Santoro: cu doua mâini (15)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am o relatie prea fructuoasa cu Dumnezeu. Comertul meu cu divinitatea tinde dezamagitor spre zero. Sunt, în termenii regretatului Henri Wald, nu un a-teu, ci un anti-teu (pornind de la prezumtia logica potrivit careia negarea divinitatii tot de o … încredintare tine, neputând exista cineva lipsit de orice fel de credinta, fie ea si stiintifica!). Si, translatând aceasta chestiune din registrul dezbaterii teologico-metafizice, ori psihologico-stiintifice, în zona arenei sportive, pe court-ul de tenis, devine evident ca acolo, în dreptunghiul cu linii albe, domneste un soi de Dumnezeu imanent: arbitrul. De fapt, un trib, un clan, o gasca de insi care au sacra datorie de a veghea la buna desfasurare a partidei de tenis. Unul dintre toti, cel mai bine situat altitudinal, mai la „înaltime“, este arbitrul-principal. El nu se schimba niciodata pe parcursul meciului. Ceilalti, arbitrii de tusa, sunt mai aproape fizic de eroii arenei, tenismanii. Ei au atributii restrânse, gresesc mai des, pot fi corijati de arbitrul de scaun si se schimba la ocazii precise. Prin urmare, s-ar putea spune ca terenul de tenis este reglementat de un soi de politeism sui generis. Arbitrii fac si desfac, putând sa con-sacre o partida sau, din ignoranta, partizanat sau neglijenta, sa o distruga. Ca asa stau lucrurile o demonstreaza infinitele polemici, certuri si gesturi neortodoxe savârsite la adresa arbitrilor de personaje legendare ale istoriei tenisului, ca Nastase, Connors, Mc Enroe, Tarango, Safin si Djokovici.
Buun: ce vedem la televizor este însa una, iar ce se întâmpla cu-adevarat pe teren este alta. Nici prezenta în gradene nu garanteaza o suficienta obiectivitate publicului. De pilda, în 2009, daca n-as fi fost prezent pe terenul numarul unu de la Roland Garros, as fi citit probabil notatia seaca în jurnalul partidei dintre Verdasco si Almagro, din turul al treilea, care consemna un avertisment pentru comentarii primit de Almagro din partea principalului Molina – si el spaniol, ca si cei doi combatanti. Dar la fata locului fiind, ba foarte aproape de terenul de joc, la câtiva metri, am asistat la un imens moment de umor. Servea Almagro, când o voce feminina din tribuna a strigat „El Guapo“! Adica: „frumuselule!“. Nicolas s-a oprit, s-a împuns cu degetul în piept a negare, spunând „Yo no“ (si avea 100% dreptate, caci e tare urâtel acest tenisman!). Apoi a aratat cu degetul spre arbitrul Molina, pe urma spre Fernando Verdasco: poate el sau poate el! S-a râs minute întregi, Almagro pierdea, dar a gasit puterea sa glumeasca, iar publicul a apreciat asta. Probabil ca si arbitrul, care însa a fost obligat sa-l atentioneze pe Nicolas…
În fine, cum o fi oare lumea arbitrilor de tenis? Ce gândesc tenismanii despre dânsii? Care sunt relatiile dintre jucatori si arbitri? Întrebari la care Fabrice Santoro încearca sa raspunda în frumoasa lui carte, „A deux mains“. Sa-l ascultam:
„As dori sa-mi prezint scuzele în fata unora dintre arbitri: Mohamed Layani, Cédric Mourier, Pascal Maria si Bruno Rebeuh. Toti acestia sunt excelenti profesionisti. Totusi, uneori, mi-am îngaduit sa-i contest, ba chiar sa-i jignesc, fiind prea acaparat de tensiunea meciului. În viata de toate zilele, eu sunt de un calm natural, ma manifest extrem de pasnic, dar cum intru pe teren emotiile-mi sporesc în intensitate. Nu rareori mi-am iesit din rabdari. Asta, mai ales în perioadele când ma confruntam cu anumite probleme de ordin personal. În asemenea circumstante, nici nu era nevoie de prea mult ca sa izbucnesc pe teren. Meseria de arbitru de tenis este una extraordinar de dificila. Din cincizeci de aprecieri corecte noi nu o retinem decât pe cea de-a cincizeci si una – cea eronata. Niciodata nu-i felicitam pe arbitri pentru prestatia lor reusita. Si totusi dânsii detin o adevarata competenta, cunosc la perfectie regulamentul jocului de tenis, se bucura de o vedere exceptionala si vadesc o impartialitate absoluta. Cu toate acestea, o greseala de arbitraj poate sa intervina în orice clipa, iar daca ambii combatanti sunt tensionati, atunci o simpla eroare de apreciere primeste dimensiuni catastrofale.
Când un tenisman începe partida, este atât de concentrat, de abstras de la realitatea exterioara, încât starea sa de implicare psihica e asemanatoare cu cea din starea de somn. Greseala de arbitraj survine ca un soc, ca un zgomot care îl trezeste brusc din visare. Jucatorul reactioneaza cu agresivitate la ceea ce i se pare o agresiune. Parca ma vad apropiindu-ma de scaunul arbitrului si urlându-i: „N-ai vazut nimic, dobitocule!“. De câte ori oare, dupa ce am jignit astfel un arbitru, am revazut mental filmul jocului în camera mea de hotel, rusinat, întrebându-ma cum am putut sa reactionez asa pentru un punct care nici macar nu influentase decisiv partida! Într-o zi m-am luat de Bruno Rebeuh, unul dintre cei mai valorosi arbitri din lume. Întors la hotel, mi s-a facut rau. A doua zi, dis-de-dimineata, m-am dus la un magazin de lux. I-am cumparat o cravata, pe care i-am lasat-o la receptia hotelului, având alaturi un bilet pe care mâzgalisem câteva scuze.
De fapt, pot sa spun ca am luat-o devreme cu taxarea greselilor de arbitraj. Când am contestat prima oara o decizie, cred ca aveam cam saisprezece ani. Era în 1989, disputam primul meu Roland Garros. Jucam împotriva lui David Wheaton, tenisman american. Partida a durat patru ceasuri. La doua sau trei puncte de victorie, în acea maxima tensiune a finalului de meci, când ma vedeam deja câstigator, Wheaton serveste afara, dar arbitrul considera mingea în favoarea iancheului. M-am dus sa verific urma lasata de minge. Pe zgura lucrurile sunt mereu clare, fusese out ca buna ziua. M-am îndreptat spre arbitrul de scaun ca sa-i spun ca mingea iesise în afara terenului. Acesta mi-a raspuns: „Poate ca ai dreptate, dar deja am anuntat scorul, n-am cum sa revin asupra deciziei“.
Asa era regula pe-atunci, scorul anuntat oficial nu mai putea fi modificat. N-am putut accepta o asemenea nedreptate. Eram si foarte tânar, ma gaseam în primul meu an la profesionisti, însa n-am dezarmat. M-am oprit din meci si am cerut venirea supervizorului. Arbitrul partidei i-a explicat acestuia ca anuntase deja scorul, iar eu contestam decizia. Fireste, arbitrul-principal al turneului a mentinut hotarârea arbitrului de scaun. Nimanui nu i-a trecut prin minte sa vina si sa priveasca urma lasata de minge pe zgura. Astazi, arbitrul coboara din scaun ca sa verifice orice punct contestabil. Dar în 1989 am continuat partida si am pierdut. Cred ca acel punct litigios m-a destabilizat, m-a scos din meci. Însa ideea ca la saisprezece ani am avut tupeul sa contest decizia unui arbitru îmi trezeste astazi un zâmbet ironic“ (op. cit., pp. 84-86).
Mai multe despre relatia dintre tenismani si arbitri saptamâna viitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper