Note despre Caragiale

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

Caragiale a delimitat si impus teritoriul dramaturgiei românesti cu numai cinci piese, patru comedii si o drama, scrise pe durata a doar unsprezece ani. Timp de un secol si peste trei decenii, cât a trecut pâna astazi de la prima lectura publica a „Noptii furtunoase“, cea dintâi dintre marile lui piese, perimetrul problematic, de viziune, stilistic si tipologic al teatrului românesc, atât în registrul comediei cât si în cel al dramei, fie aceasta „de idei“, fantastica ori mitologizanta, a ramas cel stabilit de Caragiale. Pentru literatura dramatica româneasca el a avut si are acelasi rol ca în literatura franceza Corneille, Racine si Molière laolalta. I-a fixat, pentru eternitate probabil, tiparele si întinderea, specificul si frontierele.

În acest înteles, si numai în acesta, el a fost cu adevarat un „ocupant“, cum l-a numit un detractor din lunga serie a celor care pâna si astazi îl socotesc inaderent la spiritul românesc. Nu însa „ultimul“ si cu atât mai putin „fanariot“, cum îl numise acela, ci în sensul de colonizator al unui spatiu pâna la el macar incert. A fost de aceea mai degraba „primul“ ocupant, dar în întelesul de întemeietor al literaturii dramatice românesti, nu de pionier. Pionieri existasera, Caragiale i-a prefacut însa pe toti, inclusiv pe cei care îi erau contemporani, în autori de „începuturi“. Chiar amanuntul originii grecesti, lipsit de pertinenta în ordinea creatiei, poate fi vazut ca un argument al conditiei lui Caragiale de colonizator.
Copilarise de altfel si îsi petrecuse adolescenta la Ploiesti, oras de care a ramas atasat toata viata. Întâmplarea a facut ca aici sa se stabileasca mai târziu cel care avea sa-i fie prietenul cel mai statornic si mai bun, C. Dobrogeanu-Gherea, si el venetic, evreu fugit din Rusia, care avea sa faca în România o dubla mare cariera, de critic literar sincronizat cu miscarile occidentale de idei si de întemeietor al socialismului. Sunt apoi istorici literari, G. Calinescu e unul dintre acestia, dupa care însasi lumea comediilor lui Caragiale îsi va fi avut „modele“ în lumea ploiesteana. Patru dintre principalele personaje ale comediei „Titirca, Sotirescu et C-ia“, pe care Caragiale a încercat sa o scrie la Berlin prin anii 1905-1906, sunt calificate si prin mentiunea „petrolist“, cert indiciu ca ar fi urmat sa aiba legaturi strânse cu Ploiestiul. Orasul fusese si înca era, în vremea lui Caragiale, unul intens cosmopolit, de „haimanale si adunaturi“, cum se consemna într-un document de la sfârsitul secolului al XVIII-lea (N. Iorga e chiar categoric – „e un oras de colonizare, cel dintâi dintre ele“), de fapt o atragatoare Californie valaha pentru venetici de toate originile, colonisti care si-au gasit aici de-a lungul timpurilor un sol si o ambianta prielnice înradacinarii, prielnice foarte adesea si unor spectaculoase ascensiuni sociale în noua patrie, inevitabil modelata si de prezenta lor. Cu atât mai mult cu cât de la jumatatea secolului al XIX-lea ea devenise si o tara în curs de febrila constituire, foarte adaptabila, de nu si foarte maleabila.
„O noapte furtunoasa“, cea dintâi mare piesa a lui Caragiale, este citita de el în public, la societatea „Junimea“, în noiembrie 1878 si va fi reprezentata la Teatrul National din Bucuresti doua luni mai târziu, în ianuarie, când noul autor dramatic împlinea 27 de ani. Tot în 1878 fusese recunoscuta de marile puteri independenta României. Între cele doua evenimente nu exista, bineînteles, nici o legatura. Si totusi !
*
Sansa istorica sau doar circumstanta favorizanta pentru viitorul scriitor, anii formatiei lui Caragiale sunt pentru România anii unor valuri succesive de schimbari radicale. Sau poate mai degraba ai unor revolutii în cascada, chiar daca multi istorici prefera termeni grandiosi, gen „renastere nationala“. Fapt e ca în a doua jumatate a secolului al XIX-lea din doua provincii înapoiate, vasale ambele de sute de ani ale Imperiului Otoman si în multe privinte neiesite înca dintr-un decazut medievalism oriental, se creeaza într-un foarte scurt interval de timp un stat modern în întelesul occidental al termenului. În toamna anului 1866 printul Carol de Hohenzollern, adus ca domnitor al Principatelor Unite, mergea la Stambul pentru a primi de la Sultan firmanul de investitura si era obligat sa accepte ca România e „parte integranta a Imperiului“. La acea data înca se platea tribut otomanilor. Doisprezece ani mai târziu România era un stat independent, cu Parlament, partide politice, Constitutie, alegeri, guverne frecvent schimbate, Universitati autohtone, Banca Nationala, dezvoltare exploziva a administratiei publice (între 1860 si 1900 numarul slujbasilor publici se mareste de peste douazeci de ori, de la aproximativ 5 000 la peste o suta de mii) etc. Alfabetul chirilic fusese abandonat si înlocuit cu cel latin, cenzura se desfiintase, tiparul si expresia capatasera deplina libertate, ceea ce dusese la o crestere torentiala a numarului publicatiilor.
Era si aceasta o revolutie, una din marile revolutii ale celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea: de la o milenara cultura a oralitatii se trecea, istoriceste peste noapte, la cultura scrisului. Hârtia tiparita începea sa patrunda brusc în lumea româneasca, si nu numai prin intermediul gazetelor, ci si al cartilor, inclusiv scolare, efect al legilor de dezvoltare a învatamântului, ca si al actelor de tot felul, solicitate si trimise de o birocratie administrativa în continua expansiune. Iar revolutii nonviolente nu exista, chiar daca socurile si violenta lor nu sunt neaparat sângeroase ori brutale.
*
În teatrul lui Caragiale citirea gazetei este cel putin o deprindere intrata în reflex, de nu si un ritual aproape religios. Trei din cele patru mari comedii („O noapte furtunoasa“, „Conul Leonida fata cu Reactiunea“, „O scrisoare pierduta“) contin înca din primul act acest moment prin care personajelor li se fixeaza indirect o anumita conditie sociala si culturala. „O scrisoare pierduta“ chiar începe cu furia provocata de citirea unui articol într-un jurnal care se cheama „Racnetul Carpatilor“. Tipatescu, indignatul cititor, este prefect de judet, el umbla „agitat“ cu gazeta în mâna, iar la ridicarea cortinei tocmai sfârseste de citit o fraza infamanta, care îl califica drept „vampir“. În prima replica din „Conul Leonida fata cu Reactiunea“ este evocata însasi mecanica obiceiului de a citi gazeta („stii obiceiul meu, pui mâna, întâi si-ntâi pe „Aurora democratica“, sa vaz cum mai merge tara“). Situata tot în primul act, dar în scena a patra, lectura gazetei „Vocea patriotului nationale“ este facuta în „O noapte furtunoasa“ de Ipingescu si Jupân Dumitrache înainte de plecarea lor în rondul de noapte al garzii civice, din nevoia de a afla temperatura politica („sa vedem acu ce mai zice politica“). Singura dintre marile comedii în care nu sunt citite jurnale este „D-ale carnavalului“, dar nici personajele de aici nu sunt straine de dimensiunea mediatica a existentei. Tradusa în amor, Mita Baston ameninta, tot în primul act al piesei, în scena a doua, cu un „scandal“ urias, „cum n-a mai fost pâna acum în „Universul“„.
Deprinderea de a citi jurnale nu este însa un atribut exclusiv al personajelor din comedii, chiar daca observatia facuta de Eugène Ionesco, dupa care ziarele din lumea lui Caragiale „sunt scrise de idioti si citite de alti idioti“, fiind „alimentul întregii populatii“, a devenit de fapt un loc comun.
Drama „Napasta“, unde nu exista nici un „idiot“ în sensul din comedii, începe tot cu lectura unei gazete. În prima scena din actul întâi, Gheorghe, învatatorul, „tine o gazeta în mâna“, din care le citeste Ancai si lui Dragomir relatarea despre fuga de la ocna a nebunului Ion. Ca si în comedii, cititul gazetei se face si aici cu voce tare si, la fel, nu este un act solitar, ci unul împartasit, probabil din nevoia de ecou.
Nu e singura apropiere posibila dintre cele patru comedii si drama „Napasta“. Cu exceptia celor din „O noapte furtunoasa“, aproape toate apartinând protipendadei din „capitala unui judet de munte“, asadar lumii înalte, personajele din teatrul lui Caragiale fac parte din ceea ce se numeste astazi clasa mijlocie. Jupân Dumitrache din „O noapte furtunoasa“ e „cherestigiu“, negustor, un rang la care tine („mai ca-mi venea sa-l cârpesc, dar mi-era rusine de lume; eu de ! negustor, sa ma pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine…“), pravalia lui are doi angajati, pe tejghetarul Chiriac si pe „baiatul de procopseala“ Spiridon. În „D-ale carnavalului“, Nae Girimea e patron de frizerie si subchirurg. Si el are un angajat, o calfa, pe Iordache. În vârsta de 60 de ani, Conul Leonida este pensionar, nu se stie de unde si dupa ce, dar tagma pensionarilor era în chip hotarât foarte restrânsa în România pe la 1870-1880, iar a-i apartine era chiar un privilegiu; slujnica Safta îi si numeste de altfel pe Efimita si Conul Leonida „boieri“ („Vai de mine! Nu-i buna asta! a patit boierii ceva!“). În sfârsit, în „Napasta“ Anca si Dragomir sunt cârciumari, iar Gheorghe e învatator, desi printr-o stranie persistenta în fandacsii jurnalistice si exegetice vreme de peste cincizeci de ani Caragiale a fost acuzat ca ar fi atribuit psihologie de „muscali“ taranilor români din piesa. Desi cârciumarii nu sunt tarani. „Nu sunt români taranii d-lui Caragiali, doamne fereste; sunt muscali. Muscal e Dragomir, muscaloaica e Anca, si Nebunul tot muscal este“ – scrisese un cronicar dramatic dupa premiera de la Teatrul National din Bucuresti din februarie 1890, iar în 1935 cel care demasca „inaderenta“ lui Caragiale la „spiritul românesc“ înca mai credea ca „Napasta“ are „un caracter rusesc“ si ca „patura taraneasca, deci, în adâncurile ei ramâne inaccesibila lui Caragiale“.
Nici personajele comediilor lui Caragiale nu sunt în realitate „mahalagii“ si nu sufera de „mahalagism“ în întelesul peiorativ si dispretuitor pe care aceste cuvinte le au astazi si pe care l-au capatat întarindu-l progresiv începând probabil din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Provenite din turcescul mahalla, neutru termen administrativ care însemna cartier, cuvintele „mahalagiu“ si „mahalagism“ sunt de altfel creatii lexicale exclusiv românesti. Cel de al doilea, aparut cu siguranta la câteva bune zeci de ani dupa „disparitiunea Domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor“, cum scria Lazar Saineanu în „Influenta orientala asupra limbei si culturii române“, ilustreaza chiar una dintre exceptiile la regula stabilita de acelasi filolog, dupa care „bilantul elementului osmanliu nu contine nici o notiune de ordine pur abstracta“. Fiind astazi unul dintre cele mai puternice, pâna la intraductibilitate, cuvinte depreciative din limba româna, devenit si o foarte specifica notiune morala, intelectuala si sociala, calificativul „mahalagism“ este aplicat personajelor din comediile lui Caragiale la fel de justificat ca si cel de taranie celor din drama „Napasta“.
Circa 80% din populatia României era analfabeta în perioada în care este situata actiunea comediilor lui Caragiale. La sfârsitul secolului al XIX-lea, numarul analfabetilor mai scazuse întrucâtva – 78% dupa statistici de epoca, pentru ca în 1912, anul mortii lui Caragiale, sa fie de 60,7%.
Stiutoare de carte, mai mult, având deprinderea cititului, ocupatiune practicata cotidian, traind fara grija zilei de mâine, daca nu si înlesnit, personajele comediilor lui Caragiale apartin de fapt social si cultural unei minoritati foarte active si în ascensiune, de mare viitor. Formeaza, de nu chiar sunt deja, o viitoare elita. Nu sunt niste marginali, sunt rezultatul si deopotriva fortele progresului si ale modernizarii. Ramasa în stadiul de proiect, comedia „Titirca, Sotirescu et C-ia“ ar fi urmat sa reia personajele din „O noapte furtunoasa“ dupa trecerea a douazeci si cinci de ani, precum si câteva din „O scrisoare pierduta“. S-a pastrat lista personajelor. Jupân Dumitrache devenise „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist, senator“; Chiriac – „mare proprietar, capitalist puternic, deputat“, Spiridon – „mare proprietar, capitalist puternic, deputat“; Ipingescu – „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist, prefect de judet“; Rica Venturiano – „director proprietar al „Alarmei“, avocat, publicist, deputat“. Catavencu ar fi ajuns ministru. Si s-a pastrat si o replica, mai exact doar începutul ei : „progres… mare progres, n-avem ce zice… dar si lichele multe… destule!“.
Imbecilitatea frenetica a personajelor din comediile lui Caragiale este însa reala, dar nu tine de mahalagism, dupa cum prostia abisala nu este un atribut specific mahalalei, indiferent de acceptiunea data acestui cuvânt. Personajele comediilor lui Caragiale par sa fie supravietuitorii unui cataclism, exemplarele diforme ale unei adaptari reusite dupa o enorma catastrofa. Este în aceste personaje „o fantastica vitalitate în material uman detracat“, observase G. Dimisianu, si e probabil de cautat unde se afla originea detracarii. Fiindca lectura gazetelor nu e o cauza a tâmpeniei monstruoase si iremediabile, ci ocazia de a o pune în valoare.
Exista totusi în comediile lui Caragiale o categorie umana întrucâtva sustrasa ravagiilor imbecilitatii si dezastrelor prostiei în triumfala expansiune: sunt femeile.
*
S-ar putea spune ca salvarea lumii lui Caragiale de la femei vine. Sau ca ar putea veni: femeile par sa fie sansa acestei lumi unde pâna si eternitatea a luat forma nestatorniciei. Totul e usor în lumea lui Caragiale, usor si fara adâncime, fiindca abisul prostiei e un abis al suprafetelor; totul, cu exceptia femeilor. În comedii, ca si în „momente“, femeile aduc si greutate, si profunzime. Ele iau si se iau în serios, traiesc, nu se agita, se bucura ori sufera, nu trancanesc. La Caragiale delirul verbal e caracteristic barbatilor, nu femeilor. Cele câteva specimene care ies din aceasta regula secreta sunt de fapt fiinte asexuate, prin vârsta ori conditie sociala, desi chiar si Coana Efimita este infinit mai consistenta, mai umana, mai rezonabila, chiar, decât isteroidul Conul Leonida, bolnav de fandacsie din cauza citirii dementiale a gazetei: în definitiv, ea este cea care deschide usa si lasa astfel sa le intre în casa baricadata pe dinauntru adevarul despre ce se-ntâmplase de fapt afara, în lume. Iar aducatoarea vestii ca fusese lasata-secului, nicidecum o revulutie, o zavera a reactiunii, e slujnica Safta: tot o femeie. Pentru a deschide usa, în ciuda interdictiei categorice, absolute a lui Leonida („nu deschide odata cu capul!“), Efimita face miscarea esentiala a oricarei emancipari: ea deschide nemaiputând rabda si smucindu-se.
Amorul Vetei pentru Chiriac este dramatic, intens pasional, nevasta adulterina a „cherestigiului“ fiind „o femeie tânara si frumoasa“, în al carei piept, observase fulgurant N. Iorga, „se zbate vesnica si duioasa patima omeneasca“. Tot N. Iorga avusese intuitia ca relatia dintre Zoe si Tipatescu „trece de margenile comediei, prin seriozitatea pasiunii“. Si nu este tot pasiune, adânca, sfâsietoare, disperata, irationala si serioasa ca orice pasiune, în concurenta furioasa dintre Mita Baston, republicana electrica, si Didina Mazu, dama de verde, pentru galantul Nae Girimea, cel care, nepasator de ale sufletului, le programeaza una dupa alta, în aceeasi zi, la trei ceasuri interval?!
Ochi alunecosi, inima zburdalnica : femeile sunt mântuirea lumii lui Caragiale. Sa fie pentru ca în comedii ele sunt înca tinute departe de viata publica, pentru ca nu au parvenit înca la egalitatea cu barbatii?! s…t


(Din prefata la editia de „Teatru“ de I. L. Caragiale, în curs de aparitie în colectia „Biblioteca pentru Toti“ a ziarului „Jurnalul National“)

Un comentariu pentru “Note despre Caragiale”

  1. aprilie 2, 2011 la 5:42 pm

    Vizitati GALERIA CARAGIALE
    la http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
    un proiect cultural planetar
    la care au contribuit peste 1.500 de artisti din 132 de tari.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper