Santoro: cu doua mâini (14)

Un articol de Valentin Protopopescu

Vedem doar ceea ce ni se arata. Aparentele, cultivate cu arta si sistem, înlocuiesc programatic realitatea integrala. Întregul prin parte, iar partea cosmetizata, estetizata, sleita. Sinecdoca e numele acestui trop iubit de poeti. Însa cum arata în autenticitatea lui acel „dincolo“ atât de secret al zeilor (titanilor, eroilor, geniilor) atât de râvnit de neofiti? Ce-i în ontologie este si în arta, este si-n cunoastere, este si-n sport – deci si (ori mai ales) în tenis.
Asadar: ce-o fi dincolo de în-scenare, cum arata tectonica sufletului de tenisman aflat în dârza înfruntare atletica de pe court? Cine poate sa stie? Asistam, când si când, mai cu seama în cazul jucatorilor latini, temperamentali si rebeli, la dezvaluirea unui strop din tensiunea unui launtru ce-si consuma intensitatea nu doar în joc, ci si prin comportament. Un Nastase, un Noah, un Leconte, un Connors, un Mc Enroe, un Tarango, un Safin, un Djokovici, un Tipsarevici, un Monfils. Dar ei sunt exceptiile care confirma sacrosancta regula a sportului alb: pe teren nimic care sa tradeze starea de spirit. Nicaieri altundeva în lumea sportului nu se vad mai pregnant decat în tenis radacinile anglo-saxone ale atleticii. Sigur, e si o problema de pragmatica, de calcul rece, de eficienta: de ce m-as exterioriza daca acest consum nervos întors dinauntru în afara ma consuma si ma distrage de la meci? Însa cum ajunge tenismanul, fie el si nordic, sa se replieze launtric, sa se controleze, sa se autocenzureze? Care e reteta? În ce consta, tehnic vorbind, acest mister?
Ei bine, toate acestea sunt lucruri despre care nu prea se vorbeste în universul tenismanilor pro. Rar, în interviuri, mai des, în carti de memorialistica, jucatorii de tenis, mai cu seama cei celebrissimi, se destainuiesc. Una dintre acele carti, scrisa de un tenisman binecuvîntat cu darul dezvaluirii, este à deux mains, de Fabrice Santoro. Iata cum consemneaza Battling Fab fenomenul existential consumat în vestiar, adevarat prag psihologic de dinaintea intrarii în arena a razboinicilor învesmantati în alb. Un fenomen atat de putin cunoscut de marele public, un fenomen atît de rar abordat de tenismanii însisi. Un fenomen identic unui ritual enigmatic si impenetrabil. Si pentru ca este atît de secret si adeseori atît de necomunicabil-narabil, el se cuvine prezentat in extenso:
„Înaintea meciurilor importante, tacerea care domneste în vestiar este apasatoare. Densitatea ei nefireasca marturiseste despre amploarea mizei puse în joc. Îmi place sa fiu calm în acel sfert de ceas care precede patrunderea noastra pe teren. În mintea-mi ma proiectez deja în miezul confruntarii, imaginîndu-mi toate scenariile posibile. Ma încalzesc încetisor, pe îndelete. Îmi pregatesc bauturile energizante si hidratante, îmi schimb gripurile rachetelor, totul cu gesturi automate, asa cum am facut de mii si mii de ori. Îmi place ca manerele rachetelor sa fie curate, uscate si în perfecta stare, ca tricourile sa-mi fie apretate si bine împaturite, ca termobagul sa fie ordonat în toate compartimentele sale. Recunosc ca sînt meticulos, poate chiar un maniac al ordinii. Într-un buzunar al termobagului am tubul cu Strapal, atat de binevenit în caz de basici, ca sa nu mai apelez la serviciile kinetoterapeutului oficial, într-alt buzunar am o punga termoizolanta plina de cuburi de gheata pentru cazul cand evoluez outdoor, într-o tara cu clima calduroasa, astfel încat sa-mi pot racori în pauze ceafa asudata, în alt buzunar am plasate samponul, deodorantul si parfumul atat de necesare dusului de dupa meci. În vestiar nu ramîne nimic, omnia mea mecum porto.
Tensiunea sporeste. În minte încep numaratoarea inversa. Antrenorul îmi acorda un ultim sfat: «Da totul în meci, astfel încat sa parasesti terenul fara nici un regret!». Schimbul de priviri este mai important decat vorbele. S-a facut timpul, arbitrul-principal vine sa ne conduca pe court. Ne luam termobagurile, le saltam pe umar, le fixam în spate. Pastrez întotdeauna în mana prima racheta cu care am de gand sa încep partida, o racheta proaspat racordata. Pe coridorul care ne conduce spre teren, în doar cateva clipe, am intrat deja în atmosfera înfruntarii. Pleznesc de concentrare. Ma simt aproape ca un robot care se asaza pe scaun, integral insensibil la zgomotul si vacarmul ce vin din tribuna. Cu o ocheada rapida verific daca antrenorul si clanul îmi sunt la locul desemnat.
Meciul se sfarseste, cu termobagul pe umar, care pare mai greu decat atunci cand am intrat în arena, ne reîntalnim, adversari si camarazi, în acelasi vestiar, nadusiti, amandoi epuizati, unul surazand, celalalt dezamagit. Unii tenismanii intra în vestiar furiosi ca au pierdut. L-am vazut nu o data pe Marat Safin cum îsi sparge racheta de manie. Si chiar daca nu a existat contact fizic, jucatorii par adeseori anesteziati, imobili, ca doi boxeuri sleiti dupa lupta. Pentru învins este vremea primelor regrete. Castigatorul îsi disputa deja mental viitorul meci, cu un alt adversar pe drumul spre titlu. Sub dus, încercam sa uitam de oboseala si tensiune, amintirile neplacute ale partidei scurgandu-se prin gratarul de evacuare laolalta cu picaturile de apa. Dupa aceea, mîinile magice ale maseurului ne destind muschii atat de greu solicitati. Un tenisman se va grabi sa se întoarca acasa, celalalt îsi va prelungi sejurul si va descinde maine în acelasi vestiar“ (op. cit., pp. 82-83).
Comentariul mi se pare superfluu. Cu o remarcabila economie verbala, Santoro fixeaza memorabil tacerea, solitudinea si tensiunea pe care tenismanul le înfrunta înainte si dupa confruntarea din arena. Aidoma unui gladiator postmodern, jucatorul de tenis al zilelor noastre îsi duce crucea pe rugul unei pasiuni pe care a transformat-o în meserie. El a facut din arta o profesiune, devenind un gambler al sumei nenule pe un fundal de o monotonie wagneriana. Nu cred ca îi este usor…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper