Polonia si România, 1920-2010. Doua modele culturale incompatibile

Un articol de DAN UNGUREANU

1. Intelectuali polonezi, intelectuali români: doua modele incompatibile
Polonia si România pot fi usor comparate. Sunt tari est-europene, vecine în perioada interbelica, având o istorie asemanatoare: România mare apare, ca si Polonia, dupa Primul Razboi Mondial. Ambele se formeaza dintr-un nucleu vechi si bucati din fostele imperii, tarist si Austro-Ungar. Ambele încep ca democratii si trec lent spre un regim totalitar în perioada interbelica.

Si Nae Ionescu, si Jan Lukasiewicz studiaza logica în acelasi timp, în Germania, îsi dau doctoratul în logica, cu subiecte asemanatoare, si se întorc sa predea la Universitate. Aici asemanarile se opresc.  Nae Ionescu a avut un singur elev, pe Constantin Noica, unanim ignorat în Europa si în lume. Lukasiewicz a avut discipoli si colegi logicieni, pe Alfred Tarski si pe Tadeusz Kotarbinski. scoala poloneza de logica face parte din istoria filozofiei universale; Nae Ionescu nu figureaza nicaieri. Tarski si Lukasiewicz n-au fost nici un moment „elite“, n-au urmarit sa aiba un public, ca la teatru, si sa faca politica. Ei s-au ocupat de discutat logica între egali si au publicat articole în reviste de specialitate. Nae Ionescu si discipolii lui s-au ocupat în principal de intrigi politice si de scris articole de ziar despre problemele politice curente. Nae Ionescu si-a promovat discipolii gasindu-le posturi politice (sefi de sectie în diverse ministere, posturi diplomatice), nu ocupându-se de filozofie: el n-a avut discipoli, ci clienti.

Filozofii români si cei polonezi socializeaza diferit. Cei români se ocupa în perioada interbelica de ascensiune politica, ziaristica si succes public, cei polonezi prelungesc o conversatie între egali, strict tehnica, fara sa le pese de succesul public. „Elita“ e un concept depasit în Occident. Nu exista elite în Statele Unite, nici în Marea Britanie, ci doar comunitati de specialisti. Lexical, elita se opune masei, plebei, gloatei.
Elita e prin excelenta anti-revolutionara: ea n-are niciun sprijin social prin care sa porneasca o revolta sau un protest. Ea se manifesta prin închidere si solipsism.

Intelectualii români interbelici au fost închisi dupa 1948 ori s-au exilat în principal din cauza implicarii politice. Logicienii polonezi au continuat sa scrie si sa publice dupa ce comunistii au luat puterea în Polonia.  Nae Ionescu îsi daduse doctoratul cu o teza de logica aplicata la matematica, „Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik“, logistica, încercare de noua fundamentare a matematicii. Constantin Noica însusi a lucrat zece ani la Institutul de Logica al Academiei. si unul, si celalalt au trecut pe lânga sansa de a face logica matematica – sau au ignorat-o.
Cum se organizeaza filozofia poloneza ? Filozofii si logicienii polonezi colaboreaza cu cercul din Viena, cu Gödel si Carnap. Nae Ionescu, desi studiase în Germania, la Göttingen si la München, nu pastreaza niciun fel de contacte cu germanii. În România, Nae Ionescu îsi creeaza un mic cerc de discipoli, în curând rasplatiti cu posturi ministeriale sau diplomatice. Twardowski, Ajdukiewicz, Czezowski, Kotarbinski, Lesniewski se ocupa de logica si semiotica la Lwow si la Varsovia, si colaboreaza fructuos cu matematicienii polonezi, cu Banach si Sierpinski (paradoxul Tarski-Banach). Viena – Varsovia – Lwow. Filozofi si matematicieni publica împreuna lucrari cu valoare perena. În scoala poloneza, evreii si catolicii colaborau; Nae Ionescu era antisemit. A avut discipoli, dar n-a avut colaboratori egali.  Exista un motiv pentru care logica poloneza e ignorata suveran în România: fiindca sunt prea asemanatoare sansele, prea asemanator contextul si prea divergente roadele.
Jurnalul cercului de la Paltinis seamana „Saturnaliilor“ lui Macrobiu, discutii erudite ale unor eruditi; filozofia îi elibereaza de totalitarismul ambiant. Dar Noica n-a discutat filozofie niciodata cu nimeni de la egal la egal, ci doar condescendent, de la profesor la discipoli. A fost un fermecator eseist, dar opera lui filozofica e desueta. „Sentimentul românesc al fiintei“ e simptomatic pentru acest solipsism fara deschidere (sentimentul bulgaresc al fiintei e la fel de bun), acest doct marivaudage. Provincial e dispretul lui Noica pentru Michel Foucault. Cercul de la Paltinis e închis, un maestru harismatic, o mâna de discipoli, multi vizitatori plini de paralizanta adulatie, de veneratie hipnotizata.
Cultura ca spectacol
Nae Ionescu era harismatic, era spectaculos. A atras la cursurile lui un public monden, nu tineri cercetatori. Catedra sa era un Maglavit monden, pentru un public de cucoane, nu cercuri de cercetare stiintifica reala. Desi sihastrit, Constantin Noica îi preia modelul: se vine la el în pelerinaj, e un Petrache Lupu filozofic. El fascineaza fara sa stimuleze. Vina nu e a lui.
2. De ce a existat dizidenta în Polonia? De ce n-a existat dizidenta în România?
De ce n-a existat  dizidenta în România – dizidenta politica organizata?  Intelectualii niciodata n-au catadicsit a intra în dialog cu muncitorii. În România, fosta tara agricola, muncitorimea a aparut gratie industrializarii din anii 1950. Muncitorimea era o creatie a regimului, si (foarte vag) recunoscatoare acestuia. Ungaria s-a revoltat în 1956, Cehoslovacia în 1968, Polonia în 1980.
În anii 1990, diversele institute de cercetare a comunismului au accentuat, dolorist, persecutiile politice din anii ’50, ignorând monumental problema: de ce nu s-a coagulat o miscare politica de rezistenta?
Elita intelectuala româneasca a fost un grup fara contributie filozofica în perioada interbelica, dispretuitoare a masei în perioada dictaturii ceausiste si cu un rol ambiguu dupa 1990.  În perioada comunista, Gabriel Liiceanu a putut publica operele complete ale lui Platon datorita unei politici editoriale binevoitoare. În ciuda cenzurii apasatoare si arbitrare, cartile apareau. Dupa Revolutie, desi numarul de titluri a crescut, tirajul total al cartilor în România a scazut de sase ori. Lumea, azi, cumpara de sase ori mai putine carti ca înainte de Revolutie. Cu rare exceptii, Humanitas nu publica decât traduceri. Regimul comunist îsi platea bine autorii. Adrian Marino, teoretician al literaturii (de câte carti de teorie literara aveti realmente nevoie în biblioteca?)  primea, pentru o carte, echivalentul a doi ani de salariu al unui profesor universitar (o spune singur în „Memorii“). E explicabil de ce îsi permitea sa traiasca din scris. Ce teoretician al literaturii îsi permite sa traiasca din scris, în România, în 2010?
În anii ’80, învingându-si greata fata de camasile cu carouri ale muncitorilor de pe santierele navale din Gdansk, intelectualii polonezi au pus umarul la înfiintarea sindicatului „Solidaritatea“. (Subliniez sindicat, cuvânt care le pute azi tuturor intelectualilor puterii.) Lech Walesa, seful sindicatului, era de profesie electrician pe santierul naval de acolo. Lecturile lui din Husserl, Adorno, „Sein und Zeit“ sunt dintre cele mai lacunare. E genul de om care poarta camasa cu patratele, bea bere „Noroc“, asculta Ion Dolanescu si se uita la westernuri. Afara de „Mersul Trenurilor“ si „Pagini Aurii“ nu mai are nici o carte în casa. Manânca, proh facinus, crenvursti. „Solidarnosc“ a fost un sindicat muncitoresc, o dizidenta muncitoreasca, în cadrul careia intelectualii au avut un rol secund.

Singura disidenta serioasa din Europa comunista a fost aceasta disidenta muncitoreasca. (Ca digresiune: „Solidaritatea“, odata ajunsa la putere, a închis santierul naval din Gdansk, trimitând muncitorii la somaj.) Intelectualii nu pot constitui o dizidenta, ci pot doar colabora la ea.
Românii sunt însa inagregabili. Dupa 1990, partidele românesti s-au caracterizat doar prin excluderi, sciziuni, turism politic. Se explica a posteriori prabusirea PNTCD prin picrocolinele lupte intestine pentru stampila partidului, duse între doua fractiuni ale acestui partid confidential, ajuns de la putere într-o garsoniera. Îmi explic a posteriori inexistenta unei dizidente în România prin faptul ca toti membrii ar fi dorit sa fie sefi. Paul Goma, al carui statut de dizident e deasupra oricarei discutii, s-a risipit, dupa 1990, în mizantropie si acrimonie. N-ar fi putut niciodata face parte din nici o organizatie.
Românii sunt incapabili de exactitate si corectitudine, incapabili de a alcatui organizatii, de a lua decizii în colectiv prin negociere si de a duce un plan la bun sfârsit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper