Hackeri la scrisorica de amor

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

În montarea piesei „O scrisoare pierduta“ de I.L. Caragiale pe scena Teatrului „Jókai“Békéscsaba (Ungaria) regizorul Laurian Oniga a abordat textul din doua unghiuri de atac. Pe de o parte, o revizitare-aducere la zi a relatiilor dintre personaje, remodelate în context actual, pe de alta parte (si cu ajutorul dramaturgului din amintitul teatru – din pacate, un asemenea profesionist nu exista în institutiile de gen din România – în echivalarea replicilor în limba maghiara contemporana dintr-o traducere care nu tradeaza originalul, nu niveleaza nuantele, dar nici nu se încapatâneaza cu obstinatie sa talmaceasca acolo unde echivalentele sunt imposibil de realizat.
La reusita montarii a contribuit decisiv si scenograful Howard Lloyd, om de teatru binecunoscut în Marea Britanie si în Europa, care a lucrat pentru prima oara pe un text românesc si cu un regizor român, afirmând ca a avut parte de o „experienta fantastica“ datorata „viziunii foarte inteligente“ a lui Laurian Oniga.
În spectacolul care a fost revelatia editiei din acest an a Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, politica „misca soarele si celelalte stele“, ca sa-l parafrazez pe Dante Alighieri. Toate personajele piesei fac politica profesionist, adica îsi fac din politica o profesie. Prin care ajung la sau îsi mentin functiile considerate unice ratiuni de a exista. Derapajele, trasul sforilor fara rezultat imediat, anecdoticul, adulterul, coruptia ori orientarile sexuale iesite din norma, departe de a fi percepute ca slabiciuni omenesti, sunt argumente puse la pastrare pentru ca, la momentul potrivit, sa serveasca aceleiasi cauze. Sa sporeasca sau sa diminueze capitalul politic, dupa caz.
Spatiul în care personajele evolueaza dupa lectia mostenita de generatii a fost imaginat de scenograful Howard Lloyd ca un templu în care se oficiaza si se oficializeaza politica. Un fel de sala a Congresului American, în care coloane masive sustin rafturi pline de carti ce ascund usi secrete. O friza circulara suspendata deasupra, cu imagini ale „Cinei cea de taina“ în viziunea lui Leonardo si a altor maestri ce au abordat biblica tema, la care trag cu ochiul politicienii de azi ca sa-si justifice tradarile. Un birou cu dimensiuni impresionante, înconjurat de fotolii ergonomice si acoperit cu cabluri, veioze, laptop-uri si computere împarte scena în douã, delimitând si recompunând baletul putere-opozitie pâna la fraternizarea finala, închidere de ciclu politic complet.
În tarcul la nivel înalt, fiecare cu microfonul si cu fotoliul sau, personajele constata declansarea crizei (e.mail-ul de amor interceptat de hackeri) în plina campanie electorala, intra si ies din jocul politic, ofera si primesc, au impresia ca domina evenimentele si accepta, regrupându-se, solutionarea de la centru. Supravegheati discret de Ghita (Dudu) Pristanda si de un gardian public (insolit cuplu gen Pat si Patachon), care tot numara steagurile, dar evalueaza si posibilii votanti, spectatorii devin, în momentele cheie ale montarii, o masa de manevra manipulata de pe scena. În mijlocul lor, Cetateanul turmentat (nu de alcool, ci de schimbarile rapide de situatie), tânar, avid sa participe si el la împartirea bucatelor, comunica prin videochat cu protagonistii. Care, ca bravi politicieni de azi, citesc ziarele pe laptop, îsi rezolva corespondenta prin e-mail, se uita la desene animate (al caror fond sonor, de productii Walt Disney, invadeaza periodic sala) si fireste, nu dau atentie discursurilor electorale aiuritoare. Pentru ca, nu-i asa, jocurile sunt demult facute.
Dezghiocate din contextul restrictiv, eliberate de culoarea locala (doar din când în când reamintita de sonurile balcanice ale prelucrarii pieselor de rezistenta din repertoriul trupei lui Goran Bregovic), extrase din moliciunile bonome, îngaduitor hazoase, ale comicului de limbaj, relatiile dintre personajele „Scrisorii pierdute“ trec cu brio testul aducerii la zi. Nimic nu scârtâie în structura de rezistenta a piesei care, revizitata inspirat, inteligent, cu  metoda, dezvaluie un scriitor de mare forta, nedatat, un Caragiale pe care trecerea timpului îl confirma si îl valideaza ca important dramaturg european.
Regizorul Laurian Oniga a stiut sa gaseasca germenii actualizarii textului caragialian în esenta organica a piesei si nu în detalii de suprafata, cum s-a întâmplat de câteva ori în modernizari redundante semnate de regizori prea grabiti (cu obstinatie grabiti) sa ni-l faca pe Caragiale contemporan. Si a stiut sa aleaga o distributie pe masura strategiei sale de revizitare a unei piese pline de capcane când e vorba de asemenea riscanta întreprindere. Câtiva dintre actorii de vârf din teatrul maghiar al zilelor noastre, care fac buna cariera si în film, au fost scoliti în Caragiale, departe de ticurile, locurile comune si abordarile „clasice“ ale „Scrisorii pierdute“ pe scenele românesti. Si au ajuns sa fie, structural, altfel decât personajele din montarile-etalon, înscrise în istoria teatrului autohton. Földi László e un rece, calculat, dezbarat de sentimentalism Stefan (Stefy), Tipatescu, de o pregnanta care umple scena, mai ales în disputa cu Zoe. Tarsoly Krisztina, departe de matroana romantioasa si de consoarta adulterina speriata de ce-o sa zica partidu’, e o juna pusa pe catarat social, acceptând compromisul când e vorba de o situatie privilegiata, nu lipsita însa de tresariri bovarice (excelenta scena când, lasând sa-i cada masca, se destinde dezvaluind, în intimitate, ca nu regreta nimic, precum La Môme Piaf. O Zoe devenita Zizi când îsi abandoneaza peruca sofisticata si stilul office si se uita la desene animate în bratele consortului înselat.
Politician pursânge, agil, stapânind scena cu ochi versat de profesionist care actioneaza în raspar fata de ticul verbal „ai putintica rabdare“, Acs Tibor e un foarte credibil, al zilelor noastre, Zaharia Trahanache, un maestru, prin excelenta, al manipularii. O silueta cenusie, care face si desface destine politice si se amuza, cinic, în rolul de sot-tata.
Bartus Gyula e un Catavencu de scoala noua, care se închipuie uns cu toate alifiile (si nu e), face aliante, e tras în piept, cade si se ridica, e mare sforar al vorbelor (neascultate de mai marii zilei) – discursul lui, un fel de monolog turbionar, cu fata la auditoriul care-l ignora, ritmat de „Rrromania“ mârâita ca dintr-o cusca de leu tânar, înca nededat cu marile confruntari, e un moment de vârf al montarii.
Masiv, ras în cap, deloc zaharisit, vulgar cât îi sta bine dezinvolturii unui politician care primeste de la centru ce i se cuvine – Hodu Jozsef – Dandanache – e un baron sigur pe el, pentru care nici puterea, nici placerea nu mai au, demult, taine. Cu aparente de onestitate si devotiune fata de partidul din care fac parte, dar si decisi sa schimbe barca, daca li se ofera ceva mai bun, Farfuridi (vorbitorul de serviciu) – Csomos Lajos si Brânzovenescu, sustinatorul sau travestit, Tege Antal, completeaza, cu nuanta (temperat) burlesca, bestiariul politic al spectacolului. Ca ipostaze ale maturitatii la care vor ajunge confundabilii între ei Ionescu si Popescu (Szabó Lajos si Vadász Gábor), junii aflati între putere si opozitie si viceversa, dupa cum li se pare ca bate vântul protector. Prabusit într-o lume virtuala, crezându-se stapân pe sine pentru ca mediile îi furnizeaza informatii, în realitate însa, manipulat, trimis de la Anna la Caiafa, Cetateanul turmentat (Czitor Attila) e o imagine credibila a votantului contemporan, a carui deruta nu mai are nimic din hazul bonom clasicizat al rolului. În fine, (Dudu) Pristanda, un malac unduindu-se serpeste prin scena, cu rotitele de sub frunte miscându-se rapid când e vorba de oarece avantaj, umil când trebuie, autoritar când i se porunceste, e în datele, si vechi si noi, ale personajului.
Singurul actor din distributie care a mai jucat într-o piesa de Caragiale, „D’ale carnavalului“, Földi László (Tipatescu) afirma la premiera: „Când am citit aceasta piesa, am spus ca daca ar trebui sa caut prin tot repertoriul din Ungaria as fi ales acest text, cu acest regizor. Ma simt foarte onorat ca am lucrat la acest proiect. Piesa e foarte actuala si aici, în Ungaria, politicienii sunt mai rai decât cei din Caragiale. Personajul meu trece de la lirism sentimental pâna la cele mai salbatice manifestari“. Felul în care actorii au sustinut demersul regizoral e de retinut si de remarcat: stapânirea perfecta a datelor fiecarui rol, ritm debordant, excelenta conditie fizica, expresivitate, inteligenta artistica, dictie de invidiat (un capitol la care confratii români nu stau tocmai bine). Si, peste toate, placerea de a juca într-un spectacol în a carui împlinire au crezut de la început.
Aceasta reusita revizitare a lui Caragiale, nu de forma, ci organic adusa spre prezent, ar trebui neaparat de vazut si la Bucuresti si în alte festivaluri în care valorile dramaturgiei românesti (atâtea câte sunt) nu prea au cautare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper