Desantistii de la „Vatra“

Un articol de C. STANESCU

În revista „Vatra“ (10-11/ 2010), 24 de tineri filozofi, politologi, epistemologi, eseisti, scriitori si critici literari întreprind o cuprinzatoare „expertiza a comunismului“ reflectat în lucrari teoretice, literatura, film si teatru. O parte dintre acesti tineri liberi si nonconformisti au organizat fara complexe un desant, o descindere critica în Biblia anticomunismului, respectiv, în paginile „Raportului final“ al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România si, tangential, în alte câteva lucrari stiintifice ale lui V. Tismaneanu. Proiectul tinerilor „desantisti“ a suferit, de la faza initiala la numarul de revista pe care-l avem în fata, modificari substantiale.
„Anuntat de ceva vreme pe coperta a doua a revistei“ – precizeaza într-un Argument Cristina Timar – „numarul tematic expertiza comunismului s-a modificat si s-a abatut, pe parcursul elaborarii, destul de mult de la conceptul initial. De la un numar care, într-o faza incipienta, îl viza pe Vladimir Tismaneanu si „expertiza“ sa asupra comunismului, la doua decenii de la despartirea de fostul regim, a devenit, din motive pe care nu le mai detaliem, un numar în care comunismul si postcomunismul – cele doua epoci fiind, în fond, fata si reversul aceleiasi medalii – au fost privite din perspectiva a trei domenii: teorie, literatura si cinematografie/ teatru. Dosarul tripartit al expertizei comunismului si-a propus nu atât o revizuire aniversara, dupa douazeci de ani, a comunismului si postcomunismului, cât o re-evaluare, fireste, fara pretentii de exhaustivitate sau absoluta rigoare academica a discursului de la noi despre (post)comunism, fie el în domeniul teoretic-epistemologic sau artistic (literar si cinematografic).“
Primul la cuvânt la tema anuntata este Ciprian Siulea, cunoscut pentru radicalitatea opiniilor pe care le sustine. El porneste, dupa cum afirma, de la „o discrepanta dintre titlul proiectat al acestui numar din „Vatra“ („Vladimir Tismaneanu – Expertiza comunismului“) si obiectivul pe care vi-l propuneti – „a contura stadiul dezbaterii privind modul în care ne raportam la istoria noastra recenta“. Este o mare greseala, în opinia mea, sa credem ca sensul acestei raportari e determinat esential de vreo expertiza academica, indiferent a cui. Pe de o parte, avem o majoritate a populatiei care se raporteaza la comunism strict în functie de cum l-a resimtit ea direct, deci fara a lua în calcul vreo expertiza.“ Cu alte cuvinte, venind si cu o mare întârziere, „expertiza“ si-a muiat conturul si a pierdut impactul binefacator asupra unei populatii ce si-a luat binisor ochii de la trecut. Pe de alta parte, sustine Ciprian Siulea, avem elitele intelectuale ce sunt facute responsabile de „tonul raportarii“ la comunism atât în privinta populatiei cât si a „modului în care statul a ales sa se raporteze oficial la regimul comunist.“ Aici, zice autorul, apare dezamagirea: nici acest mod de raportare nu tine cont, la modul serios, de expertiza stiintifica. Tine cont de interese personale si de grup, mai degraba decât de exigente publice. Tine cont nu de studii sociologice si politologice, ci de obositele locuri comune betonate de intelectualii care si-au imaginat ca pot sa faca, dupa caderea comunismului, anticomunismul pe care nu l-au facut înainte. Si care au dus aceasta activitate autista mult dincolo de conditia ei naturala de nevroza, facând din ea business. Respectivul Raport ar fi, dupa Ciprian Siulea, „o combinatie dintre locurile comune amintite ale anticomunismului, o perspectiva elitista si retrograda asupra culturii si societatii, un democratism foarte neconvins si, nu în ultimul rând, agenda politica a puterii politice care a patronat demersul.“ Sa condamni sub asemenea calificative un document care „condamna“ comunismul este un act de curaj si implica un risc asumat. Opinia lui C. Siulea este foarte proasta cu privire la „modul în care Vladimir Tismaneanu a condus procesul de promovare a condamnarii comunismului: cu ajutorul unor tehnici clasice de manipulare, cenzura si dezinformare. Evident – convine autorul opiniei din „Vatra“ – Vladimir Tismaneanu este un universitar cu cota internationala si lucrari stiintifice omologate de circuitul academic international. Dar la ce ne foloseste asta noua ca societate, daca în România schimba standardul si se comporta ca un propagandist lipsit de scrupule?“
Ciprian Siulea împartaseste, fara sa vrea (sau poate fara sa stie?) opinia din prima clipa a lui Gabriel Liiceanu care, într-una din emisiunile sale tv cu Andrei Plesu îi comunica prietenului sau ca „este strigator la cer“ sa desemnezi un fost propagandist de a conduce Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România! Câta naivitate exprima aceasta indignare nu pot sa stiu. Mi se pare însa natural sau fatal ca analiza si condamnarea Dictaturii sa fi fost facute de un cunoscator, din interior, al sistemului, de cineva care s-a ocupat în câteva articole cu iz filozofic de „Doctrina Ceausescu“: ce garantie mai buna decât un „actant“ creditabil si notoriu avem pentru veracitatea analizei întreprinse?! Într-o interogatie retorica a indignarii care l-a bântuit într-un singur moment si pe Gabriel Liiceanu, Ciprian Siulea afirma: „Oare chiar aveam nevoie ca operatiunea de condamnare a comunismului sa fie condusa de cineva care reia identic atitudinea procurorilor stalinisti din anii ’50, de a afirma ca albul e negru în timp ce te priveste în ochi fara sa clipeasca? E optiunea fiecaruia. Eu, personal, în mod clar nu aveam nevoie de asa ceva, de cineva care, pentru a putea acuza pe altul de politizare, e capabil sa sustina, împotriva celei mi clare evidente, ca el nu s-a implicat deloc politic. Adevarul simplu, în schimb, e ca Vladimir Tismaneanu a dus o campanie desantata în favoarea lui Traian Basescu (cu o asemenea frenezie, încât aceasta recidiva în context democratic mi se pare mai grava decât laudele degradante adresate presedintelui comunist Nicolae Ceausescu). A minti în privinta unei situatii banale si evidente e, paradoxal, mult mai grav decât a minti în privinta unei situatii obscure, deoarece constituie un mod de a impune un „adevar“ cu ajutorul puterii si, astfel, de a desfiinta autonomia si discernamântul persoanei individuale. Da, exact, este ceea ce a facut si propaganda comunista. Pe mine condamnarea comunismului a ajuns pur si simplu sa ma dezguste, si asta nu are nicio legatura cu atitudinea mea fata de comunism.“
Din câte-mi pot da seama, Ciprian Siulea pretinde unei „expertize academice“ chiar imposibilul: apolitism, obiectivitate, neimplicare si o moralitate desavârsita. Ce importanta s-ar zice ca mai au toate acestea daca tot ceea ce trebuia facut când interesele o cer – s-a facut, chiar daca o populatie operata de cancer cu bisturiul academic nici nu stie ca nu mai sufera de cancer?!? Moralitatea bisturiului nu-i, vorba cuiva, în chestie, ci numai salvarea cu orice pret a pacientului. Un pacient care a suferit istoria pentru ca chirurgul sa devina anticomunist dupa ce boala trecuse.
Alt tânar „desantist“ si trouble fête din „Vatra“ care vine cu reprosuri aspre la adresa „expertizei academice“ este Florin Poenaru. El scrie despre „Anticomunismul, mecanismul uitarii“ si pare sa descopere chiar pacatul originar al respectivei atitudini: „Una dintre omisiunile centrale ale anti-comunismului este chiar obnubilarea originii sale post-comuniste. Astfel, nu numai ca anticomunismul românesc s-a nascut când obiectul opozitiei sale disparuse deja, dar si când practicarea sa nu risca nicio repercusiune. Nu este deloc întâmplator atunci ca memoria si memorializarea sunt centrale acestui tip de anticomunist post-factual: pe de o parte, când anti-comunismul a luat fiinta comunismul ca sistem politic era deja o poveste din trecut; pe de alta parte, colonizarea imediata a domeniului memoriei a oferit posibilitatea trecerii sub tacere a datei de nastere a anticomunismului. Prin urmare, lupta anti-comunista sub forma centralitatii memoriei este efectiv o forma de (re)scriere a istoriei care evacueaza convenabil propria sa biografie si a principalilor sai practicieni.“ Pe de alta parte, „Trecerea sub tacere a biografiei anti-comunismului (si deci a anticomunistilor) în naratiunea istorica anticomunista este obliterata prin excesul de biografie al liderilor comunisti. În anti-comunismul românesc, cu precadere în forma practicata de Vladimir Tismaneanu, acestia sunt singurii membri ai statului comunist care au biografie, pentru ca sunt singurii care, aparent, au facut istorie. Restul populatiei este reprezentat ca o masa amorfa care a suferit actiunea primilor, si care a trait pasiv istoria facuta de acestia.“ Asadar, ce lipseste din tablou? „Ceea ce lipseste din aceasta schema maniheista care împarte lumea în victime si calai, între dizidenti si nomenclaturisti, între rezistenti si colaboratori“ – scrie Florin Poenaru – „este evident figura «zarzavagiului» nu neaparat cu conotatia specifica oferita de Havel, cât ca exemplu al complexitatii sociale a sistemului si ca dimensiune a relevantei «experientei traite» (…) Altfel spus, anti-comunismul a la Tismaneanu este în mod necesar schematic, abstract (în sensul precis hegelian) si, prin urmare, partizan, colorat de interese politice si de clasa particulare (…) Asadar, o alta trasatura majora a anti-comunismului de tip Tismaneanu este uitarea si trecerea sub tacere a «clasei muncitoare», cel putin teoretic subiectul istoric al comunismului.“
Cu o ironie strivitoare, Alex Cistelecan reia într-un eseu stralucit, „Utopia raului mai mic“, problema „zarzavagiului“ evocata si de Florin Poenaru. „Teza pe care am propus-o în legatura cu revizionismul marxist“ – scria Vl. Tismaneanu în „Despre 1989. Naufragiul utopiei“ – „este ca acesta s-a constituit ca reactie de protest din partea intelectualitatii de stânga.“ Alex Cistelecan pare ca e în deplin acord cu Vl. Tismaneanu, recunoaste fara sa clipeasca adevarul „tezei“ aceluia: „Da, cam prin definitie, revizionismul marxist este o critica a marxismului ortodox din partea intelectualitatii de stânga. Desigur însa, interventia autorului în nosologia categoriilor marxiste nu se limiteaza la a explicita cuminte aceasta definitie.

Ea consta în a o explicita în mod original, adica prost: în a deduce din aceasta definitie a revizionismului marxist un rol, înca o data, coplesitor, exhaustiv pentru intelectualii revizionisti care, de unii singuri, au darâmat comunismul: „Comunismul – crede Tismaneanu – s-a prabusit ca urmare a delegitimarii proiectului sau ideocratic de catre intelectualii care de multe ori au sustinut initial acest sistem … Din punctul meu de vedere, comunismul a fost învins, în primul rând, prin revolta intelighentiei critice“. Consiliile muncitoresti care au condus revolta din 1956 si administrat statul maghiar pe perioada ei trebuie sa fi fost, în realitate, niste asociatii de poeti si prozatori. Luat la bani marunti, sindicatul Solidaritatea nu numara decât istorici si matematicieni. Sau, si mai probabil, între cele doua categorii sociale trebuie sa se fi stabilit spontan o diviziune a muncii echitabila, în care muncitorii joaca rolul de Sancho Panza încasând bataia, iar intelectualii rolul lui Don Quijote, primind gloria.“
„În concluzie“ – scrie linistitor Cristian Vasile în acelasi numar din „Vatra“ – „volumul «Despre 1989. Naufragiul utopiei» – este o mixtura reusita de rigoare academica, discurs moral si stil pasional, o analiza politologica plina de reflectii despre posibilitatea miracolelor, precum si un efort de integrare a revoltei românesti din decembrie 1989 în ansamblul revolutiilor est-europene. Pledoaria pentru claritate morala se îmbina perfect cu pertinentele consideratii despre ceea ce a fost 1989, adica annus mirabilis (pag. 191)“.
Precum vedem, parerile sunt împartite, chiar foarte împartite. Ca si în privinta zarzavagiului, a vesnicului Sancho Panza. Pentru unii „Naufragiul utopiei“ din titlu reflecta un esec al expertizei, pentru altii un triumf. Nimic despre zarzavagiu si Sancho Panza care încaseaza mereu bataia – ce ramân, în realitate, „personaje“ care lipsesc din expertiza, academica ori nu, concretizata în „Raportul final“ al Comisiei Prezidentiale: cel putin asta e opinia „desantistilor“ de la „Vatra“ ale caror splendida inteligenta si reconfortanta libertate în gândire sunt de invidiat.

P.S. Un foarte vechi prieten pe care-l întâlnesc des, desi a lucrat la „Scânteia“, îmi semnaleaza un fapt ciudat, ca sa nu zic bazaconie sau ca sa nu spun curata (!) minciuna în „Raportul final“ al respectivei comisii prezidentiale conduse de profesorul cu faima internationala. Îmi citeaza din pagina 665 a „Raportului final“: „Sorin Toma (n. 1914). Ziarist ilegalist, activ în aparatul de propaganda al PCdR. Dupa anexarea Basarabiei pleaca în URSS si activeaza în presa din Moldova sovietizata. Revine în România cu divizia Horia, Closca si Crisan. Fiul poetului proletcultist A. Toma, a detestat profund valorile culturale autentice. La ordinul organelor superioare si în colaborare cu Chisinevschi a scris nefastul pamflet împotriva lui Tudor Arghezi, «Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei». A condus «Scânteia» între 1947 si 1960. Exclus din partid în 1963, reprimit în 1970, a emigrat în Israel, unde si-a scris memoriile. Între colaboratorii sai apropiati de la «Scânteia» pot fi amintiti Tudor Olaru, Sergiu Farcasan, Ada Gregorian, Eva Szabo (sotia colonelului de Securitate/ Contrainformatii Eugen Szabo), Silviu Brucan, Nestor Ignat, Nicolae Corbu, Sorin Mladoveanu si altii…“ Între „si altii“ prietenul meu îsi citeste propriul nume si, nedumerit dar nu revoltat cade pe gânduri: pe Silviu Brucan nu l-a vazut în viata lui, la fel pe Mladoveanu ori pe Farcasan, nici pe Nestor Ignat ori pe sotia Colonelului de securitate Eva Szabo nu i-a vazut, habar n-are de toti acesti „colaboratori apropiati“ ai lui Sorin Toma, al carui tata, între noi fie vorba, n-a fost doar un „poet proletcultist“, cum minte prin omisiune Raportul. Raportul minte si în ce-l priveste pe prietenul meu: în 1960, când Sorin Toma era dat afara de la Scânteia, el era student în anul trei la Filologie, coleg si, îndrazneste sa spuna, prieten cu câtiva dintre cei ce vor deveni mai apoi notorii în critica si istorie literara. Ce-or fi vrut autorii Raportului de-l silesc sa fie „colaboratorul“ lui Sorin Toma si al celorlalti pe care n-avea cum sa-i cunoasca si nici nu i-a cunoscut vreodata?!? Probabil ca asemenea polite si bazaconii, minciuni scapate din goana condeiului ori mici si jalnice viclenii ticaloase vor mai fi destule prin paginile acestei Biblii a anti-comunismului, „Raport final“ „partizan, colorat de interese politice si de clasa particulare“, cum constata pe drept cuvânt mai toti „desantistii“ de la „Vatra“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper