O boala profesionala: astmul literar

Un articol de C. STÃNESCU

Aproape fara exceptie si începând chiar cu publicatia-fanion, revistele noastre literare si numai literare sufera de boala aceea a organelor respiratiunii manifestata, cum zice batrânul Saineanu, prin mare greutate de a rasufla: astmul literar. Cu „organele respiratiunii“ debilitate de lipsa exercitiilor în aer liber, publicatiunile literare de azi si-au pus termopane: spre a se feri de aerul rece de afara si de vuietul strazii. Exista pe vremuri, inclusiv ori mai ales în comunism, practica reportajului, fie el si „literar“ menit sa mai aeriseasca atmosfera închisa din camerele, camarile, custile, celulele sau, ma rog, „rubricile“ strict profilate si înghetate în armura specialitatii lor. Blestematul acela de reportaj si „viziunea reportericeasca“ (pentru urechile mai tinere: non-fictivul) despre care prin anii ’60 s-a facut mare caz ca în fata invaziei barbarilor în delicatul Regat al literaturii – asadar reportajul, derbedeul acela descult si cu hainele siroind de noroiul santierului si al strazii deschidea o fereastra, o gura de aerisire în parfumeria literara din revistele cu profil exclusiv beletristic. Publicatiile literare actuale ocolesc si refuza asemenea ferestre deschise direct catre realitate, cu exceptia acelora mai receptive la mondenitati si care publica impresiile turistice ale voiajorilor în strainatate. Dintre revistele bucurestene numai prin „Dilema“ mai poti auzi „voci din public“ de unde razbate câte ceva care seamana cu realitatea, dar si acele voci sunt prea „dilematice“, aduse sau alese sa semene, ca siamezii, cu producatorii si scrietorii publicatiei. Doar „fostul“ mare reporter Radu Cosasu, în rubrica lui, mai practica adevaratul „non-fictiv“, geamanul neorealismului italian, ajungând într-unul din numerele trecute ale „Dilemei“ sa dea si o „Nota informativa despre o nebunie personala“. Nota respectiva este expresia unei indignari si a unei nostalgii irepresibile: „Cu vremea, declara fara jena autorul „Supravietuirilor“, ziarele mi-au devenit mai apropiate omeneste decât nenumarate fictiuni literare. Starea mea a devenit donquijotesca, în sensul acelui delir la care ajunge cavalerul citind romanele cavaleresti“. E un dor metafizic de ziare si o jale mioritica dupa raposatul non-fictiv în aceasta marturisire a scriitorului nostru: „Indiferent daca veti ridica din umeri sau nu, v-am pus pe hârtie toate aceste informatii, fie ele si impudice, pentru a-mi exprima, în fond, indignarea fata de ce mai înseamna azi un ziar în viata unui om.“ Caut în revistele literare nu doar literatura, ci si gura de aerisire, acea fereastra deschisa ca un ziar bun, care previne sufocarea, boala aceea a organelor respiratiunii manifestata printr-o mare greutate de a rasufla: astmul literar, care, observ, îl indispune pâna la indignare pe Radu Cosasu. Din fericire, asemenea „ferestre“ n-au disparut chiar cu totul. Iata una în excelenta „Dacie literara“, unde, desi „literara“, îsi face loc un personaj – o personalitate! – venit parca dintr-o alta lume si dintr-un alt timp decât acelea pe care credem ca le vedem si le stim noi azi. Academicianul Valeriu D. Cotea e, cum îl prezinta Calin Ciobotari în nota introductiva la un interviu extraordinar, „un adevarat patriarh al oenologiei românesti si europene, alergic la turnuri de fildes, strain de orgoliile pe care le-ar fi presupus impresionantele titluri.“ N-are „morga academica“, e un academician atipic si, chestionat asupra momentului solemn al alegerii în Academia Româna spune: „Daca e sa fiu sincer, intrarea mea în Academie echivaleaza cu o dreptate care s-a facut vinului. A fost pentru prima data când, de la înfiintarea Academiei Române, vinul paseste sub o cupola academica.“ Nu stiu daca si Constantin Prisnea, autorul unei vechi si frumoase „tari a vinurilor“ a fost academician. Desi profesorul si academicianul Valeriu Cotea e incomparabil din punct de vedere stiintific cu înaintasul sau literat care a trecut prin „tara vinurilor“, domnia sa manifesta o sfiala plina de bun simt si o mare pretuire fata de oamenii scrisului. Atât de mare încât nici nu i-a trecut vreodata prin cap sa „cocheteze“ cu scrisul beletristic: „În general, pentru oamenii de cultura am un sentiment de pretuire cu totul aparte. Dupa parerea mea, cea mai dificila profesie dintre toate câte sunt este scrisul. Credeti-ma, am lucrat si pe santier, si la coasa, si la pazit vite, însa nu exista meserie mai grea decât scrisul. E colosal de complicat traseul de la minte la mâna care scrie. Scrisul este definit ca exprimare grafica a vorbirii. Ei, aflati ca nu-i chiar asa. Va rog sa ma credeti, am utilizat kilometri de creion, saci de radiere ca sa pot asterne ceva. si, gânditi-va, eu fac un tip de scriere stiintifica, asadar cu un lexic foarte restrâns, profesional. Va dati seama ce înseamna sa scrii o poezie?! N-am îndraznit sa fac în viata mea o poezie!“ Un atare respect si un astfel de cult pentru scrisul ca profesie nu pot veni decât de la un om cu o înalta constiinta profesionala a propriei specialitati si meserii. Un respect si un cult tradate, involuntar sau constient, de multi din cei ce scriu în numele unei profesii pe care în realitate n-o au. Academicianul Cotea respecta prea mult ideea de profesiune si realitatea profunda a unei vocatii spre a fi „îndraznit“, cum spune, sa scrie vreodata o poezie. Merge cu sinceritatea, mai pretioasa decât orgoliul, pâna la a spune: „Ca sa fiu sincer, nu am fost înzestrat cu talent, iar inteligenta mea nu depaseste media. Ca sa ajung unde sunt am muncit fantastic de mult, am tras la «saiba» cum nu va închipuiti. si nu stiu cum s-a facut ca întotdeauna mi s-a dat câte o caciula mai mare decât capul meu.“ La observatia ca are „o modestie frumoasa“ interlocutorul acesta rar raspunde: „Nu e vorba despre modestie. La primirea în Academia de stiinte Agricole si Silvice, când m-am auzit citat, mi-am exprimat dorinta de a fi taiat de pe lista. Am mers cu rugamintea aceasta la academicianul Gherasim Constantinescu. Eram foarte insistent, ceea ce a atras atentia marelui Traian Savulescu, aflat în preajma. «Ce vrea, ma, asta?», s-a interesat el. «Se simte prost ca-i pe lista!», i-a raspuns Constantinescu. Atunci Traian Savulescu mi s-a adresat: «Fii tu linistit, sunt aici unii mai prosti decât tine!»“. Realismul, respectul competitiei, cultul muncii si al valorilor n-au, într-adevar, de-a face cu modestia, dar ne spun si ne învata ceva despre refuzul „contraselectiei“, practicate si înainte, dar care detine recordul absolut abia în zilele noastre. Oameni care sa-si puna deschis în cauza propria competenta n-am aflat sa mai fie. Academicianul Cotea este, hotarât lucru, un veritabil Don Quijote al zilelor noastre, cavalerul unor idei si virtuti ce nu se mai practica: exponentul unei etici umane si profesionale disparute. Etica, virtutile si ideile în care crede sunt cele care l-au format si ele vin din normele în cultul carora a fost învatat sa traiasca în Vidra, poarta de intrare a tarii Vrancei, o comunitate rurala cu legi precise si practici cutumiare de neclintit, poate rigide, dar creatoare de caractere: „Parintii mei au tinut ca noi, copiii, sa jucam la hora în sat. si azi tin minte cum mama ne petrecea cu privirea. O vad cu broboada la gura. Asa e la tara, femeile vorbesc cu broboada la gura, o forma arhaica de bun simt. Era mândra cu noi. Ne spunea de la poarta: «Sa va dea Dumnezeu sanatate. si sa nu amagiti fetele oamenilor, ca-i pacat!» Cu povata asta am pornit pe drumul vietii. Tot la mine în sat se mai spunea ceva: «ala-i vrednic, da-i vrednic pentru ca a avut o femeie buna!» Acum, vad ca este o alta moda: fiecare femeie vrea sa-si transforme sotul într-o… sotie.“ Cum s-a însurat? si-a dus consoarta la Vidra, s-o prezinte parintilor: „Între timp, a intrat tata, cu un brat de lemne, mama i-a facut fetei un semn, cu degetul la buze, iar când tata a iesit, a continuat: „Daca te stii supusa, ia-l, si o sa fii fericita în viata“ Astea erau legile noastre nescrise. Când am fost prima data acasa la ea, m-am speriat; o casa de chirpici, cu toale la fereastra. Tatal îi murise în razboi… Mama, dupa ce s-a uitat la ea, mi-a zis: «Fata asta are sânge nobil în ea!»“ Mai târziu, plimbându-se cu sotia prin Cimitirul Eternitatea, fata din casa cu chirpici „se opreste în fata unui monument funerar si-mi spune ca acolo se afla rude de-ale ei. Am privit monumentul: odihneau acolo Episcopul Calinic Dima si muzicologul Gheorghe Dima. M-am speriat! «Astea sunt rudele tale?» «Da, zice, baietii unei surori
de-a lui Veniamin Costache». Mama intuise bine, asadar, sângele nobil al sotiei mele.“ Deceptionat de halul în care a ajuns „tara vinurilor“, academicianul Cotea, om al altui timp, de poveste, este totusi optimist: „Ca stiinta a vinului stam bine. Ca vin propriu-zis stam prost! Vinul este bun, însa nu este cunoscut. Sunt carente de promovare, plus ca în afacerea cu vinuri au intrat oameni care nu au nici un patriotism în ei. si, în genere, oameni care nu au legaturi profunde cu vinul. Mai e o problema. Dispare via. În zona Focsani exista o singura întreprindere care cumpara struguri. Caz în care, bineînteles, fixeaza un pret ce nu convine producatorilor. În fine, este si viticultura o parte din agricultura. Ceea ce lumea nu întelege este ca redresarea morala, economica si stiintifica nu se poate face în afara agriculturii. Timp de 20 de ani nu am întâlnit nici o initiativa viabila în privinta agriculturii în România; o tranzitie nesfârsita, în care nici macar nu ne-am mentinut la nivelul anterior. În ceea ce priveste stiinta nu exista congres, simpozion international în care românii sa nu fie citati. Oricum, privesc cu optimism viitorul vinului românesc. Au aparut câteva nuclee…“. „Dacia literara“ merita felicitari, împreuna cu colaboratorul sau, pentru ca printre atâtea valoroase contributii de mare interes literar, face loc într-o „fereastra“ luminoasa si antiastmatica marturiilor pretioase ale unor mari profesionisti în stiinta, oameni care, precum academicianul Valeriu Cotea, coborât din tara Vrancei, ramân optimisti în pofida si în contra dezastrului. În plus, prin natura profesiunii, el e si un apropiat al condeierilor si artistilor, ei însisi vechi locuitori ai tarii vinurilor pe care le-au baut cu pofta înca de pe vremea lui Burebista si a lui Decebal…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper