ci pentru ca se simteau umiliti. Occidentul era, geografic vorbind, aproape. „Revolutiile de catifea“, despre care aveau cunostinta, le întareau credinta în iminenta sfârsitului sistemului. Faptul ca în 20 decembrie 1989 Timisoara a devenit un oras „liber de comunism“ a fost si efectul acestei sperante.
6. În 18 decembrie, la ora 16:00, a avut loc masacrul de la Catedrala Ortodoxa, generalul Chitac, conform martorilor, fiind încântat de eficienta represiunii – vezi Emil Constantinescu, op. cit., p 64.
7. În 17 decembrie 1989, dupa ora 18:00, s-a dezlantuit genocidul, armata a tras nebuneste în civili. A fost „noaptea însângerata“ (la ora 22:00 erau împuscati chiar si pietonii neimplicati). Însa masa, eroul colectiv, a rezistat, desi era înarmata doar cu pietre, rangi, uneori coktailuri Molotov.
8. Vezi Emil Constantinescu, op. cit., p. 61.
9. Unii revolutionari si analisti considera chiar ca Securitatea „s-a privatizat“ (Marius Oprea) si ca a confiscat, într-o maniera sau alta, statul si natiunea – vezi Claudiu Iordache, „Securitatea. Confiscarea unei natiuni 1989-2009“, Ed. Irini, Bucuresti, 2009.
10. Interviul a fost realizat de studenta Alexandra Smaznov.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper