Teama de „subistorie“

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Iata, în 8 decembrie, s-au împlinit cinci ani de la relansarea revistei Cultura în regim privat, sub egida Fundatiei Culturale Române, devenita si ea o institutie privata. Cum s-a ajuns aici, am mai povestit în acest rastimp. Întrevederea cu presedintele României, prilejuita de destituirea mea din fruntea Institutului Cultural Român, institutie pe care am reorganizat-o pe structura fostei Fundatii Culturale Române, a durat, am mai spus-o, câteva zeci de secunde si argumentul pe care mi l-a adus atunci domnul Traian Basescu a fost limpede: „Fiecare vine cu echipa lui!“

Peste doua zile urma sa fiu supus, la Viena, unei interventii chirurgicale extrem de grave, drept pentru care l-am rugat sa-mi acorde un concediu de doua saptamâni pentru a avea timp sa revin si sa predau succesorului meu institutia în buna regula. „Nu se aproba,“ mi-a spus domnul presedinte, si asta a fost tot. Astazi, privind în jur, trebuie sa spun ca presedintele si-a meritat „echipa“. Nu o spun cu rautate si nici cu bucurie. Mi se pare trist ca, dupa Revolutie, avem parte doar de acest fel de întâmplari. Desi a investit mult în ea, a protejat-o de justitie, este la îndemâna oricui sa observe cum, încet si sigur, sub diverse pretexte, „echipa sa“ s-a reorientat spre alt sponsor, în asteptarea urmatorului presedinte. Indiferent daca acesta va fi de stânga sau de dreapta. Orientari valabile doar pentru cei ce nu au alt subiect de discutie. Exemple? A trecut brusc un partid de la stânga la dreapta, de la o internationala la alta, fara ca macar unul din cele câteva sute de mii de membri sa se opuna. Sigur, domnul presedinte îsi va gasi alti aplaudaci, caci aici, la Portile Orientului, totul merge pe tocmeala. Privind în urma, îmi dau seama ca, în realitate, nu am facut decât sa verific înca o data faptul ca, în acest spatiu geografic si spiritual, nimic nu poate fi dus la bun sfârsit. În ceea ce ma priveste, am vrut sa ma conving  si sa le demonstrez si altora ca pe orice palier al societatii, exista nu numai lichele ci si oameni buni, dispusi sa sprijine un act de cultura.. Acum, la împlinirea a cinci ani de existenta, revista noastra nu îsi dedica un numar special si nici nu am solicitat opinii despre noi din partea colaboratorilor si a cititorilor nostri din ce în ce mai numerosi. Nu facem parte din ceea ce un fost coleg numea, pe buna dreptate, „sindicatul succesului“ si nici nu ne-am dorit acest lucru. Suntem o revista libera, eu personal sunt sigur ca este cea mai libera, deschisa tuturor opiniilor. Într-o lume culturala excesiv tribalizata, cu minizeii ei si cu inevitabilii laureati Nobel, vrem sa schimbam idei si nu laude. Ne-am spus si ne vom spune cu sinceritate opiniile atât cât va fi posibil. Într-un climat în care scriitorii si intelectualii, în general, sunt mai izolati decât în cele mai negre zile de pe vremea Raposatului, ne încapatânam sa dovedim ca România  nu se întinde numai între Chitila si Magurele si  ca nici nu va putea continua sa ramâna prea mult timp, fara consecinte incalculabile, o insula trista într-o Europa Unita. Sau, conform practicilor marinaresti medievale, o sticla în voia valurilor, cu un mesaj pe care nimeni nu-l mai întelege. Intelectualitatea în România nu joaca, din pacate, nici un rol. Tele-inteligentii patriei nu sunt interesati de soarta scolii, a educatiei, a sanatatii sau de faptul ca prostia si diletantismul sufoca orice proiect. Cel mult, reusesc sa transforme totul în bascalie fara sa observe ca, la rândul lor, ei însisi au devenit subiect de bascalie. Nici cozile pentru pomeni alimentare ale pensionarilor, la fel de umilitoare ca pe vremea Raposatului, nu-i impresioneaza. Au ajuns, cum spunea Pessoa, un fel de „teci fara sabii“, de care nimeni nu mai tine seama.

Unii sufera în continuare ca i-a vizitat Securitatea, altii sunt si mai tristi pentru ca nu i-a vizitat, lasându-i fara dosare dar, în general, lupta cu comunismul continua caci nu mai prezinta niciun pericol, marea majoritate a comunistilor care au însemnat ceva au trecut la cele vesnice. Fiii lor si fiii securistilor s-au deprins din prima clipa cu capitalismul, prin urmare, combatantii au ramas fara adversari reali, dar asta nu are nicio importanta.  Penibilul evolueaza spre si mai penibil. Visul de odinioara al lui Eminescu – „scoaterea României din subistorie“ – pare sa devina tot mai de neatins. Judecând dupa ceea ce fac, idealul celor care ne conduc este chiar „subistoria“. Se stie ca, pentru a transforma omul în fiara, sunt necesare câteva conditii (la noi, pe cale de a fi îndeplinite): îl lipsesti de cei sapte ani de acasa, îl pui în situatia de a nu merge la scoala, îl tii într-un stress neîncetat, îi reduci siguranta zilei de mâine si mai ales îl înfometezi. Într-o tara care nu este sigur ca mai exista din moment ce a ajuns sa-si vânda nu numai bogatiile, ci si trecutul, istoria, traditiile si limba contra unor banale voturi, este greu sa  speri la ceva bun mai ales ca, în buna traditie, toti asteapta sa ne faca altii treaba. Nu peste mult, va începe nebunia „modernizarii“, adica modificarea palariilor dupa capul celor ce ne conduc. Un fel de aflat în treaba, dat fiind ca tocmai cei ce ne conduc nu respecta nimic, Constitutie, legi, regulamente etc., ci îsi urmaresc cu o tenacitate demna de o cauza mai buna, doar propriile interese.  În realitate, cum bine spunea Gherea în Neoiobagia: „Cea mai mare revolutie în România ar fi aplicarea legilor“. La noi, însa, este greu de întrevazut asa ceva. Prin urmare, vom continua sa ne spunem parerea. Nu suntem nici de stânga, nici de dreapta, si nici de centru, dar cum spunea Garcia Lorca, nici nu ne putem iubi tara „cu ochii legati“. În acest moment, important pentru noi,  se cuvine sa-i multumim domnului prof. dr. Dan Voiculescu pentru ca ne sprijina fara sa ne ceara în schimb absolut nimic.

2 comentarii pentru “Teama de „subistorie“”

  1. decembrie 9, 2010 la 5:36 pm

    Draga Gusti,
    Te citesc de multa vreme in revista Cultura – adica de la infiintarea ei – cu aceeasi placere & mare neliniste si, ma intreb: la ce-mi foloseste (lectura, of course), ca unui biet alfabetizat & neaderent la innoirile de orice fel din start aberante (nu e cazul revistei tale), cand tot ceea ce semnalezi/observi/vituperezi este/ramane litera moarta, pentru ca, – explicabil, oarecum -, nici hieroglifele nu sunt, inca, pe deplin descifrate… Dea Cel de Sus ca revista sa tina cat piramidele! (caci n-are, dupa titulatura, incotro!)
    Ai clamat in „desertul” comunist. O faci si acum, in spatiul altor deserturi/-aciuni: cine te aude? cine intelege?
    Cu acelasi gand de sincer atasament,
    Vasile

  2. decembrie 13, 2010 la 1:23 pm

    Domnule Academician,
    La aniversari, se ureaza „La multi ani!”.Iar daca acestea coincid cu evenimente faste, cu atat mai mult, sensul lor devine mai profund si mai sincer. Acesti 5 ani de „Revista Cultura” reprezinta „refugii” in calea non-culturii si a kitsch-ului, in fata violentei unei lumi pe care o re-simtim tot mai ostila si mai agramata.
    Va multumim ca mai avem locuri in care sa ne retragem, ca aceasta revista, sa meditam la intelesurile acestei lumi opace si va dorim ca verbul Dvs.sa-si gaseasca,mereu, locul spre inimile noastre.
    Va asteptam cu aceleasi sentimente calde, la Oradea,
    Ligia Mirisan

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper