Mitul cafenelei literare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Una dintre cele trei sectiuni ale volumului „Fascinatia enogastronomica in literatura romana“, publicat de Izabella Kriszanovszki la Editura Tipo Moldova din Iasi, carte la care m-am referit si saptamana trecuta, se intituleaza „Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice“. In acest capitol este schitata o istorie (de aproape doua secole) a cafenelei literar-artistice romanesti, implicit cresterea si descresterea mitului acesteia. Caci atat la noi cat si in alte spatii culturale, nu numai europene, a existat si dainuie un mit al cafenelei literare. Cand spun nu numai europene ma gandesc, de pilda, la faimoasa Bodeguita del Medio de la Havana pe care am avut prilejul sa o vizitez cu multi ani in urma. Prin ea au trecut si trec mari personalitati ale secolului trecut si ale secolului nostru: scriitori celebri, in primul rand Hemingway, care adasta aici, impreuna cu prietenii, si isi bea obisnuitul mojito, actori, pictori, gazetari, sportivi legendari din intreaga lume. Peretii Bodeguitei sunt plini de dedicatii si semnaturi ilustre. Atentia vizitatorului este atrasa si de un scaun atarnat cu picioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul care a scris primul reportaj despre cafeneaua din capitala Cubei. Era reporter al ziarului spaniol „El Pais“. Scaunul este pastrat si expus astfel in semn de omagiu adus jurnalistului.
La noi, in epoca postbelica, cafeneaua literara aproape a disparut. Incercarile timide de a reinnoda firul, de a-i reanima rolul si prestigiul in deceniile de libertate haotica, de confuzie a valorilor si de batjocorire a traditiei, de dupa decembrie 89, sunt departe de a se inscrie in linia unui mit ce se dovedise fecund. Pana si faimoasele „Bolta Rece“ de la Iasi sau „Capsa“ bucuresteana si-au pierdut aura mitologica. In opinia Isabellei Krizsanovszki, cafenelele literare, daca le mai putem numi asa, aparute la inceputul secolului din care, iata, s-a scurs deja un deceniu si-ar asuma mai mult „rolul unor institutii culturale sau caracteristicile unor ateliere de creatie“. Autoarea da cateva exemple ce nu mi se par, totusi, prea concludente, dar altele nu sunt. Intre acestea si mult mediatizata „afacere literar-gastronomica“ a lui Mircea Dinescu din localitatea dunareana Cetate, unde poetul pretinde a fi fondat primul „port cultural“ din Europa! Scopul ar fi, nici mai mult, nici mai putin, „realizarea unei zone de conectare culturala permanenta a creatorilor romani din diverse domenii artistice cu mediile culturale din intreaga Europa“. Generos, „capitanul“ (si proprietarul) originalului port face cunoscut ca acesta „este deschis tuturor corabiilor ce se vor incumeta sa-si arunce ancora aici, fie ca sa-si descarce poverile de mirodenii artistice, fie macar ca sa-si traga sufletul in lungile calatorii dintre diverse orizonturi oricat de indepartate geografic, insa invecinate spiritual“.
Ce sa zic? Afacere de poet, e drept nu lipsit de simt practic si de spirit intreprinzator, dar nu chiar cafenea literar-artistica.
De fapt, cred ca ultimul proiect important in acest sens care s-a si materializat a fost „Divanul mesterilor si carturarilor de la Hanul Ancutei“, infiintat la Bucuresti, in strada Izvor nr. 112, in octombrie 1936, o societate ce l-a avut in frunte pe Mihail Sadoveanu – „Mare Vornic“ –, ceilalti societari fiind: Al.O.Teodoreanu, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Cella Delavrancea, Milita Petrascu, Oscar Han, N.N. Tonitza, Camil Ressu, N. Darascu, iar ca „invitati“ pe Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Al. Rosetti si Oswald Teodoreanu. Din prezentarea si amplul comentariu ale Izabellei Kriszanovszki, mai aflam care erau actele constitutive ale societatii, si anume: „Statutul“, „Porunca marelui vornic“, „Hrisovul vel-logofatului“, „Pravila hanului“, „Izvodul de mancari si beuturi“.
Dincolo de spiritul ludic si de stilul cu parfum cronicaresc, datorate, fara indoiala, lui Sadoveanu si lui Pastorel Teodoreanu, care semnau si brosura cu cele 35 de articole ale „Statutului“, stabilementul, cu vorba autoarei, avea obiective majore: „dezvoltarea intregii miscari literare si artistice din Romania“; „incurajarea tinerelor talente“; „purificarea limbii romanesti“; „participarea la toate manifestarile in domeniul frumosului si al placutului“. Totodata, noul Han al Ancutei se voia „o punte care sa lege trecutul cu prezentul“. Ambianta rustica a Hanului, singurul local cu program non-stop din Bucuresti la acea vreme, era menita sa o reconstituie pe cea a unui han din vechime. Oaspetii beau din ulcele de lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf ce canta pana dimineata, la plecarea ultimului musafir. Citez din „Fascinatia enogastronomica in literatura romana“: „Pe pereti atarnau, inramate, citate din originalele regulamente ale societatii, extrase din «Hrisovul vel-logofatului» (care se regaseau, uneori versificate, sub semnatura lui Pastorel, in revistele vremii): «Oamenii care cetesc in timpul mesei nu digera ceea ce cetesc si nu pricep ceea ce mananca» ; «Daca nu puteti renunta la obiceiul de a desface oul fiert cu cutitul, scoateti-va si ghetele (poate va strang)»; «Primum bibere, deinde philosophare»; «Este o elementara datorie sa platesti ce ai baut, dar nu esti obligat sa bei tot ce ai platit»“. Pravila Hanului prevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca sa „huleasca vinul Mariei sale de la Cotnar“, sa „spurce“ vinul, sa puna vinul rosu la gheata sau sa-l bea cu peste etc. Se serveau bucate traditionale romanesti, la preturi accesibile, dar si straine, insa mai scumpe. Societarii sau membrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori la noul Han al Ancutei. Sadoveanu bea numai vin alb, vechi de cel putin 20 de ani, Liviu Rebreanu prefera mancarurile ardelenesti, lui Panait Istrati ii placeau Schweitzer-ul si berea Bragadiru, Pastorel nu rata „micul dejun de la miezul noptii“. Hanul era o afacere profitabila, de vreme ce era posibila atingerea unuia dintre cele mai importante obiective: stimularea tinerelor talente. Chiar in primul an de functionare, au fost acordate sase premii, in valoare de 5 000 lei fiecare: Lucia Demetrius – proza, George Lesnea – poezie, Constantin Silvestri – muzica, Ion Irimescu – sculptura si un tanar asistent de la Facultatea de Istorie a Universitatii din Iasi.
In istoria vietii literare si a literaturii noastre raman fara indoiala in primul rand „Bolta Rece“, strans legata de „Junimea“, apoi „Capsa“, dar si cafeneaua „NewYork“ de la Cluj unde, intre altele, evoca Isabella Krizsanovszki, au avut loc primele sedinte ale redactiei revistei „Gandirea“.
Dupa razboi, traditia cafenelei literare este reluata, continuata, mai ales de restaurantul de la Casa Scriitorilor, de care se leaga o intreaga mitologie catalizata si de spiritul unei epoci deosebit de complexe si contradictorii. Nu putini dintre protagonistii povestilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancutei de odinioara l-a jucat, timp de decenii, inegalabila madam Candrea, sunt astazi clasici ai literaturii si artei romanesti. Evocata in diverse scrieri de cei ce i-au fost multa vreme oaspeti, nu putini deloc comozi, madam Candrea avea ea insasi datele unui personaj literar, epic sau liric, perfect integrat in pitoreasca lume ce se perinda prin acea insula de libertate, cum nu mai era alta in Romania antedecembrista. Din pacate, a disparut si ea aidoma atator altor valori. Sa speram ca macar mitul cafenelei literare va dainui, ca nu se va prabusi si el in praful istoriei unei tari care si-a pierdut total busola…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper