„Foreign Policy“: Despre cum ironia va salva China

Un articol de CATALIN STURZA

„Socialimul e nemaipomenit! A existat vreodata o afirmatie mai predispusa la ironii zeflemitoare decât vechea lozinca a juvenilei Republici Chineze? Cum poate un popor care gândeste sa accepte asa ceva, împreuna cu o sumedenie de alte sloganuri goale de continut, ca pe niste lucruri de la sine întelese fara sa ridice macar din sprânceana si sa-si murmure în barba: chiar asa?“, se întreaba Eric Abrahamsen într-un articol intitulat „Ironia e buna“, din „Foreign Policy“.

„Ironia, într-o formulare simpla, e golul dintre cuvinte si întelesul lor, un spatiu în care cel care vorbeste si cel care asculta îsi fac, complice, cu ochiul. Pentru ca aceasta înetelegere sa fie mutuala, o plasa de experiente si de convingeri comune trebuie sa existe în prealabil, pe întinderea careia limbajul adopta ecouri si asocieri mai adânci“, scrie Abrahamsen. Partidul Comunist Chinez a stabilit, clar, ca nu exista alte valori comune, în afara de cele ale partidului, si nici un alt limbaj în afara de cel mânuit de conducatorii natiunii. Discursul public e, în China, în întregime proprietatea guvernului.

„Raul, în ceea ce priveste limba chineza, s-a facut cu adevarat în timpul Revolutiei Culturale, când toate formele de muzica si de teatru au fost scoase în afara legii, cu exceptia a opt „opere model“, corecte politic, iar discursul public s-a redus la ceea ce putea fi strigat prin niste difuzoare. Cuvintele erau transformate cu ciocanul în instrumente ale puterii si ale violentei“, scrie Eric Abrahamsen. Cântecele erau printre cele mai eficiente instrumente ale sistemului, iar unul dintre cele mai populare, intitulat „Marea revolutie culturala a proletariatului“, începea în felul urmator: „Marea revolutie culturala a proletariatului e buna/ e buna/ e buna/ e buna“.
La sfârsitul Revolutiei Culturale, la moartea lui Mao, în 1976, natiunea a rasuflat, întrucâtva, usurata. Societatea civila a gasit, din nou, spatii în care sa se dezvolte, fapt care a condus la un moment cultural foarte fertil, în anii ’80. Wang Shuo, unul dintre criticii cei mai vehementi ai statului totalitar chinez, descria, într-un roman din 1989, intitulat „Va rog sa nu ma numiti om“, o scena în care un functionar al administratiei locale întâmpina un mahar al partidului. Litania sa ritualica „începe absurd si sfârseste anticlimatic: „Întelept si respectat învatator, conducator, cârmaci, deschizator de drumuri, pionier în avangarda, constructor, torta luminoasa, pavaza ce ne apara de diavol, bat de batut câinii, tata, mama, bunic, bunica, stramos primordial, maimuta arhetipala, Divinitate Suprema, Împarat de jad, Guan Yin, Zeita a milei, comandant suprem“. Paragraful continua pe pagini întregi, astfel încât, pâna la sfârsit, „pâna si cele mai insensibile minti ar avea o banuiala ca e ceva necurat la mijloc“.

Însa Internetul e cel care a reusit, cu adevarat, sa recupereze umorul chinezilor, crede Abrahamsen – în special genul de ironie amara cultivata de Wang Shuo. De la sfârsitul anilor ’90 pâna la începutul lui 2005, Internetul era complet necenzurat în China, devenind un spatiu public în care scriitorii au putut explora noi tipuri de discurs. „Wang Xiaoshan a fost fondatorul «Agentiei de Stiri de Umor Negru», un serviciu de presa parodic, amintind de «The Onion». Agentia de stiri, fondata în 1999 si înca functionala azi, în forme mai blânde, le-a oferit jurnalistilor si scriitorilor o supapa de care se simtea, cu disprerare, nevoia. «Xinhua era fals», ridica Wang din umeri, referindu-se la agentia chineza oficiala de stiri. «Si noi tot falsi eram»“.
Momentul de libertate nu a durat însa mult timp. „În zilele noastre, aparitia unor instrumente de control asupra Internetului, mai sofisticate si mai ubicue, a însemnat mai putin umor si mai putine critici la adresa guvernarii centrale si a liderilor de vârf, si o proliferare a batjocurilor la adresa unor tinte mai putin vizibile: figurile autoritatii si ale puterii, care exista la toate nivelele societatii, de la sala de clasa la birou“, arata Eric Abrahamsen.
O parte dintre intelectualii chinezi se tem ca umorul politic ar putea dispensa sentimente mai puternice de revolta, ce ar conduce la reforme concrete. Han Han, una dintre cele mai citite personalitati ale Internetului, din întreaga lume, e un exemplu ca lucrurile nu stau totusi asa. Bloggerul a comentat, în 2009, un caz dintr-o provincie chineza în care niste barcagii au pescuit corpurile unor elevi ce se înecasera în râu si au refuzat apoi, cu complicitatea autoritatilor, sa le înapoieze parintilor, pâna când acestia nu le-au platit niste sume exorbitante. Han Han a recomandat, pe blog, ca toti cetatenii sa aiba la ei, în viitor, taxele pentru recuperarea propriului cadavru: „Daca se va întâmpla ca tu sau un prieten al tau sa cadeti în apa, va trebui sa tineti banii sus, deasupra capului – e singura cale pentru ca aceste echipe semioficiale de recuperat cadavre sa se oboseasca sa va pescuiasca din râu“.
Într-o societate în care discursul unidimensional e promovat înca din primele zile de scoala si în care toti elevii urmeaza, fara exceptie, an de an, cursuri de „gândire politica“, de marxism-leninism, de „gândirea lui Mao Zedong“ si de „teoriile lui Deng Xiaoping“, schimbarile de mentalitate ar putea sa survina lent, în cel putin doua-trei generatii, crede Eric Abrahamsen. Însa, înca de pe acum, guvernul comunist ar putea avea motive de îngrijoare: „Fiecare noua stire de pe Internet despre catastrofe, esecuri, coruptie sau nedreptati e întâmpinata sîn Chinat cu o lozinca maoista proaspat resapata, ascunzând poate mânie, sau resemnare, dar, mai presus de toate, o întelegere ironica a lucrurilor: «Multumirile noastre natiunii!»“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper