Punguta cu doi bani sau… traista cu doua oua?

Un articol de ION PECIE

Variatiuni pe tema Natura plangens pornind de la corozivele lui Ion Creanga

Nu are rost sa revenim asupra „Pungutei cu doi bani“ decât pentru a comenta ceea ce noua ne-a scapat: anume ca portmoneul gasit de cocos si confiscat de boier era „punguta – scrot, si, de la sine înteles nu goala, ci cu cele doua testicole sacre în ea“. Ar reiesi ca boierul ia cu japca scrotul cu doua oua de care avea nevoie ca de viagra, daca nu uitam amanuntul, deloc neglijabil, ca era însotit de „niste cucoane“ scoase la plimbare: „boierul are nevoie de punguta cu doi bani tocmai datorita necesitatii sexuale si nu a avaritiei gratuite“. Cum s-ar fi realizat, tehnic vorbind, transferul de energie virila de la punguta-scrot la boierul semipotent, e greu de lamurit, chiar si într-o poveste cu ascunzisuri. Asa ca ramânem la parerea noastra, solid sustinuta de text, potrivit careia punguta cu doi bani era parte din corpul nevazut al necuratului, ochiul dracului, semn al prezentei Ispititorului, si nimic mai mult. Altminteri, ar însemna sa vezi o disputa inegala boier-cocos pentru traista cu oua testicule, ceea ce e rizibil. Chiar de-ar fi fost asa, citim aici un act de bravura si loialitate din partea cocosului care pastreaza punguta tamaduitoare pentru stapânul sau aflat si el în criza (care îsi batuse aluziv cocoselul), si nu se lasa intimidat, nici nu se lasa ispitit. El ne reaminteste de Harap-Alb care duce pielea si capul cerbului la curtea lui Verde Împarat, fara a se lasa o clipa tentat de contraofertele primite la întoarcere (fete de împarat, semi-împaratii si chiar împaratii întregi). Cocosul a câstigat de partea sa populatia feminina a galinaceelor prin înfatisare virila si curaj înainte de a reintra în posesia pungutei, pe care o duce acasa pentru a avea sentimentul datoriei împlinite, ca orice cavaler.
DANILA SI PREPELEACUL
Citite în raspar, povestile sunt ceva mai complicate si mai nuantate decât s-ar crede. Starea de sanatate virila si fecunditate a lumii e mai usor de urmarit în „Danila Prepeleac“, unde Creanga regândeste compozitia personajului: cei harnici si milosi sunt devirilizati, iar cei lenesi si netoti debordeaza de potenta. Fratele chiabur era bogat „pentru ca unde punea el mâna punea si Dumnezeu mila“, dar nu are copii. Sterilitate explicabila, poate si pentru ca fratele mai mare nu prea stia unde sa puna mâna, vorba lui Vasile Hârgaoaie din „Povestea lui Ionica cel prost“, si are o consoarta frigida, inapta pentru procreatie: „pestrita la mate si foarte zgârcita“. În schimb, raportul dintre dar si amar, comentat de Creanga si în „Povestea lui Harap-Alb“, arata altfel în casa fratelui cel mic: prostie si fecunditate la barbat, mila, rodnicie si harnicie la femeie: „Iar cel mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc si norocul de dânsul, caci era lenes, nechitit la minte, si nechibzuit la trebi; s-apoi mai avea si o multime de copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui bogat era pestrita la mate si foarte zgârcita. Vorba veche: „Tot un bou s-o belea“„. Mândretea de boi cudalbi, tineri si tintati în frunte, par mai degraba fantasmele libidinale ale lui Danila, Duman si Talasman fiind singura avere a acestui personaj care cumuleaza lenea si prostia. În rest, o curte goala de obiecte, cu un prepeleac rasfatându-se triumfalic în mijloc: „atâta odor avea si el pe lânga casa facut de mâna lui“. Un prepeleac, substantiv comun, devenit nume propriu, definitoriu pentru un om. Într-o vreme când gospodaria era autarhica, Danila este total dependent de uneltele din gospodaria fratelui cel bun. O curte pustie pentru un om cu initiativa zero, un alt Natafleata asteptând sa îi pice para malaiata din parul-prepeleac. Un vesnic îndatorat, un încurca lume traind in terra stultorum, si un capos: „Dar, cum am spus, omul nostru era un om din aceia caruia-i mânca câinii din traista, si toate trebile câte le facea, le facea pe dos“. Un individ pagubos, de teapa acelora întâlniti de barbatul plecat de acasa („Poveste – prostia omeneasca“) sa exploreze imperiul prostiei, var cu neispravitii care cara lumina cu oborocul, lucreaza carul în casa ori urca vaca pe sura. Un individ conceput de un Creator aflat în lipsa grava de inspiratie, dupa cum se exprima tolerantul sau frate: „Se vede ca Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut“. În alta parte, acestor oameni de umplutura li se zice, pur si simplu „butuci“. În lipsa de alte însusiri, omul nostru este identificat cu singurul obiect iesit din mâna lui: prepeleacul. Întoarcem paginile spre glosarul întocmit de Elisabeta Brâncus: „“prepeleac“, s.n. par cu brate, înfipt în pamânt de care se atârna, slujind drept cuier, oalele ca sa se usuce“. Glosarul editiei Ion Creanga, „Amintiri din copilarie. Povesti. Povestiri“ (Editura ErcPress, Bucuresti, 2009) adauga si alte utilitati: „prajini pe care se cladesc capitele“. În copilarie, prepeleacul din curtea tatalui meu era un par paduret taiat din padure, cu multe ramuri, în care dormeau vara gainile.
În textul lui Creanga, prepeleacul ar face parte dintre obiectele de mobilier ale bucatariei arhaice. Daca ne uitam în text însa, Creanga nu precizeaza utilitatea imediata a obiectului facut de Danila. Îl planteaza în mijlocul curtii, lasându-ne sa îi ghicim rostul si simbolistica. Ceea ce si facem. Dar, oricum am lua-o, oricât de pudici am fi la închipuire, cumintele glosar ne baga la idei, trimitându-ne la alte glose folclorice. Parul din ograda omului cu „o multime de copii“ pare a fi de aceeasi esenta cu oistea lui Irimiea, ridicata pe verticala. Sa recunoastem înca o data ca în plasmuirile lui Ion Creanga obiectele se joaca nestingherite de-a tata si mama. Nu exista nicio îndoiala în privinta simbolismului falic al parului cu pricina, si, cu atât mai putin, al oalelor sprijinite în el. Pentru detalii dam fuga la cartea lui Ivan Evseev, ca sa nu se creada ca inventam noi ceea ce Creanga nici cu gândul nu gândea: „Prima si cea mai veche linie simbolica e cea care uneste vasul (oala, ulciorul) si corpul uman, cel feminin în speta: precum orice vas contine ceva pretios sau de importanta vitala, tot asa si corpul uman (sau numai inima sa) cuprinde „sufletul“. Vasul, din cele mai vechi timpuri, a fost asimilat cu uterul matern; de aceea, vasele sunt simboluri ale zeitatilor naturii, iar cele mai vechi vase au trasaturi antropomorfe. Simbolismul uterin al vasului este explicat în terminologia altchimica, unde el este uterus în care se naste filius philosophorum – piatra filosofala (Jung, „Psihologie si Alchimie“)“.
Simbolismul funerar al oalei nu ne intereseaza aici, el fiind cunoscut la numerosi scriitori, dar nu putem trece cu vederea bogatul simbolism nuptial, unde oala are semnificatia „plinului“, „adica a belsugului si fecunditatii; mirii sunt întâmpinati cu vase pline cu apa /…./ într-o interpretare si mai concreta, vasul ceremoniei nuptiale este chiar simbolul miresei…“. De mirare ca Ivan Evseev ocoleste tocmai nunta de la Cana Galilelii, unde Iisus cere nuntasilor sa umple vasele cu apa pentru a le preschimba în vin. Chiar si în folclorul licentios se cânta: „Pavele, lovi-te-ar boala,/ mi-ai facut burta ca oala…“.
Am insistat pe acest simbolism, deloc surprinzator, al oalei atârnate în parul cu brate multiple întrucât el mentine lectura în sfera aceleiasi teme a familiei, a nuntii, si a procreatiei. Boii tintati în frunte si numai buni de pus în jug („fa-te jugul meu de carne…“ – scrie Arghezi) sunt schimbati pe un car cu protap (si el simbol falic) pe care Danila îl abandoneaza în schimbul unei capre naravase, laudata de stapânul ei în termeni morali. Si acum sa revenim la drumul falimentar spre iarmaroc, revazând fiecare schimb propus de Danila. Negustorul nu poate controla animale si pasari cuprinse de febra împerecherii. Capra, animal impur asociat diavolului, este, dupa o veche credinta a românilor, o creatura malefica: „Dumnezeu avea oi si Sarsaila – capre, pe care le facuse asa cumu-i el“. Revenim la Creanga: „ – Prietene, zise Danila, nu mi-i da capra ceea sa-ti dau carul ista Apoi…. da… capra mea nu-i de cele saritoare, si-i buna de lapte“. Omul îsi lauda capra oferita la schimb în termenii folositi despre capra vaduva, când ea se autoprezinta, aparându-si onoarea asaltata de lup: „apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de când sunt “. Saritura peste garduri si pazirea bortei din gard, iata metafore consacrate pentru a numi cumintenia sau necumintenia femeii în lumea arhaica.
Schimburile banale de lucruri animate iau dintr-o data o alta întorsatura. Prepeleac da tot peste animale nelinistite, apasate de libido. Capra laudata nu îsi dezminte specia („Da capra tot capra; se smuncea în toate partile…“), încât Danila pe loc se decide s-o dea pe o gâsca-gânsac, si el pregatit pentru perpetuarea speciei: „– N-ai nimerit-o, ca nu-i gâsca, ci-i gânsac; l-am cumparat de samânta. – Da, da-mi-l, da-mi-l! Ca-ti dau si eu o samânta buna. – De mi-i da ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu, norocul gâstelor de-acasa; ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! În sfârsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa, si Prepeleac marita capra! Apoi însfaca gânsacul, si pleaca tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâste, tipa cât îi lua gura: «ga, ga, ga, ga»! – Na! C-am scapat de dracul si am dat peste tata-sau: acesta ma asurzeste! Las’, ca te însor eu si pe tine acus, mai buclucasule! “ (subl. ne apartin, I.P.).
Fantezia lui Creanga si-a gasit înca o data paradigma propice câmpurilor semantice ale sexualitatii. Dar toate aceste structuri ale imaginarului – obiecte, animale si pasari semiotizate – se salveaza de la gratuitate în metafora cuprinzatoare a nuntii. Marunte operatii de troc arhaic se fac în limbaj prenuptial: Prepeleac marita capra, însoara gânsacul. În final, Danila, omul pacoste, îsi abandoneaza familia si fuge în padure, luând cu sine si iapa fratelui. Motivatia gestului este facuta tot în limbajul ambiguu al ceremoniei nuptiale: cântecul de iertaciune al miresei: „Iapa? Las’ pe Danila, ca stie el unde-a duce-o: sa-si ieie iertaciune de la boi si ziua buna de la car “.
În gospodaria rurala evocata în „Povestile“, „Povestirile“ si „Amintirile…“ lui Creanga, spada si cupa analizate de G. Durand în „Structurile antropologice ale imaginarului“ (Editura Univers, Bucuresti, 1978) îsi gasesc numeroase corespondente obiectuale, care, fie ca tin de regimul diurn sau de cel nocturn al imaginii, au un simbolism pe cât de diversificat, pe atât de proaspat. Acest pansexualism coborât pâna la nivelul uneltelor casnice nu trebuie cautat cu lumânarea, pentru ca este limpede ca lumina zilei.
Prepeleacul în care atârna oalele sau peste care este asezata capita cu fân (yonizata) da numele unui barbat priapic, tata peste o „multime de copii“. Lasând însa la o parte explicatia de dictionar despre parul cu cracane pentru oale-placente, sa revenim la text, ca sa nu fi batut câmpii degeaba. Este pasajul în care se spune ca Danila ia hotarârea de a merge la târg, tocmai la spartul târgului: „Dar cine poate sta împotriva lui Danila Prepeleac? (ca asa era porecla, pentru ca atâta odor avea si el pe lânga casa facut de mâna lui)“. Paranteza nu vorbeste, precum glosarul, de „par cu brate“, înfipt în pamânt pentru oale vechi si ulcele tinere puse la uscat. Textual, Danila avea pe lânga casa „atâta odor“, cuvânt folosit si în „Povestea Povestilor“ unde „odorul nepretuit“, pupat în bot de cucoana, este falusul activat pentru femeiesti trebuinte. Sa fie „odorul“ din „Danila Prepeleac“ total strain de natura si simbolismul avute în povestea coroziva? E adevarat ca odorul nu mai este crescut nebuneste pe ogor, si ca se rasfata în batatura. El este opera lui Danila – „facut de mâna lui“ (sic!) –, un obelisc închinat fecunditatii si vitalitatii. Coloana lui, un artefact iesit tot din închipuluirea povestitorului, chiar daca nu i se mai spune „odor nepretuit“ si nu mai este beatificat, culcat în cutia aurita, cum se întâmpla dincolo. Creanga închipuie „închipuluirea“ însasi, o sexualizeaza, cauta alte obiecte predispuse la dezmat simiotic. „A închipului“ este un verb propus limbii române de Ion Creanga, un produs lingvistic original 100%. Lasând rusinea la o parte, i-am studiat familia de cuvinte. Vrem, nu vrem, o glosa lingvistica e literalmente necesara. Cuvântul se compune din doua verbe diferite si un substantiv în dativ, complement indirect la origine: „se închipuluise bine cucoana“, adica se închinase pulei; ar fi prima echivalare. Dar „închi-“ nu este, singura, tema verbului „a închina“. „Închi-“ poate veni, prin derivare regresiva, de la „a închipui“, „închipuire“, „a imagina“. Si atunci ar rezulta un alt verb, a închipui fapte în jurul pulei, a falusului, a nascoci mereu situatii comice pe tema sexualitatii. O singura silaba, „-lu-“ slujeste doua verbe, „a închina“, „a închipui“, si ea va fi cheia unei poetici bazata în principal pe calambur. Asadar, verbul, folosit o singura data privitor la afacerea cucoanei, ar avea primul sens. Verbul respectiv sta însa la temelia imaginarului creangalian. El nascoceste mereu alte istorii corozive, pune masti în jurul semnificantilor când nu mai are personaje, dintr-o nevoie explicabila de a înveli, de a proteja vorba proasta. Si de-a o promova prin tot soiul de semnificanti insoliti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper