Holocaust cinematografic: „La rafle“ de Roselyne Bosch

Un articol de CATALIN OLARU

„Nu m-as increde in cineva care n-a plâns in timpul vizionarii filmului. Ar trebui sa-ti lipseasca o gena pentru a nu plânge: gena compasiunii. (…) Plângi atunci când vezi „La Rafle“ pentru ca n-ai alta alegere. Asta daca nu cumva esti rasfatatul epocii in care traiesti si te excita cinismul atunci când mergi la cinema, sau consideri ca emotiile sunt o monstruozitate ori o slabiciune. Asta credea si Hitler. Acesti insensibili sunt asemeni lui Hitler. In tot cazul, daca ar incepe un razboi, n-as vrea sa fiu in aceleasi transee cu cei care gasesc ca e prea multa emotie in «La Rafle»“.
Declaratia, apartinându-i lui Roselyne Bosch, regizoarea acestei superproductii prezentate la Bucuresti in cadrul Festivalului Filmului Francez, a fost acordata revistei „Les Années Laser“ in luna septembrie si ridica intrebari serioase privind discernamântul acesteia ca cineast. Greseala sa e dubla, iar prima si cea mai evidenta o ascunde pe cea de-a doua, mai grava.
Infractorii dublugânditului
La un prim nivel, tânara cineasta alege sa-si insulte o parte dintre spectatorii care i-au adus lui „La Rafle“ incasari de 25 de milioane de euro, punând semnul egalitatii intre cei pe care filmul nu i-a sensibilizat si nazisti. Nu ti-a placut „La rafle“? Inseamna ca esti de extrema dreapta, alta explicatie nu exista. Reversul medaliei devine, in consecinta, de asemenea valabil: tot nazist e si acela care a vizionat cu un minim interes „Triumful vointei“ de Leni Riefenstahl. Un film (orice film) in care nazistii sunt personajele negative e bun, in timp ce orice film in care nazistii nu sunt infierati e lipsit de orice merite estetice. Din prima categorie fac parte inclusiv productii precum „SS Experiment Love Camp“ sau „SS Lager V: L’inferno delle donne“; din cea de-a doua, „Mr. Klein“ al lui Joseph Losey, care include referiri la acelasi eveniment tratat in „La Rafle“ (deportarea evreilor parizieni din iulie 1942) si in care rechizitoriul pe care Bosch il gaseste obligatoriu intârzie sa apara.
Rationamentul secund pe care cuvintele regizoarei se bazeaza e ca singurul mandat al oricarui film poate fi acela de a emotiona, iar emotia nu se poate exprima altfel decât prin lacrimi. Talentul unui cineast se traduce, in consecinta prin talentul de a le provoca. Daca reuseste, e bine. Daca nu, mai bine si-ar cumpara o vaca si un lot cu pasune. Conform acestui al doilea argument, telenovelele si soap operas ar trebui sa triumfe in fiecare an la Cannes si Berlin; din fericire, nu e cazul.
Insumate, cele doua decrete ale lui Bosch spun urmatorul lucru: daca nu ti-a placut „La rafle“, esti nazist, incapabil de sentimente sau si una, si alta. E o ratoire infantila, precum cea a adolescentului care, inainte de a se analiza pe sine in oglinda, crede ca femeile il ignora pentru ca nu le plac barbatii in general.
Victimele si agresorul
iau cuvântul pe rând

Filmul ofera doua caricaturi: a nazistilor si a lui Hitler, respectiv a suferintei si a evreilor. Cele doua se bizuie una pe cealalta, principalul procedeu de a le pune in valoare fiind alternanta. Hitler se da de ceasul mortii ca nu reuseste sa-i stearga pe evrei de pe fata pamântului (citându-l, in acest sens, pe Sun Tzu), evreii isi vad de viata lor linistita: parintii muncesc (sau incearca sa munceasca), in timp ce copii lor se joaca sau sunt primii din clasa lor la scoala. Hitler, Himmler si apropiatii lor, care pocnesc de sanatate, se ghiftuiesc cu sauerkraut si beau bauturi fine undeva in munti, evreii mor de foame si sete in velodromul de iarna din Paris. Si asa mai departe. Intotdeauna in mijlocul detinutilor, brava infirmiera interpretata, cu zâmbetul ei trist dintotdeauna, de Mélanie Laurent, care stie sa joace ca nimeni alta suferinta stoica (si nimic altceva).
Cinematografic, valoarea filmului e cvasinula, restrânsa la calitatea sa de encliclopedie a cliseelor tipice reconstituirilor de epoca. In acest film, se intâmpla sa fie vorba despre Holocaust, ceea ce pica destul de bine. Holocaustul nu mai trebuie explicat, toata lumea stie ce si cum, toata lumea stie ce ar trebui sa simta când vede pe ecran o uniforma de nazist sau o stea galbena care nu se asorteaza cu nimic. Daca insa filmul ar fi tratat oricare alt eveniment (masacrul armean, de pilla, mai putin popular si niciodata recunoscut oficial in Turcia, deci mai sensibil), instrumentele ar fi fost aceleasi.
E ca si cum virulenta asta de acum se vrea un omagiu adus celor care au pierit atunci. Nu stiu daca e genul de omagiu pe care ei si l-ar fi dorit. Daca exista o solutie finala si pentru cinema, Bosch cu siguranta a gasit-o. Filmul ei e orice, numai cinema nu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper