Un Nobel cu bucluc: Liu Xiaobo

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Juriul prestigiosei distinctii a facut anul acesta o alegere cum nu se poate mai buna: premiul Nobel pentru pace i-a fost decernat lui Liu Xiaobo.

Reactia furibunda a guvernului chinez nu face decât sa demonstreze cât este de dificil si relativ sa faci o decizie buna în lumea noastra de azi, tot mai mult post-occidentala.
Oare e cineva care sa se îndoiasca de faptul ca Liu Xiaobo merita în mod absolut aceasta recunoastere, într-o companie ilustra care include pe Andrei Saharov, Aung San Suu Kyi si Nelson Mandela? De mai bine de douazeci de ani, Liu a luptat pentru o schimbare pacifica, fara violenta în China. A militat pentru respectarea drepturilor omului, a statului de drept si a democratiei. A platit pentru toate acestea cu ani buni de puscarie si persecutie. Sa remarcam ca, spre deosebire de Nobelul pentru Pace de anul trecut, Barak Obama, premiat doar pentru eventuale bune intentii, Liu obtine distinctia pentru o întreaga opera si actiune, cunoscuta ca atare în patria lui si în lume.
Cum era de asteptat, guvernul chinez a facut tot ce i-a stat în putinta ca sa previna aceasta situatie. Reprezentantii sai au amenintat direct juriul, sugerând ca premierea lui Liu ar putea duce la o serioasa deteriorare a relatiilor bilaterale dintre China si Norvegia. Acum, ca tot s-a întâmplat inevitabilul, autoritatile de la Beijing definesc premiul drept o „porcarie“, vestea premierii a fost cenzurata în ziarele oficiale, a fost exercitat arestul domiciliar asupra sotiei lui Liu, au fost arestati alti intelectuali ostili regimului si anulate toate tranzactiile în curs între cele doua tari,  blocate importurile norvegiene în China. În fond, se poate pune Norvegia cu China?
Toate acestea într-atâta încât, mai pe fata, mai pe ascuns, în capitalele occidentale unii se întreaba daca alegerea lui Liu Xiaobo a fost într-adevar o decizie buna sau nu. Astfel de judecati ma lasa perplex, mai ales când sustin ca premierea unui dizident nu serveste cauza generala a dizidentilor. Tot astfel s-au justificat unii politicieni din lumea libera când au refuzat, la vremea respectiva, sa se întâlneasca cu Andrei Saharov, Lech Walesa sau Vaclav Havel pe motivul – ipocrit! – ca vizibilitatea lor politica face mai mult rau în tarile lor, unde opresiunea creste…
Cel putin pâna acum, dizidentii chinezi par sa fie încântati de premierea lui Liu Xiaobo, chiar daca e foarte probabil ca guvernul si partidul vor trece la noi masuri de „strângere a surubului“.  Tin sa reproduc aici o foarte pertinenta observatie a lui Timothy Garton Ash, pe care
l-am mai citat în legatura cu China, si anume ca Liu si colegii lui de dizidenta reprezinta doar o minoritate foarte subtire în marea tara de la Rasarit. Majoritatea covârsitoare a chinezilor au acceptat pactul propus de partidul comunist la finele anilor 70, si apoi mai cu seama dupa 1989: o extraordinara libertate economica si sociala, considerabila deschidere culturala dar supraveghere stricta a miscarii intelectuale si o ignorare aproape totala a drepturilor umane fundamentale. Asta este si a fost paradigma Partidului-Stat, iar din acest punct de vedere Liu nu se poate deloc compara cu Mandela sau Suu Kyi, lideri ai unor veritabile miscari de mase oprimate.
Sa analizam însa mai în profunzime acesta situatie nu tocmai dintre cele mai obisnuite. Nimeni nu poate contesta ca, în China anilor nostri, zeci de milioane de persoane au capatat de lucru, au fost sustrase teribilei pauperitati datorita unui capitalism agresiv si autoritar, fie si în inedita lui hibriditate. În fond, exceptionala dezvoltare a Chinei constituie un motiv de mare mirare si, sa o spunem drept, invidie pentru multe alte tari. Spre deosebire de Sud Africa apartheidului sau a Birmaniei, statul chinez se bucura de adeziunea si respectul popular. E greu, în acest context, sa stim cum e privita la nivelul populatiei comune premierea lui Liu Xiaobo, sau cum va fi privit el de compatrioti în douazeci de ani. Daca e foarte putin probabil sa devina presedintele Chinei, cum s-a întâmplat cu Vaclav Havel în Cehoslovacia „revolutiei de catifea“, ori sa primeasca un telefon de împacare din parte presedintelui Chinei, asa cum s-a întîmplat cu Saharov caruia i-a telefonat Gorbaciov, nu e exclus sa ramâna în memoria tarii sale drept un reformist curajos.
Timothy Garton Ash considera ca reactia atât de violenta, ultragiata a Statului-Partid chinez ar fi un semn de nesiguranta si incapacitate de toleranta a autoritatii ce nu poate concepe alternative ca acelea ale lui Liu si ale grupului sau, a lui Falun Gongo sau Dalai Lama. Fundamentalismul comunist de sorginte leninista mai e vexat apoi si de umilirea nationala din partea occidentalilor. Daca, pe de o parte, statul chinez ar fi extrem de fericit sa poata prenumara între cetatenii lui cât mai multi premiati Nobel, pe de alta parte, ce reprezinta pentru China dizidentul politic Liu Xiaobo, scriitorul refugiat în Franta Gao Xingjian si Dalai Lama daca nu trei usturatoare palme aplicate în virtutea unor valori eminamente occidentale? În motivatia premiului Nobel decernat lui Liu Xiaobo se mentioneaza eforturile lui în afirmarea drepturilor umane universale, dupa cum despre valori universale era vorba si în „Carta 2008“. Ori e limpede ca liderii chinezi leaga sensul acestei universalitati de spiritul post-imperialist al Occidentului, dornic de a sili China sa importe valori straine mentalitatii ei intime.
Ar fi, oare, cazul sa ne întoarcem la judecata lui Huntington si sa încercam sa evitam un clash al civilizatiilor? Dar asta nu ar însemna sa capitulam în fata unei imense puteri economice care nu respecta fiinta umana? Nu ar fi teribila o politica de neinterventie în treburile interne si nepasare relativ la ceea ce se întâmpla în China doar de dragul comertului si economiei globale?
Iata doar câteva întrebari care îsi asteapta, mai curând sau mai târziu, raspunsul!

Un comentariu pentru “Un Nobel cu bucluc: Liu Xiaobo”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper