Santoro: cu doua mâini (16)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Confruntarea sportiva nu este o activitate lipsita de tensiune. Dimpotriva, ea se bizuie 100% pe existenta si amplificarea trairii tensionate. Cu cât e exces de adrenalina, cu-atât sporesc sansele la victorie. Augmentata agresivitatea, stimulat instinctul agonistic, atletul va incerca sa-si apropie triumful producând argumente fizice de calibru. Asemenea observatii sunt punctual exacte, doar ca exista unele zone ale sportului in care biologicul pur, bazat pe chimia sa particulara, nu e suficient pentru obtinerea victoriei. Singura, adrenalina nu ajunge pentru depasirea adversarului, in cadrul regulilor ce perimetreaza competitia. Mai e nevoie si de autocontrol, de activarea functiei rationale, de tinerea sub obroc a impulsivitatii.
In tenis, spre pilda, cine-si tine nervii de obicei câstiga, iar victoria e asigurata nu atât de bagajul tehnic, de stiinta jocului, de conditia fizica ori de perfectiunea mecanicii personale, toate elemente necesare, dar nu suficiente, ci de taria mentala. Am mai spus-o, o repet: intre primii 100 de tenismani ai lumii diferentele care stabilesc distanta dintre un bun jucator si un campion se contabilizeaza la nivelul stapânirii de sine. Mentalitatea e decisiva, in conditiile in care deosebirile tehnice, strategice si atletice sunt minime.
Intr-un astfel de peisaj uman, fireste ca felul in care tenismanii se raporteaza la arbitri capata si el o pondere deloc lipsita de insemnatate. Factori prezumati de echilibru, dar oameni, pâna la urma, arbitrii, prin evolutia si interventia lor in economia partidei, pot inclina balanta in favoarea unui combatant sau a celuilalt. Unii jucatori de tenis, infierbântati de miza meciului si orbiti de excesul adrenalinic, ajung sa reactioneze paranoic, fiind convinsi ca arbitrul ii „lucreaza“, oferind puncte cadou adversarului. Greseala trece atunci drept intentie, iar intentia se amplifica si ajunge complot. Intre realitate si fantasma granita este extrem de subtire… Fireste, si reciproca este valabila: uneori neatentia, frica de a recunoaste greseala sau chiar partizanatul camuflat il innebunesc de-a dreptul pe tenismanul defavorizat. Dar a doua varianta se intâmpla enorm de rar, greseala omeneasca este frecvent cea vinovata…
Saptamâna trecuta am consemnat opiniile si amintirile fostului mare tenisman francez Fabrice Santoro despre arbitri. Din acest punct de vedere, cartea sa, „A deux mains“, este un nepretuit izvor de informatie. Iata, in continuare, câteva repere de acelasi tip, in masura a creiona un tablou verosimil al relatiei dintre jucatorul de tenis si arbitru:
„Mc Enroe, unul dintre idolii copilariei mele, era un specialist al duelului verbal tensionat cu arbitrii, iar acest fapt l-a costat o adevarata avere in amenzi si penalitati. Dar intr-o buna zi Big Mac a gasit un subterfugiu. In urma unei erori manifeste de arbitraj, americanul s-a apropiat de arbitrul de scaun si i s-a adresat dupa cum urmeaza: „Daca ti-as fi spus ca esti un ticalos, atunci m-ai fi amendat?“ Arbitrul i-a raspuns: „Da.“ „Si daca gândesc foarte-foarte intens acest lucru, cum ca ai fi un ticalos, tot m-ai amenda?“ „Nu, n-as avea dreptul.“ „Ei bine, atunci sa stii ca ma gândesc enorm de intens la chestia asta si mi-e clar ca esti un ticalos!“
In prezent, amenzile ating un nivel foarte ridicat. Suma variaza intre 500 si câteva mii de dolari in functie de gravitatea jignirii, de importanta terenului pe care se disputa meciul, de faptul ca partida este sau nu televizata. O injuratura zdravana pe centralul de la Roland Garros slobozita in timpul unei meci transmis la TV il poate costa pe autorul sudalmii 10 000 de dolari.
Noi, tenismanii, ii stim aproape pe toti arbitrii din circuit, cu care ne revedem saptamâna de saptamâna pe toate meridianele globului. In clipele de dinaintea meciului, când fiecare detaliu conteaza, numele arbitrului este extrem de important. In 1995 am luat parte la turneul de la Casablanca, Maroc, unde urma sa-l infrunt pe prietenul meu, vedeta locala, Hicham Arazi. Prin urmare, imi era clar ca publicul marocan nu avea motive sa ma sustina, ba dimpotriva. De aici si o anumita tensiune. Nu eram deloc in apele mele. In plus, am aflat si numele arbitrului care avea sa conduca partida: Mohamed Layani. Era un arbitru nou, nu-l intâlnisem niciodata. Nervos, l-am chemat pe arbitrul-supervizor al turneului si i-am reprosat: „Asa ceva nu se poate, o sa-l infrunt pe Hicham Arazi, un bastinas, tot publicul va fi contra mea, iar voi delegati la acest meci un arbitru marocan, pe Mohamed Layani. Va rog sa numiti un arbitru neutru.“ Supervizorul m-a linistit: „Nu ai nici un motiv sa te nelinistesti, Mohamed este suedez!“ Si asta era purul adevar. De-atunci, de la debutul sau, Layani a devenit cel mai bun arbitru din lume.
Dincolo de povestile legate de partinirea sau obiectivitatea arbitrilor, un lucru e sigur: in cazul unei mingi litigioase nu trebuie sa contezi niciodata pe sportivitatea adversarului. Nimeni nu renunta vreodata la un punct important. Nu exista cadouri. Numai mingile lipsite de miza sunt daruite de tenismanii in care preferam sa vedem niste lorzi. Nu-mi vine in minte decât un singur punct decisiv facut cadou adversarului, iar acest caz este celebrissim in circuit. Este vorba de finala de la Roland Garros, 1982, in care se infruntau argentinianul Guillermo Vilas si suedezul Mats Wilander, acesta fiind la prima lui finala de Grand Slam. Mats a avut minge de meci, arbitrul a decis ca punctul este corect, dar pustiul suedez a pretins rejucarea mingii, caci nu a dorit sa câstige in mod litigios! Soarta l-a iubit pe Wilander, care a triumfat! De-atunci nu s-a mai vazut ceva asemanator, si vreau sa spun ca nici inainte!
Pâna la urma, tenismanii se impart in doua mari categorii: cei care se razbuna pe ei insisi si pe racheta lor si cei care se iau de arbitri. Eu fac parte din a doua categorie. Foarte rar mi s-a intâmplat sa sparg o racheta pe teren. Cât priveste relatia cu arbitrii, m-am calmat in ziua când un arbitru mi-a spus ca ma bucur de o reputatie urâta si ca nimanui nu-i face placere sa ma arbitreze. La fel ca un copil certat, am retinut acea lectie. Din acea clipa am devenit un tenisman-zen, aproape un budhist al terenului de tenis, oricum un sportiv usor de arbitrat“ (op. cit., pp. 86-87). Interesant, nu?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper