Mircea Iorgulescu

Un articol de AL. CISTELECAN

Unul dintre cei mai harnici si mai prompti foiletonisti din anii ’70-’90, urmarind literatura la zi pe toate fronturile, Mircea Iorgulescu debuteaza cu o carte („Rondul de noapte“) care se dezice, partial, de regimul foiletonistic, preferand o cale de mijloc „intre eseu, portret si studiu analitic“. La baza sta, insa, tot foiletonul, condus spre complexitate intr-o maniera sainte-beuviana. „Tabloul colectiv“ compus astfel, intr-o oranduire deopotriva „cronologica si tipologica“, selecteaza scriitorii de relief ai momentului, in ideea unei „portiuni semnificative“, care sa reprezinte metonimic toata literatura (ca valoare si fenomenalitate). Cu atentia concentrata pe „descrierea unor forme literare si a configuratiei operei“, Iorgulescu porneste de la climatul in care s-a format literatura postbelica; literar vorbind, premisele acesteia se regasesc intr-un „refuz global al poeziei, al intregii poezii“ (refuz formulat in post-avangardismul anilor de razboi si imediat dupa) si intr-o „respingere violenta a trecutului“. Desi n-are cum dezvolta ideologia acestui refuz, Iorgulescu sugereaza, totusi, ca dezicerea de trecut, ruptura, au avut consecinte negative asupra literaturii postbelice. O sugestie istorica se strecoara in ordinea comentariilor: Iorgulescu selecteaza mai intai momentele de cotitura din evolutia literara iar in interiorul acestora personalitatile ilustrative. Schita „istorica“ a poeziei, de pilda, pe principiul bornelor, merge de la „poetii tranzitiei“ (Emil Botta, Maria Banus, Cicerone Theodorescu) pana la explozia poetica din anii ’70 (Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flamand, Paul Emanuel), marcand momentul „Steaua“ (prin A. E. Baconsky) si ’60 (prin „marginalii“ Mircea Ivanescu si Leonid Dimov). Cam acelasi principiu e urmat si in cazul prozei. Tipologiile sunt insa doar implicite, desi mai precizate in cazul prozei („proza fantastica si alegorica“, „proza dezinvolta“, „noii analisti“ s.a.). Iorgulescu e, de altminteri, un practician, nu un teoretician; dar asta nu inseamna ca distinctiile sale, desi strict operative, nu sunt transante. Ca, de altfel, critica sa in general: raspicata, limpede, decisa. Dar si foarte atenta la miscarile ascunse ale viziunii, la tensiunea dintre aparenta si substanta discursului. Iorgulescu gaseste intotdeauna ratiunea de substrat a viziunii poetice si o transpune intr-un conflict dramatic, spectaculos, cu suprafata: „jocul este expresia spaimei, miraculosul este un refugiu: jovialitatea poetului are un secret fior tragic“ (la Leonid Dimov). Asemenea spectacole de tensiuni sunt preferatele lui Iorgulescu, care are obiceiul de a desfasura viziunile poetice ca pe o dialectica oximoronica. Voluptatea de a investiga substratul cauzal al operei nu se potriveste si la analizele dedicate prozei, dar si aici Iorgulescu e un cautator de ratiuni ascunse. Stilul sau critic, precizat din pornire, e sobru (dar colorat de pasiune participativa), cu propozitii scurte, incizate ca decrete.
„Al doilea rond“ completeaza „tabloul colectiv“ din primul, de aceasta data cu critici si istorici literari (in primul rand, dar nu si in ultimul; mai vin si poeti si prozatori, fie noi, fie deja portretizati). Un fir istoric se vede si aici, caci Iorgulescu porneste de la critica anilor ’50 si merge spre cea a anilor ’60. Lovinescian, el urmareste „fortele constitutive“ ale noii critici, considerand „asa-numita critica din anii ’50“ drept „un accident“ sau „un anacronism“; despre unii din reprezentantii acesteia va vorbi insa, atat din „nevoia elementara de a respecta adevarul istoric“, pe de o parte, cat si din ratiuni „pedagogice si instructive“, pe de alta parte. Discutia de idei e pe gustul lui Iorgulescu, care nu se multumeste cu rezumatul de opinii ca atare, ci se angajeaza intotdeauna intr-o dezbatere. Opera – critica, istorica sau teoretica – e descrisa sumar, in articulatiile si in principiile ei, dar la fiecare punct Iorgulescu traieste polemic si din polemica. Peste toate, el face un fel de portretistica a criticii (nu a criticului), tragand in fiecare caz „calitatea dominanta“ a acesteia si ordonand-o apoi in functie de aceasta. Etichetele rezuma o psihologie a operei si au o pregnanta nedisimulata: Adrian Marino are „vocatie de competitor“, Al. Piru e animat de „vointa de autoritate“, Nicolae Balota se remarca „prin spiritul superior pedagogic“, Cornel Regman are „o constanta atitudine de institutor mereu preocupat de mentinerea ordinii“ etc.  Aceeasi reductie la efigie e practicata si pe seama criticilor din seria ’60: Eugen Simion are „vocatia institutionalizarii“, pe Grigurcu il caracterizeaza „un orgoliu al ratiunii“, Mircea Martin e „un artizan“ in foiletonistica etc. Cand intalneste, insa, probe de inadecvare critica, Iorgulescu nu iarta: malitia lui e spontana si definitiva: „M. Ungheanu reinvie, pentru a avea un adversar, o idee in chip natural moarta“. Atent la argumentatie, la mersul ideii, Iorgulescu e deopotriva atent la constructia ca atare a cartilor. Cand expune o judecata, nu ezita in fata plasticizarii ei cat mai pregnante: „este o lucrare construita sub forma locuintelor de tip vagon, prin aglomerarea de compartimente ce nu presupun existenta unui sens organizator“. In general insa, unde nu sunt idei nu exista nici constructie (cam asta e concluzia lui Iorgulescu). Prozatorii selectati de aceasta data sunt de problematica sociala (Marin Preda, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban), iar poetii sunt recoltati din doua momente distincte: „momentul 1945“ si momentul ’60 (cateva „revizuiri lirice“, dar fara explicitari de actiune sau de concept; titlul insusi al capitolului depune pentru afinitatile lovinesciene ale lui Iorgulescu).
Lovinescianism de fond (ori macar de intentie) arata si inventarul din „Scriitori tineri contemporani“, in care Iorgulescu face „tabloul colectiv“ al „fortelor de crestere“ (din toate cele patru domenii ale literarului: poezie, proza, dramaturgie, critica). Volum cu dublu scop, „informativ si de evaluare“, „Scriitori tineri…“ e „un ghid critic“ organizat pe genuri si, in interiorul acestora, alfabetic (cu limitare de varsta: maximum 40 de ani). Comentariile sunt condensate, concentrate in formule, dar axiologia nu lipseste din structura cartii: fie dimensiunea comentariilor, fie empatia comentatorului o pun mereu in vedeta. Strangand aproape 170 de autori (168 precis), Iorgulescu realizeaza o galerie completa a unei serii (nu e vorba de o generatie, nici de o „promotie“) de scriitori, dovedind o maxima suplete in adaptarea la diferite formule si genuri. Portretele sunt sintetice iar il ele e contrasa activitatea, cu adevarat frenetica in acei ani, a foiletonistului.
„Firescul ca exceptie“ extinde raza de cercetare (si dezbatere) din critica lui Iorgulescu. Dincolo de studiile substantiale (foste prefete) despre Dinicu Golescu si Gherea, exista, in capitolul dedicat „criticii si criticilor“, o intreaga dezbatere despre istoria criticii noastre literare si despre principiile ordonatoare ale acesteia. Convins ca „oricare i-ar fi insusirile, criticul a carui activitate ramane fara ecou este un critic nul“, Iorgulescu ridica aplombul propriilor afirmatii si „discuta“ mai atent la idei decat la stil. Relecturile din clasicii criticii interbelice sunt sistematice rasturnari de clisee, unele temerare: „Blandetea lui Perpessicius este o legenda“. Elementul de noutate al cartii nu vine insa nici dinspre comentariile dedicate criticii si criticilor, nici dinspre sectiunea inchinata catorva prozatori, ci din studiul despre Dinicu Golescu. Iorgulescu reinvie aici, cu mare forta plastica si evocativa, intreaga epoca, descoperindu-si virtuti pentru critica narativa (pe care le va utiliza din plin in eseurile despre Istrati si Caragiale) si pentru fondul sociologic al tabloului literar. „Insemnarea…“ lui Dinicu e pretextul unei reconstituiri psihologice si sociologice in care eruditia nu se vede din pricina vervei comentariului. Fireste ca, in modul sau obisnuit, Iorgulescu e pornit sa intoarca pe dos lucrurile deja acreditate de exegeza anterioara; s-a spus despre „Insemnare…“ ca e cartea unei convertiri, obligatoriu ea devine „o scriere conceputa si redactata cu intentia de a converti“. Animatia polemica dubleaza animatia evocarii.
Completari la toate cele patru genuri literare se fac in „Critica si angajare“, desi autorii nu mai par alesi dupa criterii de discriminare, ci mai degraba dupa cum au venit la rand pe mana foiletonistului. Conceptul critic al lui Iorgulescu e tot mai implicat in „angajarea literara“ si in „eficienta“. Critica „are o functionalitate precizata: informeaza, alege, apreciaza, explica“. Pledoaria din introducere (intitulata, programatic desigur, „Cutia de rezonanta“) face apel (uneori aluziv) la contextul disputelor despre critica si pronunta propozitii ferme si ofensive: „Desconsiderarea criticii incepe cu desconsiderarea foiletonului; iar desconsiderarii criticii ii urmeaza desconsiderarea literaturii“. Scenariul „fragmentar“ al introducerii ii ingaduie lui Iorgulescu sa atinga toate chestiunile zilei, la modul punctual. Activismul critic se traduce, fireste, si intr-o atentie constanta la tot ce misca in literatura. Sub aceasta exigenta, Iorgulescu se apropie si de literatura ultimului val, daca nu inca optzecist, macar pre-optzecist (Mircea Nedelciu, Daniela Crasnaru sunt deja fotografiati).
Numarul celor tineri va creste (desi nu ingrijorator) in „Prezent“ (cu un grup de prozatori: Gheorghe Craciun, Adina Keneres, Bedros Horasangian, Ioan Lacusta si Cristian Teodorescu), volum care, alaturi si in continuarea celui intitulat „Ceara si sigiliul“, valorifica tot foiletonistica lui Iorgulescu; fie ca atare, fie sublimata in portrete sintetice (pentru Marin Preda, A.E. Baconsky, Radu Petrescu, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Paul Georgescu, Octavian Paler, Eugen Simion, Nicolae Manolescu). Sunt volumele cu care se incheie arcul foiletonistic al criticii lui Iorgulescu, caci de acum incolo vor urma eseurile intinse pana la dimensiuni monografice.
Primul dintre ele („Spre alt Istrati“) e o prima ipostaza a monografiei „Celalalt Istrati“. Cartea pare scrisa dintr-un foc, dintr-un singur suflu ritmat in mod dramatic. Nu e o simpla reconstituire biografica, ci un spectacol de critica narativa. Avem de-a face cu o investigatie (critica si biografica) tinuta in continuu suspans. Comentariul, dar si mai mult reconstituirea, traieste dintr-o arta a tensiunii pe care analepsele si prolepsele nu fac decat s-o incite. Iorgulescu reface viata lui Istrati in termenii frenetici ai unei drame. Iar recuperarea unei vieti atat de precipitate intr-un stil critic transant, de alerta, dar si reflexiv in acelasi timp si in aceeasi masura, e dovada unei intalniri de gratie. Pornind de la alte exegeze inchinate lui Istrati, Iorgulescu gaseste repede un casus belli exegetic, incepand de la care toata monografia respira doar aer polemic. Rigoarea lui pune usor la punct diletantismul altor cercetatori ai biografiei istratiene; si mai usor deconspira el rastalmacirile si manipularile operei; adevaratul conflict e, insa, cel al interpretarii. Atat pentru opera – lasata, totusi, in mare, pe alta data –, cat si pentru semnificatia unor secvente biografice ori a unor peripetii ideologice ori de atitudine. Biografia lui Iorgulescu are o strategie de campanie si un ritm intens dramatic. Dar ca si cum nu i-ar fi ajuns dramatismul ca atare al vietii istratiene, Iorgulescu liciteaza el insusi in opozitii dramatice. Nu iesind din marginile adevarului, ci doar marcandu-le cu stridenta: „La inceputul unui secol ce descopera (descopera sau inventeaza?) metamorfoza, alteritatea, depersonalizarea, schizofrenia ca fenomen social, multiplicarea in uniformitate, statistica totalizanta, disolutia, rinocerizarea, Istrati are insolenta de a ramane asa cum este“. Aceasta e opozitia radicala si de fond: Istrati si secolul. Inauntrul ei si al unei suite alerte de evenimente se inscrie toata durata reconstituirii: in ritmul continuu al unui eveniment, in frenezia evenimentului, in debordanta lui pura. E vorba, desigur, in primul rand de evenimentele biografiei; dar si de evenimentele scriiturii; pentru ca si aceasta opereaza evenimential, organizandu-si pasajele de suspans, capcanele, surprizele, revelatiile. Nu sunt deloc putine virtutile de roman politist ale acestei anchete dedicate unui personaj pasional, nu numai pasionant. De un erou-victima al afectivitatii si incandescentei pasionale, cum e desenat Istrati, Iorgulescu se apropie si psihanalitic, si psihologic, si sociologic. Cu toate armele contextuale, nu numai cu cele textuale, intr-o pluralitate convergenta  de metode.
De pura verva interpretativa, orientata subversiv, e „Marea trancaneala“, eseul despre „lumea lui Caragiale“. Dar nu despre „lumea lui Caragiale“ din vremea acestuia vorbeste aici Iorgulescu, ci despre „lumea lui Caragiale“ din anii ’80 ai secolului trecut. E o lectura a societatii actuale prin „lentila Caragiale“. Virtuozitatea interpretarii consta din realizarea omologiei celor doua lumi, din validarea trasaturilor tipice lumii caragialesti de catre realitatea imediata – si totul prin simpla aluzie. Nu e, insa, mai putin adevarat ca eseul e adecvat ca interpretare, ca el apartine intai exegezei caragialiene si abia apoi literaturii subversive. Vorbaria ca ocupatie centrala, vidul interior pe care aceasta il acopera, „carnavalul“ in care traieste, toate sunt trasaturi concrete ale „lumii lui Caragiale“, dar de fiecare data ele sfarsesc prin a defini si contemporaneitatea. E, fara indoiala, unul din cele mai subtile eseuri din literatura noastra.
Cu „Tangentiale“, Iorgulescu revine in foiletonistica, dar selectia de aici (cuprinzand articole de dupa 1990) e orientata spre problematica, nu neaparat spre carti. Au fost lasate deoparte cartile de literatura, preferandu-li-se cele „metaliterare“; ba chiar si dintre acestea Iorgulescu le alege doar pe cele mai fierbinti, mai la ordinea zilei, mai iritante; carti, de regula, in jurul carora s-a facut oarece valva. „Tangentialele“ sunt, de fapt, abordari frontale, chiar si atunci cand cronica nu se desfasoara epopeic, in episoade saptamanale intinse pe cate-o luna. Sunt frontale, in primul rand, pentru ca autorul merge drept spre idee, spre miezul problematic si vulnerabil al cartilor; si merge intotdeauna inarmat ca un hoplit; sunt si mai frontale pentru ca insusi scrisul lui Iorgulescu e „drept“ si sever, fara arabescuri sau volute; un scris atic, de nu de-a binelea spartan; drept si sever atat in dictie si stil, cat si in judecata/evaluare. Iacobine in spirit, comentariile devin si mai frontale prin casanta eleganta, dar si neiertatoare, a argumentelor; scrisul lui Iorgulescu se bazeaza pe „probe“, nu pe seductie; iar daca exista totusi si o seductie, aceasta vine din rigoare si rectitudine, din vivacitatea argumentarii si din transanta delimitarii, dintr-un echilibru iritat din cand in cand, dar intotdeauna lucrand impartial. Mergand iute la idee, la argumentatie, la problema, Iorgulescu verifica numaidecat coerenta si adevarul acestora. Cand are norocul sa dea peste o carte cu armatura mai precara sau prea pripita, el invarte stiletul cu o anume voluptate, pana cand devine limpede de tot in ce zariste a aberatiei duc premisele respectivei argumentatii sau viziuni. Punerile la punct cresc de la detaliu la intreg, intretinand un suflu polemic ce pare structural si mobilizator deopotriva (cum se intampla pe seama cartii Alexandrei Laignel-Lavastine, „Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme“). Iorgulescu practica si el, ca si Lovinescu, un „dogmatism de expresie“, dar nu si unul de idee (sau doar unul redus la transanta); atata doar ca al lui e mai belicos iar criticul pare inarmat si cand e pasnic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper