Doctrina socului

Un articol de AURELIAN GIUGAL

sau despre cum  sunt chemati saracii lumii sa ajute  la bunastarea privilegiatilor sortii

Sunt putine cartile ce se scriu si trateaza problema delicata a decalajelor economice dintre tari (sau din interiorul aceleiasi tari) care sa nu fie puternic contestate. Zeflemeaua celor ce se pronunta despre astfel de productii este în stare sa distruga orice dezbatere onesta. Spre a exemplifica este suficient sa amintim de includerea lui Noam Chomsky în categoria sofistilor triviali.

Probabil ca lucrarea lui Naomi Klein („Doctrina socului. Nasterea capitalismului dezastrelor“, traducere de Bogdan Lepadatu si Ciprian Siulea, Vellant, Bucuresti, 2008) va candida cu succes la o astfel de posteritate, în ciuda caracterizarii magulitoare facuta de „The Guardian“ („Putine sunt cartile care ne ajuta cu adevarat sa întelegem prezentul. „Doctrina socului“ este una dintre aceste carti“) si a imensului aparat bibliografic în stare sa sustina pâna la ultima virgula orice afirmatie ce poate parea fantezista.
Capitalism cu japca
Cartea jurnalistei canadiene porneste de la o teza radicala: adeptii economiei de piata excesiv liberalizate (Milton Friedman si scoala de la Chicago ca avanpost al libertarianismului) impun politici favorabile marilor corporatii si multinationalelor, ajutati  fiind de anumite dezastre naturale sau de instabilitatea politica specifica multor tari. Spunem Milton Friedman si scoala de la Chicago pentru ca întreg firul epic al cartii se circumscrie dihotomiei libertarianism vs. New Deal (liberalism vs. statul bunastarii – welfare state). Cei ce-si zic neoconservatori si sunt adeptii zicerii lui Milton Friedman conform careia totul s-a prabusit cu New Deal-ul, iar din acel moment cele mai multe tari „au apucat-o pe calea gresita“ a statului bunastarii, cred orbeste în principiile enuntate de acesta. Triada care sta la baza liberalismului friedmanian este de o simplitate dezarmanta: (i) eliminarea tuturor regulilor care stau în calea acumularii profitului, (ii) privatizarea activelor statului si (iii) diminuarea severa a programelor de asistenta sociala. De aici deriva o sumedenie de alte de-reglementari: taxe cât mai mici, impozitarea similara a celor bogati si a saracilor, inexistenta unui salariu minim pe economie, libertatea corporatiilor de a-si vinde produsele peste tot în lume (fara nici cel mai mic protectionism pentru industriile sau proprietatea locala) etc.
Impunerea unor astfel de politici nu este o sarcina usoara (miscarea sindicala nu ar fi niciodata de acord cu asemenea masuri ce lasa individul expus bunului plac al marilor corporatii), asa încât acceptarea unui astfel de capitalism salbatic, o jungla a celui mai puternic (adeptii acestei noi forme de sclavie codifica salbaticia economica lipsita de reglementari ca fiind calea deschisa celor ce muncesc, a celor inteligenti, a celor cu spirit antreprenorial), are nevoie de situatii initiale limita, dezastrele naturale sau turbulentele politice fiind în stare sa curete terenul în calea liberalismului. Odata ce conditiile initiale sunt îndeplinite (haos, instabilitate economica, politica etc.), intra în scena organizatiile financiare (Banca Mondiala si Fondul Monetar International) gata sa salveze, chipurile, statul respectiv de la dezastru total, sa puna cum s-ar zice umarul la reconstructia tarii respective.
Bineînteles, sume importante (miliarde de dolari, euro) asteapta sa fie trimise catre tarile neajutorate. Pentru a fi posibil un astfel de scenariu mai este nevoie de un mic pas: tarile sa accepte în schimbul ajutorului economic (banii mult visati) reformele impuse de organismele amintite. Care reforme spun povestea draga economistilor de la Chicago. Reducerea cheltuielilor bugetare si a asistentei sociale, privatizarea activelor statului si  eliminarea regulilor care stau în calea profitului. În consecinta, daca statele nu coopereaza si nu sunt în stare sa accepte asemenea masuri economice care ar pune la pamânt tot ce s-a construit dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial (statul bunastarii ca artefact al unei evolutii bolnavicioase), atunci cataclismele si dezechilibrele politice preiau rolul de deschizatori de pârtie pentru cioclii de la Banca Mondiala si de la Fondul Monetar International. Aceste organisme, ce ar trebui sa produca stabilitate, conduc vechiul stat la cimitirul istoriei pentru îngropaciune si genereaza reformele economice care vor crea omul nou cu spirit antreprenorial (nu este o gluma, cetatenii saraciti de reformele economice, ajunsi sa îsi vânda prin pietele lumii hainele ponosite si fel de fel de nimicuri, au fost numiti cinic oameni cu spirit antreprenorial).
Dezastre marca FMI
Exemple de dezastre, pentru ca dezastre este cuvântul nimerit pentru „reformele“ implementate de aceste organisme, marca FMI si Banca Mondiala, sunt numeroase, începând cu statele din Conul de sud al Americii de Sud (Chile, Bolivia, Argentina), Rusia lui Eltîn, China, Irak-ul sau tarile din Europa de est (România se înscrie si ea pe lista lunga a tarilor ce se vor drastic „reformate“, desi autoarea nu o mentioneaza aici).
Cum capitalismul de sorginte libertariana nu este incompatibil cu dictatura, atunci teroarea si frica sunt instrumente aproape indispensabile pentru impunerea unor astfel de politici fantasmagorice. Asa Chile s-a trezit ca merge spre liberalism brat la brat cu Pinochet („Teoriile lui Milton Friedman i-au adus Premiul Nobel; aceleasi teorii i l-au adus statului Chile pe generalul Pinochet“, Eduardo Galeano, „Days and Nights of Love and War“, 1983, citat în debutul partii a doua, p. 79), China gusta din deliciile capitalismului nestânjenita de statul politienesc ce o apara de dusmanii vizibili si invizibili, Rusia se înscrie si ea pe calea cea buna odata cu nasterea oligarhilor si a statului discretionar, iar Irak-ul a fost curatat de Saddam pentru a se „îmbogati“ cu o armata de ocupatie ce jefuieste tot ce se poate jefui, inclusiv distrugerea unei milenare culturi, pradarea Muzeului National al Irak-ului, ce depozita obiecte ce tin de patrimoniul universal facându-se sub nepasarea militarilor adusi acolo în zona golfului sa instituie legea.
Au atins aceste tari enumerate (sau parte dintre ele, având în vedere ca în unele procesele sunt în desfasurare) mult visata si perorata viata armonioasa data de mecanismele pietei libere? Întrebare retorica la care se raspunde usor. Chile, Argentina sau Bolivia au ramas în continuare state periferice, ceea ce se va întâmpla si cu Europa de est. În schimb, în contra-balanta, marile corporatii, multinationalele s-au simtit si se vor simti bine în continuare. Iar FMI-ul va lucra pentru propasirea marilor corporatii, inclusiv prin metode ce tin de „malpraxis statistic“ (exagerarea datelor prezentate în rapoarte despre anumite tari). Poate ar fi nimerita citarea unui paragraf din scrisoarea deschisa trimisa în 1988 de un fost angajat al Fondului Monetar (Davison Budhoo, absolvent al London School of Economics) lui Michel Camdessus (la acea vreme aflat la conducerea fondului), pasaj ce ne poate da o idee despre masurile de reformare marca FMI:
„Astazi am demisionat din rândul personalului Fondului Monetar International, dupa mai bine de 12 ani si dupa 1.000 de zile de lucru în calitate de functionar al Fondului, detasat în strainatate, ca vânzator ambulant al medicamentelor voastre si al accesoriilor de iluzionist destinate guvernelor si oamenilor Americii Latine, Caraibelor si Africii. Pentru mine, demisia înseamna câstigarea unei libertati fara pret, pentru ca, odata cu ea, am facut primul pas catre acel loc unde sper ca voi putea sa ma spal pe mâini de ceea ce pentru mine înseamna sângele a milioane de oameni saraci si înfometati… Este atât de mult sânge încât curge în râuri. Si se usuca, se lipeste de trupul meu; uneori am impresia ca nu exista suficient de mult sapun în întreaga lume sa ma curete de lucrurile pe care le-am facut în numele vostru.“ (p. 280).
Un amanunt mai trebuie adaugat: discursul presedintelui român de anuntare a diminuarilor salariale si a masurilor de „reformare“ a statului, urmat apoi de preluarile papagalicesti ale unui premier de mucava, sunt literalmente un copy-paste dupa ceea ce Fondul Monetar International a redactat si trimis spre citire natiunii dictatorului chilian Augusto Pinochet. Diferenta notabila rezida în faptul banal ca acum sunt chemati la apelul suferintei românii de toate categoriile în numele triumfului capitalismului de balta, al corporatiilor si al multinationalelor.
Cititi (frunzariti, rasfoiti) cartea lui Naomi Klein. Poate ca nu veti deveni mai întelepti, dar cu siguranta veti întâlni un spirit de un necuprins umanism.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper