Un „scriitor socant“ în Balcania (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Memorialul de calatorie al lui Robert D. Kaplan – „La rasarit, spre Tartaria“, în care, asa cum observam în comentariul precedent, experimentatul jurnalist american îmbina reportajul cu jurnalul, cu interviul si eseul, confirma cu asupra de masura – si din pacate în mod nefericit – o idee a lui Octavian Paler. Anume ca într-o calatorie, oriunde am ajunge, pe Pamânt sau în Cosmos, nu vom descoperi decât ceea ce am dus cu noi. Nu putem lasa acasa – chiar daca am vrea – nimic. Ducem cu noi toate experientele noastre, de viata si de lectura, dar si complexele, prejudecatile si stereotipurile aferente. Încât, la urma urmei, orice calatorie înseamna sau ar trebui sa însemne o redescoperire de sine si un prilej de lucida autodefinire.
Între altele, Kaplan are obsesia punctelor cardinale si a comparatiilor. Ceea ce nu e rau. Cu conditia ca acestea sa releve ceva ce tine de spiritul profund al locului, inclusiv de o realitate contradictorie, confuza, cum a fost si este, din pacate, realitatea României postdecembriste. De obicei, însa, comparatiile sale se bazeaza doar pe vagi amintiri dintr-o calatorie-blitz anterioara în tara noastra sau în alte locuri din lume, pe clisee propagandistice si pe stiri neverificate. Frapeaza, ca sa nu zic socheaza, superficialitatea si suficienta.
L-am vazut în Ardeal. Sa-l vedem în continuare ajuns în Bucuresti: „Primul lucru care mi-a sarit în ochi a fost praful cenusiu care ma ducea întotdeauna cu gândul la Damasc si Teheran. Fronturile atmosferice (ca si tocsoistii de pe Dâmbovita, unii chiar cu pretentii de mari scriitori, precum, de pilda, Tudor Octavian, Kaplan se pricepe la toate, îsi da cu parerea despre orice: istorie, economie, politica, geografie, ecologie, meteorologie, chimie, moda etc. … – nota mea) care influenteaza clima Bucurestiului nu vin de obicei nici din Nord – unde sunt blocate de Carpati – nici din sud – unde sunt blocate de muntii Balcani din Bulgaria –, ci din est si nord-est: din Ucraina si Rusia (pai, de unde altundeva? – nota mea). Pe de alta parte, transformarea acestei citadele staliniste, tipica Razboiului Rece, unde nu aveai voie sa intri si pe care nu o mai vazusem decât la putin timp dupa ce cazuse Zidul Berlinului, m-a uimit. Acum stiam de ce acei vestici care nu se prea aventurau mai încolo de centrul Bucurestiului erau atât de încrezatori când venea vorba de România“.
O adevarata aventura ar fi sa încercam sa deslusim ce a vrut sa spuna „scriitorul“ în aceasta fraza. Ca în multe altele de altminteri. La o adica, uimirea sa e de înteles, dar nu si confuzia. Nu arareori ziaristul american risca afirmatii aberante: „Românii se adaptau capitalismului global în aceeasi maniera agresiva în care se adaptasera odata fascismului (sic!) si, mai apoi, comunismului. În trecut, au dat dovada de cel mai înfiorator antisemitism, dar acum evreii erau favorizati, pentru ca ei simbolizau cosmopolitismul la care aspirau tinerii români. Ladislau Gymant, prodecanul (sic!) Universitatii Babes– Bolyai din Cluj, îmi povestise ca, atunci când s-a oferit optiunea studierii limbii ebraice ca limba straina, s-au înscris patru sute de studenti, dintre care doar câtiva erau evrei. Cea mai populara actrita si interpreta în cluburi de noapte din Bucuresti era o evreica: Maia Morgenstern“. Marea actrita Maia Morgenstern în cluburi de noapte?!
Printre interlocutorii români ai lui Kaplan sunt si intelectuali de vaza. Ioana Ieronim îi spune: „Aici nu exista limite pentru arivisti… Asa eram si în perioada interbelica a anilor ’30. Suntem descurcareti, adaptabili, exagerati, niste emigranti pseudocosmopoliti într-o lume globala. Niste clone unidimensionale, latin-orientale ale Vestului. Din cauza unui exces de libertate, aici exista o prostie si o nesimtire pe care nu le veti gasi în rândul francezilor ori italienilor cu care nu ne prea asemanam“.
La rândul sau, Horia-Roman Patapievici îi explica filosofic: „Cultura româneasca e ca o ceapa. Nu are sâmbure. Exista un strat din perioada fascista, unul din cea comunista si înca un strat al prezentului. Viitorul, deocamdata, face parte din noul strat american. Si este într-adevar american, nu vest-european: fast-food, muzica pop, MTV. E adevarat moravurile sunt europene, dar la fel sunt si cele de la New York. Vom continua sa ne americanizam în acest mod superficial, atât timp cât Rusia nu va exploda sau nu se va extinde, ori atât timp cât Ucraina nu se va prabusi“.
De la profetul Patapievici, trecem la un altul, aproape legendar, dintr-o generatie apusa: Silviu Brucan. Din confruntarea cu acesta rezulta un excelent portret fizic, moral si intelectual al unui personaj din categoria celor foarte rare, pe care nu le întâlnesti pe toate drumurile (si nu numai pe cele din Est):
„Silviu Brucan îsi ridica privirea de pe manuscrisul aflat pe biroul sau, pielea palida facându-i aproape invizibil parul alb, ochii albastri de gheata tintuindu-ma. Am simtit o inteligenta extraordinara. La cei 82 de ani ai sai, Brucan parea aproape asexuat. Un creier fara trup: eunuc de la curte sau un Richelieu balcanic îmbracat într-o tunica larga, neagra si cu cipici albi în picioare. Statea în mijlocul unei camere pline de ziare vechi si sute de carti, printre care si cele de si despre Nixon, Kissinger si alti sustinatori ai faimoasei Realpolitik“. Batrânul politolog se adreseaza oaspetelui „ca unui student“. Nu are complexe si nu se teme ca ar putea fi taxat, în noul limbaj de lemn, nostalgic: „Analfabetismul renaste. Când eram la putere, taranul simplu îsi putea trimite copiii la Universitate. Acum, nu“.
Întrebat daca „Antonescu era o figura tragica sau una criminala“, Silviu Brucan îi raspunde americanului: „Si una, si alta. Pe de o parte, Antonescu a încercat sa readuca Basarabia (partea de est a Moldovei) la România. A distrus Garda de Fier (fascista). Pe de alta parte, a adus trupele germane si Gestapoul în România. În plus, nu a fost prea frumos ce le-a facut evreilor în Transilvania“. Chestionat mai departe: de ce a devenit comunist?, Brucan îl socheaza pe… „scriitorul socant“: „Nu eram comunist, ci stalinist (…) Stalin era singura mea speranta împotriva lui Hitler si a calailor Gestapoului: în România, stalinismul era opozitia nationala împotriva dominatiei germane. Voi nu erati de gasit“. Si înca: „Obisnuiam sa-l ascult pe Stalin la radio când eram în închisoare. Admiratia mea pentru el era totala, organica. Chiar si atunci când am aflat prima data de crimele lui, tot îl admiram. Era eficient. În partea asta a lumii îi admiri pe cei care pot sa duca lucrurile la bun sfârsit (…) Pâna la raportul lui Hrusciov (asupra crimelor lui Stalin, în 1956), eram gata sa-i iert orice lui Stalin. Acum îmi dau seama ca democratia, cu toate neajunsurile ei, oferind libertatea gândirii, împiedica abuzul de putere“. Întrebarile directe ale oaspetelui sunt întâmpinate cu un râs sardonic si cu replici ca niste sentinte: „ONU nu are nici o legatura cu nimic“; „Raceanu era de la CIA, spion american, domnule“; „Rusia este un imperiu batrân si stie cum sa se comporte în situatii nefavorabile“. Fraza, aceasta din urma, monumentala.
Robert D. Kaplan a avut în fata un personaj malefic care, cu cinismul, inteligenta, experienta si privirea sa de gheata, i-a administrat o lectie de metafizica a istoriei. Un personaj de roman. Cine sa-l scrie? Doar un Márquez!…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper