Oda bucuriei

Un articol de C. STÃNESCU

În vremuri triste ori incerte, pline de revolutii si schimbari violente de regimuri, cu crize economice si morale fara sfârsit, cu inundatii catastrofale si cutremure de pamânt devastatoare, Europa a început sa cânte cu însufletire si entuziasm „Oda bucuriei“, finalul apoteotic din Simfonia a IX-a a marelui surd ales anume ca sa fie imnul noii Uniuni Europene! Ce dovada de cinism e în acest teribil paradox – striga pesimistii, în vreme ce optimistii surâd cu surâsul echivoc al lui Buddha, ripostând ca „speranta nu moare niciodata“. „Oda bucuriei“ este un imn al sperantei si credintei într-o noua lume ce se ridica pe ruinele celei vechi – spun acestia. Istoriceste vorbind, dincolo de configuratia psihosomatica a indivizilor si de înclinatiile lor diferite, întotdeauna, „tema“ bucuriei înfloreste spectaculos pe buza prapastiei.
Lasând Europa la o parte, sa ne întoarcem la noi acasa. La „obsedantul deceniu“ din secolul trecut, numit asa de Marin Preda. Un deceniu întunecat ca un nou ev mediu: cu arestarile lui în masa, cu stramutarile fortate de populatie, cu haituirea clasei taranesti si cu începutul galopant al sfârsitului societatii rurale si traditionale. Ce „tema“ literara a înflorit mai spectaculos ca oricând pe ogorul fara haturi al literaturii din „obsedantul deceniu“ al secolului trecut? Nu se mai termina bucuria în literatura si critica româna, în romane si nuvele, în lirica vremii si în „constiinta de sine a literaturii“, respectiv critica si istoria literara. Resursele acestei „bucurii“ literare pareau inepuizabile. Tema bucuriei era la putere în critica literara. În numele ei, un detasament de critici, între care s-a remarcat ca un veritabil deschizator de drumuri dl S. Damian, a faurit o întreaga metafizica a bucuriei ce se revarsa în valuri dintre copertile cartilor. Devenise, cum stim, un criteriu suprem si absolut de judecata si evaluare, de aprobare ori respingere si excludere. Bucuria a facut multe victime si a avut o cariera extraordinara în „obsedantul deceniu“ literar si nu numai. În rugul ei au cazut capete si pe seama ei s-au înaltat cariere. Ghilotina „bucuriei“ a functionat ca un concept indiscutabil si inamovibil în judecata de valoare asupra literaturii si a lumii literare: cine nu-i bucuros cu noi e împotriva noastra. Înfricosarea ideologica a bucuriei a lasat urme indelebile în spiritul si sufletul celor ce au trait-o. Aceasta alterare conceptuala si ideologic dogmatica a unui sentiment uman universal si etern ne-a facut reticenti, suspiciosi si încruntati fata de bucurie. Dupa ce ea a fost „militarizata“ si încorporata în „realismul socialist“, privim cu neîncredere bucuria pura si simpla, neprefacuta si „neconstiuta“, sincera si de nestapânit, manifestata ca o vocatie si ca un drept al omului dintotdeauna si de pretutindeni.
Citim în minunata dar putin frecventata revista „Poezia“ (nr. 2, vara 2010) un foarte informat articol semnat de Cassian Maria Spiridon din care aflam ca bucuria are, ca orice sentiment pe cale de stingere, si o istorie: „Istoria bucuriei. De la Biblie pâna la Romantismul târziu“, publicata la Editura Universitatii Cambridge în 2007 si editata, în 2010, la Editura TipoMoldova în traducerea Donei Radulescu si a Oanei Maria Petrovici si revizuita de Roxana-Alexandra Costinescu. În „Larousse“, bucuria e definita ca un sentiment de satisfactie pricinuit de posesia unui bun real sau imaginar. Chiar daca precizeaza ca n-are „continuitate si permanenta“, definitia e insuficienta. În „Istoria bucuriei“ Adam Potkay propune, scrie Cassian Maria Spiridon, o definitie mai nuantata a bucuriei: „este încântarea mintii în legatura cu un bine care tocmai se întâmpla, pentru o clipita sau parca urmeaza sa se petreaca. Adesea ea reprezinta senzatia de reuniune sau împlinire, de dorinta suspendata temporar. Bucuria este ceea ce simtim, si stim ca simtim, în anumite situatii, reale sau imaginare, în care ceea ce s-a pierdut s-a gasit, ce ne lipsea primim înapoi, ce ne sufoca dispare, ce ne dorim se iveste sau ceea ce ne apare în cale ne satisface o dorinta pe care nici nu stiam ca o avem.“ Acelasi autor vede salasul bucuriei în „pasiunea originara a prunciei, care ne conecteaza din nou, într-un mod minunat, la o etapa a vietii noastre dinainte de a ne naste. Ca sursa, bucuria este deopotriva telul sau scopul nostru: este ceea ce dorim si uneori cerem ca un drept al nostru.“ Imediat dupa citirea acestor rânduri gândul ne duce la Brâncusi cu vorbele lui simple si adânci despre moartea copilului din noi: aceasta moarte face bucuria imposibila. Exemplul la care apeleaza Adam Potkay în „Istoria bucuriei“ este chiar al marelui sculptor român, spunând ca „emblema vizuala a bucuriei în uniune este «Sarutul» lui Constantin Brâncusi, unde cele doua figuri simetrice, diferentiate minimal, sunt înlantuite într-un fel care abia daca sugereaza dorinta care le-a adus împreuna, o dorinta absenta din nemiscarea si castitatea rigida a clipei lor împietrite. Statuia sugereaza împlinirea deja instalata, tacerea dorintei suspendate. Sculptura lui Brâncusi a fost descrisa ca fiind o reprezentare a dragostei pasionale, dar ea ilustreaza cu mai multa acuratete bucuria de la capatul drumului.“ Splendida si subtila, aceasta „bucurie de la capatul drumului“ spune mai mult despre geniul lui Brâncusi decât un tratat întreg.
Exista, asadar, o adevarata vocatie a bucuriei specifica genului uman, dar care, cum vazuram, poate fi grav primejduita în manifestarile ei de câte un „obsedant deceniu“. Cum ne putem recupera marile beneficii ale acestei vocatii dupa ce am trecut printr-o „era a suspiciunii“ în care, instrumentalizata si incorporata ideologic, vocatia bucuriei s-a retras si s-a ascuns, aidoma cornitelor unui melc atinse de degetul prea gros al imprudentei si lipsei de delicatete? Nu exista solutii în aceasta privinta, ci numai exemple de oameni care, datorita propriilor însusiri, au rezistat tentativelor de înfricosare a bucuriei. Unul din aceste exemple pe care pot sa-l dau este acela al neuitatului scriitor, poet si traducator Iordan Chimet, un om mare în care sufletul copilului nu s-a stins niciodata, în pofida încercarilor prin care a trecut împreuna cu multi altii. Dovada suprema si sublima a rezistentei sufletului copilaros si bucuros al lui Iordan Chimet o constituie marea lui „Antologie a inocentei“. Cu o însufletire, perseverenta si entuziasm de nedescris el a strâns acolo unele dintre cele mai elocvente si stralucite dovezi ale depozitului inalterabil de inocenta, imaculare si bucurie din si prin creatia unor mari creatori de pretutindeni. O asemenea antologie ne poate da speranta ca bucuria n-a pierit din lume si ca artistul o mai poate regasi în el si în jurul lui.
Citesc recent în „România literara“ confesiunile emotionante ale lui Alex Stefanescu, parte dintr-o carte de „Convorbiri cu …“ aflata în lucru sub redactarea Ioanei Revnic. Iata ce spune referitor la „tema“ ce ne preocupa autorul unei „Istorii a literaturii“ îndelung si diferit comentata: „Vocatia mea a fost bucuria de a trai si mereu m-am straduit sa transmit si celor din jur aceasta bucurie. S-a întâmplat însa ca multi dintre ei sa fie apatici si sceptici. Agitatia mea de însufletitor a dat rezultate dezamagitoare. A fost ca si cum toata viata as fi udat copaci uscati. Acum, la batrânete, m-am înrait. Nu pot sa-i iert pe cei carora a trebuit sa le fac mereu transfuzie cu entuziasm. Nu numai ca-l acceptau cu greu, dar uneori îsi gaseau o placere malefica în a strica momentele sarbatoresti pe care mereu am încercat sa le creez. Ma consider victima unor acte de vampirism. si-au înfipt coltii în gâtul meu si mi-au supt calm si palizi sângele toti acesti morti nedeclarati, fara ca macar din asta sa ajunga sa aiba putina roseata în obraji. Îi detest (desi n-am dreptul, dar asta simt) pe oamenii areactivi, aprioric ironici, incapabili de afectiune. Din cauza lor mi-a fost aproape mereu frig pe Pamânt. Am si spus cândva (si o repet acum) ce anume as vrea sa mi se scrie pe cruce (si te rog din suflet ca tu sa veghezi sa mi se îndeplineasca dorinta): „Aici zace Alex Stefanescu, caruia i-a fost toata viata frig“„.
Cu tot umorul lui coroziv, Alex Stefanescu nu pare sa-si fi pierdut „bucuria de la capatul drumului“: el ramâne un nostalgic al entuziasmului si bucuriei cuiva în sufletul caruia, chiar daca omul s-a mai „înrait“, copilul n-a murit de tot. Nefericitii vampiri, areactivi, ironici si incapabili de afectiune pot fi invidiosi: ei si-au pierdut inocenta si odata cu ea, sansa de a cânta sau macar asculta nu Imnul Uniunii Europene, ci pur si simplu „Oda bucuriei“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper