Girafa si imposibila întoarcere

Un articol de C. STANESCU

Un factor de mare si crescânda neliniste a unor importanti scriitori de la sfârsitul secolului trecut era accelerarea fortata a destramarii societatii agrare. Mari scriitori ca Marin Preda, D. R. Popescu, Augustin Buzura, George Balaita, Fanus Neagu si altii presimt si descriu în cartile lor decesul satului românesc si stingerea sub coasa timpului nerabdator – dar si a unor seceratori iresponsabili si grabiti sa secere lanul înainte de a-l fi semanat! – a societatii rurale traditionale. Nu-i vorba, pentru un scriitor, de oriunde si de oricând, temele cele mai atragatoare si, literar, profitabile sunt fara îndoiala cele care ilustreaza esecul si implica dezastrul, în general disparitia unor asezaminte, structuri sociale si comunitati umane. Una din temele obsedante, daca nu cea mai acaparanta ale meditatiilor lui Marin Preda a fost, se stie, aceea legata de soarta taranului si disparitia „sufletului“ rural. Cine reciteste „Imposibila întoarcere“ se va convinge lesne ca, dincolo de succesul înregistrat de exploatarea literara a unei teme manoase, scriitorul acesta „doric“, obiectiv si detasat urmarea cu un veritabil fior tragic moartea taranului si a asezamintelor taranesti: „Satul este complet descoperit în fata cerului. Au taiat salcâmii, pe toti. De ce au taiat ei salcâmii? Ma uit în curtile lor. Sunt mari si pustii. Ce rost mai au asemenea curti? Sunt simboluri fara sens: au disparut din ele vitele si uneltele agricole.“ Au disparut si oamenii, s-au împutinat. Când aude (citeste în „Le Monde“) ca peste aproximativ 20 de ani (suntem în 1970!) scaderea accelerata a mâinii de lucru agricole la doar 5% din populatia agricola a unei tari se traduce printr-un câstig important de randament în agricultura, trece printr-o uluire vecina cu stupefactia paralizanta:
„Cum adica, doar 5% din populatia unei tari sa asigure restului alimentele de tot felul, hrana vitala, fructele, verdeturile, laptele, carnea, ouale? Dar albinele? Prin ce fel de flori si pomi fructiferi or sa alerge sa-si caute polenul si cine o sa aiba grija de ele în toate anotimpurile anului? Dar omizile? Cine o sa mai curete pomii de ele? Dar caii? Unde sunt caii? Ce-au facut cu caii? Si frantujii, care ar trebui sa ridice caprei, de la care obtin cele mai bune brânzeturi din lume, ar trebui, zic, sa-i ridice caprei, lânga obeliscul din Place de la Concorde, o statuie, ce-or sa faca, cine o sa aiba grija de ele? Ca doar n-o sa se poata face toate astea cu cei 5% din populatia tarii! Când stiut este ca daca nu ai un om nu poti ridica recolta de pe câmp, si nici sfecla, varza, poftim, tutunul, acest produs cancerigen, care stiu de mic câta truda si câti frati lucram la el pâna îl însamântam si îl culegeam. Culesul asta era o istorie întreaga…“ Cel ce vorbeste aici si asa nu-i Marin Preda, prozatorul, ci Ilie Moromete, acel „liberal“ cu mintea conservatoare din batatura lui Iocan si care, dincolo de succesul oratoric si retoric în ochii concetatenilor sai din „agora“ rurala, trece cu iuteala fulgerului – dar încetinita si oprita în loc de prozator -, în doar câtiva ani din esec în esec: cu „fonciirea“ neplatita si restanta, salcâmul cade cu vuiet doar de el auzit la pamânt, afacerea cu porumbul la munte da gres, asalturile lui Balosu, cel luat peste picior, se întetesc, în fine, familia i se destrama, Catrina cade în bigotism si mutenie, Guica, piaza-rea, Casandra din Silistea-Gumesti, îsi ascute gura proorocind nenorocirile ce vor sa vina, iar copiii îi fug la oras, parca anume spre a confirma si întari stupefactia eroului din amintirea scriitorului, care mediteaza, în numele si sub chipul personajului, pe seama blestematului procent de 5%! Nila, Achim si Paraschiv fug si-si cauta de lucru la oras fiindca ei au banuit, de nu au înteles, cu un ceas mai devreme decât „conservatorul“ lor tata semnificatia fatala si tragica a acestui 5% si, ca urmare, evadeaza vestind asa golirea satului si mutarea „mâinii de lucru“ la oras. Batrânul Ilie Moromete – care, deocamdata, nici nu-i asa de „batrân“, dar îmbatrânind fortat si repede odata cu societatea pe care o reprezinta –, acest rege Lear dintr-un sat al câmpiei teleormanene, iar nu Marin Preda, este incapabil sa înteleaga aceasta „vrajitorie“ semnându-si astfel condamnarea la moarte: „Asadar, acesti producatori – judeca autorul cu mintea si cu vorbele unui Ilie Moromete strâns cu usa si încremenit în agricultura de subzistenta –, daca nu li s-ar mai încredinta lor producerea acestor produse fara de care nu putem trai deloc, produsele s-ar produce mai multe, fara ca vechii producatori care consumau ei înainte aproape tot ce produceau sa înceteze, prin parasirea de catre ei a pamântului, sa mai consume. Se presupune dimpotriva ca ar consuma mai mult, datorita productivitatii crescute. Asta e totusi curata vrajitorie, nu mai e stiinta“ – gândeste prozatorul nu în locul dar în spiritul tragicului sau erou, care conchide în aceeasi nota amutita de stupefactie: „Fiindca nu e posibil!“ Adica, asa crede el, nu-i posibil ca „vechii producatori“, deveniti o piedica statistica în calea randamentului, sa consume mai mult tocmai prin parasirea de catre ei a pamânturilor! Si aici prozatorul introduce celebra anecdota cu girafa pe care taranul o vede într-o zi la gradina zoologica, o anecdota a carei nota dominanta nu-i nicidecum veselia si amuzamentul, ci perplexitatea tragica stârnita de ceva necunoscut si neînteles: „A stat si s-a uitat la ea o zi întreaga, încremenit, si nu se mai satura vazând-o cum ajunge ea cu botul prin vârfurile copacilor. Lasându-se seara, si-a luat în cele din urma ochii de la ea si plecând a clatinat din cap si a exclamat: „Asta e ceva care nu exista!“„ („Câti oameni ne vor hrani“, „Imposibila întoarcere“, pp. 139-141). Luându-i ochii de la ea si plecând acasa la el în sat, taranul va da acolo peste „ceva care nu exista“: peste girafa malefica din gradina zoologica, purtatoarea unui semn rau privitor la destinul lumii taranesti. O lume sortita disparitiei si inexistentei, ca si girafa care nu exista. Doar felul cum aceasta lume a disparut la noi, ca si în unele state din jurul nostru, face din regimul care a „desavârsit“ o disparitie inevitabila un regim ca si criminal. Tragedia taranimii era înscrisa si programata în evolutia (involutia!) clasei în curs fatal de împutinare, dar nu si crimele imprescriptibile împotriva taranului român. Însa decesul era previzibil si chiar fusese prevazut de spiritele lucide, capabile sa faca fata, înlaturându-le, iluziilor despre dainuirea fara capat a societatii agrare traditionale. Unul din aceste mari spirite lucide este profesorul si folcloristul Mihai Pop, un carturar ilustru, de format european si, din pacate, în România un academician fara academie. N-a ajuns sa fie membru al acestei institutii, desi meritele precum si statura stiintifica a profesorului nostru rivalizau, prin cunostinte si anvergura, cu acelea ale somitatilor europene, ale disciplinei în care s-a ilustrat. A fost un mare „arheolog“ al culturii populare careia i-a adunat, la Universitate si la Institutul de folclor, ultimele suflari înainte ca aceasta sa moara cu totul. Aflu dintr-un articol al dlui Vintila Mihailescu publicat în „Dilema“ ca maramureseanul Mihai Pop privea cu ochi lucizi, înca din 1938, soarta societatii agrare românesti si disparitia inevitabila a formelor ei seculare de viata spirituala. Domnia sa semnaleaza aparitia unui volum, la Paideia, în care neobositul Rostás Zoltán a adunat articolele interbelice ale savantului Mihai Pop în care acesta, taind iluziile semanatoriste si postsemanatoriste ale unei bune parti din „intelighentia“ noastra, prevedea si descria minutios semnele acestei morti anuntate. Câteva citate sunt revelatoare si ele vin în consonanta perfecta cu enunturile si meditatiile îngrijorate ale lui Marin Preda din „Imposibila întoarcere“ si pe care se întemeiaza, de fapt, capodopera sa, romanul „Morometii“. Iata ce scrie în 1938 Mihai Pop în jurul aceluiasi obsedant subiect al scriitorului român: „A crede ca poti sa stavilesti procesul de dezagregare a vechii structuri satesti sau sa rezolvi marea problema a satului românesc prin crearea de sate model sau prin încercarile de ridicare culturala a satelor, atunci când aceasta dezagregare nu este decât unul din fenomenele de adaptare a satului modern la nevoile si adevaratele lui rosturi si când problema economica si sociala a taranimii este piatra de încercare de a carei rezolvare depinde întreg viitorul neamului românesc, este asemanator în naivitate si eroare cu a crede ca hotarasti asupra destinelor natiunii române dând statului forme de viata asemanatoare unuia sau altuia din statele din Apusul Europei.“ În fata aceste judecati capitale formulate lucid si cu o limpezime de cristal, autorul articolului „Practica luciditatii“, dl Vintila Mihailescu atrage atentia ca „Trei sferturi de veac mai târziu, aceasta constatare lucida este înca de actualitate, doar ca lipsesc parca si mai mult mintile lucide care sa o proclame…“. Mai mult de trei sferturi de veac a stat în gradina zoologica taranul „încremenit“ în fata girafei: n-a avut parte de mintile lucide care sa-l trezeasca din uluire si stupefactie. Curtea mare si pustie a batrânului Moromete continua sa fie un simbol fara sens. „Piatra de încercare“ atârna ca o piatra de moara de gâtul taranilor care au mai ramas.

Un comentariu pentru “Girafa si imposibila întoarcere”

  1. decembrie 12, 2010 la 11:58 am

    Perplexitatea morometiana in fata bizarei si incredibilei „girafe” comuniste nu s-a stins si nu se va stinge niciodata.Pentru ca,ce n-a reusit sa faca aceasta in comunism,s-a reusit in postcomunism,prin distrugerea irationala si criminala a agriculturii, care a ajuns o rana adanca si cuprinzatoare cat tara.
    Ma indoiesc ca vor aparea acele minti lucide care sa o redreseze, astfel incat taranul sa nu mai apara ca un retardat anacronic,exclus de si din Istorie.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper