Elementar, dragul meu Greenaway: „Rembrandt’s J’Accuse…!“

Un articol de CATALIN OLARU


Ales pentru a deschide prima editie a Festivalului International de Film Experimental EXPIFF, documentarul „Rembrandt’s J’Accuse…!“ din 2006 e, precum aflam înca din titlu, o pledoarie. Dar pentru ce?

Are cuvântul apararea
Intentia manifesta a lui Greenaway e de a raspunde întrebarilor pe care le ridica cea mai celebra lucrare a maestrului olandez, „Rondul de noapte“ din 1642. Putem afla adevarul despre acest tablou doar daca îl privim cum trebuie, asupra acestui fapt suntem preveniti de la bun început. Nu e nicio surpriza, pentru cei familiarizati cu discursul reformator al cineastului britanic, ca a privi cum trebuie se traduce prin a privi asa cum priveste el (sau: „asa cum doar el stie sa o faca“). Nimeni nu mai stie sa priveasca, si asta nu de ieri, de azi, ci de sute de ani încoace. Întelegem prea putin din ceea ce vedem deoarece traim într-o societate de analfabeti vizual. Putinii stimuli vizuali non-textuali pe care îi primim rareori îi interpretam cum trebuie. Mai mult, independent de capacitatile noastre limitate de receptare, desi pare ca primim imagini, prin intermediul cinematografiei primim, de fapt, invariabil doar texte – Greenaway a spus-o în film si a repetat-o atât la masterclass-ul sustinut înaintea vizionarii, cât si la sesiunea de întrebari care a încheiat seara. De altfel, s-ar parea ca o spune, de destula vreme, oricui sta sa-l asculte. Drept urmare, un al doilea pariu al lui „Rembrandt’s J’Accuse…!“ ar fi sa propuna un astfel de material prin excelenta vizual, consacrându-si implicit autorul ca întemeietor al unui nou cinema (sau al adevaratului cinema, a carui necesitate acesta o postuleaza). Dat fiind ca Greenaway constata existenta acestui impas si în consecinta e primul care îl defineste (în chip cu totul convenabil, destul de vag), a reusi în aceasta secunda întreprindere nu ar fi trebuit sa prezinte nici o dificultate: e ca si cum cineastul-arhitect ar participa la o licitatie al carei caiet de sarcini tot el l-a scris. si totusi, Greenaway convinge cu prima sa pledoarie si ofera un bubuitor esec cu cea de-a doua.
Privirea lui Greenaway
Forta documentarului „Rembrandt’s J’Accuse…!“ si principala slabiciune a filmului sunt una si aceeasi: textul. Prin intermediul textului suntem informati asupra controverselor pe care „Rondul de noapte“ le-a creat, si tot prin intermediul textului ni se ofera explicatii pentru fiecare controversa în parte. Citind pagina dupa pagina de scenariu, Greenaway elucideaza enigma dupa enigma, uitând uneori sa mai citeze sursele. Ni se dezvaluie identitatea unor personaje, dar nu e niciodata clar daca stie cine sunt si ce cauta în tablou pentru ca a citit-o sau daca doar o presupune. Ni se spune ca tabloul avea cu totul alte dimensiuni în secolul al XVII-lea decât are acum, dat fiind ca spatiul în care a fost expus a impus taierea lui, dar de unde a aflat-o documentaristul, nu stim. Pur si simplu stie, si atunci când îsi etaleaza aceste cunostinte, o face cu aerul ca dezvaluie în premiera mondiala secrete pâna atunci pastrate cu sfintenie. În realitate, un singur mister e dezlegat de Greenaway însusi, cel al manusii.
Si de aceasta data Greenaway se serveste de pictura pentru a face cinema. Doar ca nu avem de-a face cu o recompunere, de data aceasta cinematografica, a unui cadru celebru, ci cu o deconstructie. Tabloul lui Rembrandt este explicat cu rabdare si pe întelesul tuturor. Aceasta îndelunga explicatie se face în principal prin intermediul vocii din off a lui Greenaway. Din când în când, chipul sau apare pe ecran, ca pentru a acorda si mai mare greutate spuselor sale – naratorul nu e fitecine si nu e omniscient doar când vine vorba de „Rondul de noapte“, ci e un regizor important al contemporaneitatii, daca nu singurul.
Pentru a fi credibil, acest discurs pe care Greenaway îl tine are nevoie de tablou; pentru a prezenta interes ca produs de consum, de o serie de artificii. Tabloul serveste drept martor argumentelor invocate de Greenaway. Vedem cu ochii nostri sabia într-o anumita pozitie, manusa chiar e acolo unde Greenaway spune ca e, omul din spatele vocii nu ne vorbeste de nebun. În acelasi timp, reconstituirile aproximative si interviurile cu personajele tabloului ne mentin atentia treaza de-a lungul acestui documentar care altminteri ar fi avut o adresabilitate substantial redusa. Prin aceste brizbrizuri, filmul e antrenant, în felul în care un film politist e antrenant (chiar Greenaway îl compara cu seria „CSI“). Însa nici tabloul, nici aceste artificii nu schimba faptul ca pilonul pe care aceasta constructie se bizuie e textul. Un text asemanator unui doctorat, care ar functiona la fel de bine tiparit precum functioneaza rostit.
Iar faptul ca acest text e citit de un inamic al textelor nu ne încalzeste cu nimic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper