Tristetea si veselia muzeelor

Am tot vorbit, în ultimele câteva luni, despre ce fac muzeografii, despre ce gândesc ei, despre munca lor, despre rezultatele lor. Am spus ceva mai putine lucruri despre asteptarile publicului. Stim, de cele mai multe ori, cum vad oamenii muzeele, atât cei care le calca pragurile, cât si cei care nu ar intra într-un muzeu nici ca sa se adaposteasca de furtuna. Despre acestia din urma stim ca asteptarile lor sau, mai degraba, lipsa lor de asteptari, sunt determinate fie de educatia precara (atât cea dobândita în familie cât si cea pe care ar trebui sa le-o dea scoala), fie de experiente „nefericite“ de la vârste fragede: muzee plictisitoare sau stresante. Dar nu este vorba doar despre cei a caror relatie cu muzeele este de virtuali vizitatori, ci si despre cei care sunt legati de muzee prin relatii administrative. Cam ce îsi imagineaza acestia – majoritatea lor, politicieni (nu conteaza nici rangul, nici partidul) –, despre rolul muzeelor poate constitui, uneori, un bun subiect pentru însufletirea gazetelor umoristice (desi umorul e cam negru).
Astfel, muzeele ar trebui sa fie, în primul rând, un fel de institutii-umbrela pentru tot ceea ce înseamna organizarea campaniilor electorale. De la spectacole de muzica populara (comerciala, evident) si organizarea de mitinguri pâna la tiparirea de afise electorale (în marja printurilor publicitare obisnuite) si oferirea de logistica si expertiza gratuita, muzeele ar trebui sa fie, în mintea acestor politicieni de duzina, un fel de agentii electorale. Apoi, evident, în sprijinul acelorasi nobile scopuri civice, muzeele ar trebui sa se transforme în organizatori de spectacole pentru fiecare festival de obiceiuri, traditii si îndeletniciri, mai mult sau mai putin satesti, medievale, regionale sau nationale etc., pentru ca electoratul trebuie tinut în priza pe perioada întregului mandat, pentru a da votul corect, la alegeri. Agentii de turism, case de editura, agentii publicitare, agentii de spectacole – toate acestea ar fi doar o parte din fetele alternative ale muzeelor, pentru ca asta nu e tot. Muzeele ar trebui sa constituie o alternativa la sistemul de învatamânt, sa contribuie la educatia civica pentru reciclarea materialelor si pentru atitudini tolerante fata de minoritari, sa mentina viu interesul pentru arta, stiinta si cultura, sa accepte gazduirea catafalcurilor tuturor personalitatilor urbei si sa ofere cadouri de Craciun si de Pasti. Mai exista vreo institutie de acest fel în oras? I se cere spitalului sa tina treaza mândria nationala? I se cere brigazii de pompieri sa organizeze cursuri de balet? I se cere administratiei financiare sa se ocupe de copiii institutionalizati? De ce ar trebui muzeele sa faca mai mult decât ceea ce este menirea lor originara, aceea de a proteja si a pune în valoare patrimoniul cultural?
Exista doua raspunsuri la aceasta întrebare. În primul rând, muzeele au dovedit, în ultimele câteva decenii, ca pot si vor sa faca mult mai mult decât sa aiba grija de patrimoniul cultural. Au fost aduse în aceasta situatie de o tot mai intensa competitie, pe de o parte, între ele si, pe de alta parte, între ele si orice alte institutii de cultura, la care muzeele au raspuns printr-o permanenta încercare de a-si depasi conditia. În al doilea rând, reprezentantii administratorilor nu au, de regula, o viziune foarte clara despre rostul muzeelor. Pentru acestia, muzeele sunt – probabil si datorita imensei lor diversitati tipologice –, institutiile cu cel mai vag obiect de activitate dintre toate supusele administratiilor locale.
Presiunea care apasa pe structurile muzeale se rasfrânge, evident, asupra personalului. Ceea ce pare greu de înteles de catre multi dintre decidentii politici este ca acest personal este, într-adevar, specializat! Sunt oameni care au urmat nu doar cursurile si masteratele unor facultati, ci si alte cursuri de specializare, în tara si în strainatate; unii dintre ei sunt doctori în stiinte si multi au rafturi întregi de carti publicate. Sigur, nu vreau sa spun ca toti specialistii muzeelor românesti sunt niste personalitati sau ca, macar, sunt remarcabili. Sistemul a perpetuat existenta, în muzee, a multor oameni care nu stralucesc prin nimic si care nu au alte obiective decât sa ia un salariu, asa de mizerie cum e, si sa iasa linistiti la pensie. Totusi, numarul acestora s-a diminuat, în ultimii ani, proportional cu reducerea personalului muzeal. Daca perioada de boom economic a facilitat cresterea schemelor muzeelor, deja începând din 2007 administratia centrala a impus masuri restrictive la angajari. Directorii nu au avut încotro si au trebuit sa gaseasca tot felul de subterfugii (contracte de colaborare, conventii civile), iar posturile eliberate prin pensionare au ramas neocupate. În momentul de fata, muzeele sunt, în mod evident, subcapitalizate cu personal, atât în ceea ce priveste specialistii, cât si relativ la cel auxiliar (supraveghere, tehnicieni, muncitori etc.). Cu toate astea, pretentiile fata de muzee sunt din ce în ce mai ridicate. Situatia tinde sa devina de necontrolat, iar urmarile ar putea fi grave, pentru ca atunci când managerii doresc sa organizeze si evenimente care sunt strict de competenta muzeelor, pot constata fie ca nu le ajunge finantarea, fie ca personalul este ocupat în tot felul de actiuni conexe, de la serbari populare si târguri de nunti, pâna la campanii de ecologizare si evenimente de promovare a unor branduri turistice, inventate peste noapte. Pentru un personal amenintat permanent, cu reduceri salariale si concedieri, poate fi deja prea mult.
Muzeele României au, în total, cam 4.500 de salariati ca personal de specialitate. Politica imbecila a regimului ceausist în domeniul resurselor umane pentru institutiile de cultura, determinata de reducerea drastica a locurilor de admitere în facultatile cu profil umanist, de repartizarea absolventilor doar în unitati de învatamânt din mediul rural si de salariile disproportionat de mici, comparativ cu alte sectoare de activitate, a facut ca de pe la începutul deceniului noua al secolului trecut pâna prin 1995 media de vârsta a personalului muzeal sa creasca rapid, ceea ce a dus la o adevarata cezura între generatiile din aceste institutii. Recentele masuri de austeritate vor produce efecte similare care se vor resimti negativ în muzee pâna prin 2020 – 2030. Cu un asemenea personal muzeele abia vor reusi sa duca mai departe proiectele proprii si sa aiba grija, minimal, de patrimoniul pe care îl administreaza. Este o imagine care vine în flagranta contradictie cu buna dispozitie pe care o afiseaza alesii locali de câte ori participa la evenimente în care muzeografii sunt utilizati pe post de operatori comerciali, agenti electorali sau, pur si simplu, chelneri. Este, cu alte cuvinte, o imagine trista pentru o tara care pare ca sarbatoreste, permanent, câte ceva. Este o imagine care arata prapastia între decidentii politici (sa ne întelegem bine: ca reprezentanti ai electoratului!) si oamenii care sunt interesati de cultura si care considera (înca!) institutiile de cultura drept o necesitate sociala.
Muzica, muzica!

2 comentarii pentru “Tristetea si veselia muzeelor”

  1. decembrie 11, 2010 la 8:52 am

    Dar mai ales este necesar ca muzeele noastre sa intre in corespondenta activa pe Internet cu cele similare si retelele lor din UE si lumea intreaga…
    Este o cale de a fi cunoscute, cu patrimoniul lor de excelenta si unicitate, existand posibilitati de atragere de sprijin, inclusiv sponsorizari.
    Azi primeaza colaborarea, patrimoniul nostru fiind parte integrata a celui european si UNESCO.
    Si am in vedere in special, cu durere, Muzeul Tehnic, candva de mare renume si cu multe unicate revendicabile…

  2. decembrie 11, 2010 la 6:48 pm

    Interesant… Dar despre obedienţa managerilor de muzeu? „accept să mai fac x concedieri, dar îmi păstrez postul”? Sînt de acord cu presiunea exercitată de finanţatorii publici, dar există o miică diferenţă: totalitarismul a fost „oficial închis” de vreo 20 de ani. Ca să nu mai zic de faptul că muzeograful de la noi e cel mai bun. Adică fiecare muzeograf e mai bun decît celălalt. Reacţia directorilor de muzeu după Ordonanţa 82???

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper