Orasul lui Dimitrios

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Mai întâi a fost Marea Egee. O mare „îmblânzita“ de greci si de zeii lor tutelari, dar care nu si-a pierdut misterul. Dimpotriva, si l-a adâncit. O mare în multe culori careia îi mai lipsea ceva pentru a deveni parte dintr-un spectacol grandios. Si fiindca nimic nu este mai în spiritul eternei Elade decât amfiteatrul – si desigur piatra si marmura – în zona cea mai îngusta a Golfului Thermaikos, acolo unde colinele formeaza un urias amfiteatru, aparat de vânturi si intemperii, a trebuit sa se iveasca Salonicul.

Privit de pe mare, orasul are forma unei uriase potcoave sau a unei semilune care parca îmbratiseaza golful, ca o predestinare, caci Salonicul avea sa se afle sub dominatia turceasca aproape jumatate de mileniu, mai exact din 1430 – deci cu 23 ani înainte de caderea Constantinopolului, ce a marcat disparitia Imperiului Bizantin – si pâna în 1912.
Anul acesta, Salonicul a aniversat 2325 de ani de la prima atestare documentara. Marturiile arheologice – atât de numeroase în aceasta parte a Balcanilor – vorbesc fara putinta de tagada de o prezenta mult mai veche a omului pe malurile golfului atât de râvnit si disputat. Fondatorul orasului, astazi metropola, regele macedonean Cassandru, i-a dat numele sotiei sale – Thessaloniki, care era nimeni alta decât sora lui Alexandru Macedon. Cu asemenea fondatori, destinul unei Cetati, al unui oras, nu poate fi decât unul exceptional. Un destin framântat, tragic, adica maret. În fond, ce poate fi mai definitoriu decât cine te tuteleaza din adânc de vreme si prin vreme, la cine te raportezi, pe cine admiri sau la ce si la cine te închini. S-a spus, pe buna dreptate, ca este o mare diferenta între cineva care s-a nascut si a copilarit pe Via Dante din Florenta, de pilda, si altcineva pentru care paradisul copilariei l-a constituit – sa zicem – Strada 44 din New York.
Exista locuri care atrag si stimuleaza spiritele întemeietoare. Salonicul este unul dintre ele. Caci, la vreo sapte veacuri de la botez, în secolul al IV-lea, la anul 305, dupa Hristos, un ofiter din garda Salonicului, în vremea împaratului roman Galerius, a adoptat crestinismul si si-a luat greaua misiune de a-l propovadui, încalcând astfel edictele în vigoare. Acel tânar ofiter – Dimitrios – a fost torturat si executat pentru misionarismul sau, devenind astfel martirul-protector al orasului Salonic care, de altfel, îl si omagiaza în luna octombrie a fiecarui an prin ample manifestari, sub genericul Dimitria. Pe locul unde a fost martirizat Dimitrios se înalta o biserica ce-i poarta numele. Cripta de la subsolul acesteia constituie un loc de pelerinaj pentru toti crestinii.
Începând din anul 330, când Constantinopolul, pe care împaratul Constantin îl transformase într-o stralucitoare metropola, devine noua capitala a Imperiului Roman de Rasarit, Salonicul este al doilea pilon al Imperiului. Un oras aureolat de geniul întemeierii si sfinteniei în care s-au nascut figuri legendare, precum fratii Kiril si Metodiu, care au talmacit în limba slava cartile sacre. În misiunile lor, ei au raspândit crestinismul în lumea slava, întemeind astfel o spiritualitate si o civilizatie ce i-au impus în constiinta crestinatatii ca parinti ai ortodoxiei.
Salonicul este reprezentativ pentru istoria Balcanilor si a Europei. O istorie însângerata. El a trebuit sa suporte însa nu doar vicisitudinile istoriei. Un mare incendiu ce s-a produs în 1917 a distrus centrul istoric al Salonicului. Avea sa fie în întregime reconstruit. De-a lungul istoriei, orasul ca un imens amfiteatru, sfidând parca întinderea Marii Egee, a cunoscut multe momente de înflorire. E adevarat însa si ca – tocmai din cauza valurilor istoriei – unele fapte au venit la Salonic cu întârziere. Universitatea Aristotel, de pilda, s-a inaugurat abia în 1926. Astazi este, prin numarul facultatilor si al studentilor, una din cele mai mari din Balcani.
Ca tot ce e grecesc, Salonicul este un oras orgolios. El se situeaza în Grecia, pe locul al doilea, dupa Atena. Dar, poate ca daca n-ar fi Atena, lumina si memoria adesea mustratoare a Europei si a umanitatii, Salonicul nu ar suporta locul secund. Însusi faptul de a se situa imediat dupa Atena este un titlu de noblete. Si ca port, Salonicul este al doilea – dupa Pireu –, dar aceasta nu-l împiedica sa fie unul dintre centrele comerciale cele mai importante ale continentului si ale lumii. Târgul International e un reper important. Este si firesc, având în vedere zona în care se afla Salonicul si vocatia de negustor a grecului. De altfel, nu doar Târgul ca atare – doua sute de mii de metri patrati – îi atesta vocatia comerciala. Nu cred sa existe ceva pe planeta care sa nu se gaseasca, sa nu se vânda si sa nu se cumpere la Salonic. Un oras al tranzactiilor, al afacerilor, un oras cosmopolit care, însa, nu-si tradeaza nici o clipa specificul, caracterul, începând de la atmosfera fascinanta a Bazarului de un pitoresc inegalabil si pâna la vestigiile unui îndepartat si dramatic trecut.
Peste strazile cu o circulatie sufocanta, paralizanta în anumite momente ale zilei, poluate din pacate, mai ales sonor, de motociclete (mi s-a spus ca trei sferturi din accidentatii din spitalele Salonicului sunt motociclisti), peste sunetul sirenelor din port si peste linistea patriarhala a caselor cocotate în vârful colinelor ce parca se ridica din mare, pluteste aerul unei spiritualitati adânci, care evoca un suflet si o istorie de multe milenii. Santierele arheologice, zidirile vechi si stravechi dintre care se detaseaza Turnul Alb în forma circulara (emblema Salonicului), datând din secolul al patrulea d.H. si adapostind un valoros muzeu, alte edificii îti aduc aminte la tot pasul ca te afli în Grecia, unde totul se poate vinde si se poate cumpara, în afara însa de Istorie, de Cultura, de Arta, de Suflet. Nimeni nu poate vinde si nu poate cumpara fie si un fragment, o picatura din toate acestea pentru simplul motiv ca ele nu au pret, nu pot fi negociate.
…O seara limpede de primavara. Ma aflu undeva pe cea mai înalta culme care se înalta cu case cu tot din mare. Pe întinsul acesteia vad, în lumina rosietica a crepusculului, nave pâna departe, la orizont. M-am întors cu o ora în urma din locurile unde se afla mormântul regelui Filip, tatal lui Alexandru Macedon, dar si ruinele Palatului Macedonilor. De sus, aud freamatul estompat al metropolei, ghicesc febra afacerilor si ma gândesc la toate cele trecatoare ca si neînsemnatele noastre vieti…
Neatinse, mereu vii sunt însa, în orasul lui Dimitrios, Spiritul si o neasemuita mitologie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper