Eurothalia: bine, foarte bine, excelent

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Aflat la a doua editie, Eurothalia, Festivalul European de Teatru organizat de Teatrul German de Stat Timisoara, s-a dovedit un eveniment bine gândit, cu o selectie remarcabila si spectacole care nu au dezamagit niciodata. Dimpotriva! Optiunile au fost diverse, de la drama contemporana la teatrul de animatie, de la spectacolele autohtone la cele invitate din Germania sau Polonia. Daca luam în considerare numai faptul ca directorul teatrului a ales spectacole montate de cinci dintre regizorii români cu mare cota, Andrei Serban, Alexander Hausvater, Radu Afrim, Alexandru Dabija, Radu Alexandru Nica, avem deja o reprezentare a nivelului valoric al festivalului. Acestia au fost prezenti cu unul, doua sau chiar trei productii, cum este cazul lui Alexandru Dabija, care a participat cu montarile „În vizita“ de Roland Schimmelpfennig, Teatrul National Timisoara, „Pyramus & Thisbe 4 You“, Teatrul Odeon, spectacol care stârneste cascade de râs oriunde s-ar duce, si „Cântareata cheala“, productie a teatrului gazda.

Festivalul a debutat cu productia „Sold out“ de la Münchner Kammerspiele, Germania. Text si regie: Gianina Carbunariu. Dupa „20/20“, spectacol despre relatiile interetnice si conflictul româno-maghiar izbucnit la Tg. Mures în 1990, regizoarea îsi continua cercetarea teatrala asupra istoriei recente. În montarea de la München, ea reconstituie documentar o alta realitate: vânzarea sasilor si svabilor în timpul regimului ceausist, cu toata halca de umilinta, mercantilism, delatiune etc. continuta. Spectacolul lumineaza adevarul istoric printr-un teatru de buna calitate apelând subtil la mijloace scenice care conoteaza amintirea: în primul rînd, spatiul, o cusca decupata în centrul scenei, ca la muzeu, un fel de exponat clasat, închis în trecut; apoi, o papusa vie (delicios jucata de actrita germana) care produce multe momente de umor amestecat cu duiosie, pe masura ce rememoreaza istoria familiei sale, începuta în al Doilea Razboi Mondial si continuata pâna astazi.

Tot din spatiul german a venit unul dintre cele mai interesante spectacole ale festivalului, de data aceasta productie a unui teatru independent din München: „Kuznecov si Serpuchov se muta la etajul III“, în regia lui Florian von Hoermann. Începutul lung, fara cuvinte, cu doi oameni care îsi ocupa noul teritoriu încarcati de un întreg calabalâc de cutii, cu accidentele inevitabile produse de aglomeratie si de încrucisarea a doi straini, anunta un spectacol buf. Drept e ca pâna la sfârsit, în nici un moment, nu îsi pierde doza considerabila de umor. Doar ca acestuia i se adauga, de la o scena la alta, si o substantiala cantitate de tragic. De la cei doi pampalai care se ciocnesc la început, universul scenic va pune lumina pe doi insi striviti de societate, pentru a deveni pas cu pas un spectacol despre inadaptare si marginali. Actorii Mirkus Hahn si Peter Papakostidis interpreteaza doua tipuri distincte: unul ultrapozitiv si ultraenergetic, care vrea sa para perfect pliat peste normele si uzantele sociale; celalalt, un timid care, de îndata ce suna telefonul, mai ca nu-si desira cordonul halatului de atâta nervozitate. Evident, luptându-se, ca toti timizii, sa dea impresia de autocontrol în tot momentul. Cea mai mica intruziune din afara, cum ar fi târâitul nelinistitor al telefonului, provoaca sentimente contradictorii: pe de o parte, spaima cumplita de a nu-i fi violata intimitatea, pe de alta parte, nevoia de grija si de a exista pentru ceilalti. Ambii sfârsesc în fata televizorului si în reveria cea de toate zilele, din ce în ce mai izolati si din ce în ce mai departe de posibilitatea de a reveni pe scena sociala. Ceea ce e cu adevarat emotionant decurge din balansul permanent între comic si substratul dramatic pe care montarea îl lasa doar sa se presimta.

Teatrul de animatie a fost si el prezent în diferite spectacole, servind unor scopuri diferite ca de la cer la pamânt: de la inventivitatea feerica, tratata cu umor 100% în „Visul unei nopti de vara“, de la Figurentheater, în care regizorul Christian Georg Fuchs dubleaza canavaua teatrului în teatru, existenta deja în piesa, cu tratarea comica a relatiilor regizor-interpreti de azi, la marcajele lasate pe veci de Holocaust, ca în „Papusarul“ de Gilles Segal, Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Alexander Hausvater. Unul dintre putinii oameni care au reusit sa evadeze de la Birkenau refuza sa iasa din camaruta în care traieste de opt ani. Toate încercarile diferitelor personaje de a-l convinge ca razboiul s-a terminat dau gres. Fiecare dintre argumentele acestora e citit de papusarul Samuel Finkelbaum (Constantin Florescu) ca înca o cursa a nazistilor. Încrederea sa în oameni si convingerea ca se poate dezvolta ca artist în libertate s-au uscat. Teroarea i-a distorsionat mecanismele vitale si fostul papusar se autocondamna pe veci la recluziune. Imposibil ca trauma lasata de lagar sa se vindece vreodata. O asemenea teza ar fi fost, însa, monocroma pentru un regizor asa de complex ca Alexander Hausvater. Spectacolul sau cucereste mai ales prin modul în care amintirea normalitatii se grefeaza peste spatiul recluziunii. O veritabila sarbatoare a imaginatiei artistice ocupa scena ori de câte ori Finkelbaum da frîu liber amintirilor si implicit papusilor. Caci limbajul sau artistic se leaga strict de acestea. În asemenea clipe care de fapt îi populeaza întreaga reverie de om singur, creatorul acceseaza si re-acceseaza miezul energetic, creativ al fiintei, câstigându-si de fiecare data libertatea interioara. Momentul cel mai emotionant al montarii consta în ultima dovada a eliberarii de fascisti: aparitia colegului de evadare (Rudy Rosenfeld). Totul se umanizeaza în momentul venirii sale. Evreul îmbogatit din afaceri cu diamante în Belgia încearca sa-l extraga din camera autorecluziunii. Nereusind, alege din solidaritate sa ramâna lânga prietenul sau înca nevindecat. Stie din experienta ca apropierea de caldura celuilalt e cel mai bun tratament.

În jurul tarelor afective lasate de experienta Auschwitz-ului s-a concentrat si spectacolul „Miriam W“, Teatrul „Toma Caragiu“ Ploiesti, despre care cititorii revistei „Cultura“ au aflat la momentul premierei. Selectionerul Lucian Varsandan a dorit ca regizorul Radu Afrim sa fie prezent cu doua montari total diferite ca genuri. Astfel, a doua, „Ultimul mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietica“ de scotianul David Greig, Teatrul National Cluj, face parte dintre spectacolele afrimiene spumoase ca sampania, în care ochiul sta lipit de scena, iar mintea se relaxeaza. Ca întotdeauna, regizorul permeabilizeaza textura piesei printr-o consistenta respiratie afrimiana: cosmonauti în pantaloni cadrilati, cu buricul gol, furtun si casti de robotei cosmici, o nava spatiala la fata locului, oameni care bântuie prin aeroporturi, plus dans si muzica live. Spatiul terestru si cosmic din „Ultimul mesaj…“ se îmbiba de atmosfera agreabila ca într-un fel de cafe-concert teatral.

Se pare ca spectacolul „Strigate si soapte“ e predestinat sa functioneze ca bijuterie a oricarui festival. Pornind de la filmul lui Bergman, montarea lui Andrei Serban de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj face publicul paf prin excelenta actoriceasca si prin textura hipnotica a scenelor. Mâna cunoscuta a maestrului practica brese în halucinatia dobândita pentru a scoate amuzant la lumina desuurile limbajului cinematografic. Rezultatul? Un spectacol menit sa intre pe loc între preferintele publicului.

Dupa cum se poate vedea din sumara si incompleta prezentare de mai sus, a doua editie a Festivalului de Teatru Eurothalia a cuprins spectacole bune, foarte bune si excelente. Nu putem decât sa speram ca urmatoarele vor fi pe masura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper