Decesul literaturii comparate?

Un articol de CERCUL METACRITIC

Textul de mai jos reprezinta transcrierea ultimei dezbateri a Cercului Metacritic de la Cluj. Ea a avut drept pretexte un raport asupra literaturii comparate si textul intitulat „Literatura comparata in afara literaturii“, de Ovidiu Mircean, asistent doctorand la Catedra de Literatura Comparata a Facultatii de Litere. Ambele pretexte pot fi consultate pe blogul cercului, la http://metacritic.wordpress.com. Au fost prezente in jur de patruzeci de persoane (invitati, masteranzi, fosti sau actuali studenti ai sectiei de literatura comparata sau numai simpatizanti ai literaturii comparate), dar numai cei de mai jos au luat cuvântul. Ceilalti au cârcotit, au chicotit, au comentat intre ei sau au hohotit in toata regula. Pentru a reda oricât de vag atmosfera incinsa de la dezbatere, am adaugat si câteva indicatii dramatice.

Ovidiu Mircean: Am ales textul pe care l-ati vazut pe blog pentru ca are o vena polemica si poate sa ne permita o serie de discutii, multe dintre ele muscatoare in raport cu traditia comparatismului. Ca reactie polemica la textul lui Charles Bernheimer din 1993, un raport despre standardele disciplinei, interventia lui Peter Brooks, in marginea careia mi-am adunat argumentele, reprezinta un mod de aparare a literaturii comparate din interiorul stiintei literare, revendicând-o ca fiind in primul si-n primul rând o subdisciplina a stiintei literare, mai degraba decât un portal deschis catre studii culturale sau catre sociologie, politologie s.a.m.d. Reactia aceasta ne faciliteaza o discutie despre eterna poveste a crizei literaturii comparate, care la ora actuala a capatat o dimensiune institutionala. Pentru ca din 1990 incoace, o serie de departamente si catedre de literatura comparata, unele dintre ele foarte prestigioase, au ajuns sa fie desfiintate, au ajuns sa fie anexate catedrelor de studii culturale, suntem intr-o criza veritabila, inclusiv la nivel de subventionare, la nivel de existenta institutionala si, ca atare, mai mult decât oricând, la ora actuala se pune problema unei redefiniri, a unei rediscutari inclusiv dintr-o perspectiva istorica, a comparatismului.

Necesitatea redefinirii

Nu vreau sa reproduc mare parte din lucrurile pe care deja le-ati citit in textul de pe blog, insa ma gândeam ca e necesar sa ofer o contextualizare pentru rolul pe care l-a avut textul lui Bernheimer in 1993, ce inseamna aceasta traditie a rapoartelor despre starea disciplinei, cel putin pentru spatiul american. Primul raport apare in 1965 si ii apartine lui Harry Levin, urmat de raportul Thomas Green din ’75, raportul Bernheimer din ’93, cel pe care l-ati vazut, si ultimul raport este din 2004 si ii apartine lui Haun Saussy. Ceea ce trebuie spus este ca toti cei patru raportori scriau din postura oficiala de presedinti ai Asociatiei Americane de Literatura Comparata, erau profesori la Yale, la prestigiosul departament unde, dupa cum stiti, a activat René Wellek, care a dat tonul in multe privinte in comparatismul american. Acum, de ce au aparut aceste rapoarte? In primul rând e o poveste foarte interesanta pentru ca, spre deosebire de alte zone ale stiintei literare, in istoria literaturii comparate postbelice exista o diferenta foarte clara intre teoretizare si practica institutionala; cele doua au evoluat putin in paralel, fara foarte multe zone de imixtiune, fara foarte multe puncte de colaborare intre o justificare teoretica si o practica didactica institutionala. Una dintre primele cauze este faptul ca, in America cel putin, in Statele Unite, in 2 septembrie 1958, guvernul american promulgheaza o lege amintita in istoria americana ca fiind National Defense Education Act, prin care o mare parte din bugetul Statelor Unite este directionat catre finantarea masiva a cercetarii si a institutiilor de invatamânt superior. De ce este importanta aceasta lege in acest moment, 1958? Pentru ca intâmplarea face ca in acest moment, literatura comparata sa fi parut un instrument politic extraordinar de important pentru Statele Unite, mai ales pentru politica Razboiului Rece, care se instaurase deja. Cu alte cuvinte, internationalismul acesta al disciplinei literaturii comparate, care depasea izolarea istoriilor literare in literaturi nationale, parea a fi alternativa la Internationala socialista sovietica. Pe de alta parte, in universitatile americane aparuse deja o concurenta acerba fata de progresul stiintelor evidentiat in exces de propaganda comunista si a blocului rasaritean. Cert este faptul ca, chiar daca Guvernul si acesti lideri mccarthisti au facut la momentul respectiv un pariu pe care l-au pierdut, mizând pe literatura comparata, din 1958 pâna in 1965 se intemeiaza peste 70 de sectii de studiu de literatura comparata la nivel licenta, si de catedre aferente, pâna in 1975 numarul lor se dubleaza, ajungem la 150; are loc efectiv o explozie teribila la nivel institutional a acestei discipline. O explozie care in primul rând ii lasa pe maestrii comparatismului american cu gura cascata, sunt absolut depasiti de ceea ce se intâmpla, nu sunt in stare sa mai controleze nici macar la nivel de deontologie evolutia pe care o ia comparatismul, moment in care simt nevoia sa intervina prin niste rapoarte despre standarde, asa cum le numesc ei, primele doua rapoarte – cel din 1965, al lui Levin si cel din 1975, al lui Green – având mai degraba o natura normativa. Cu alte cuvinte, exista acest boom institutional, apar toate aceste noi sectii de literatura comparata, reviste de literatura comparata – toate puternic finantate si subventionate de catre stat. Insa problema este ca, dintr-o data, aceasta explozie institutionala modifica fata disciplinei si o face aproape irecognoscibila tocmai pentru maestrii ei. Deci, in primul rând, Wellek, Remak cât si maestrii comparatismului american de la Yale, sau cei grupati in jurul revistei „Comparative Literature“ in ’49-’50, considera ca aceasta disciplina este una de studiu superior si de studiu doctoral; nu este nici intr-un caz o disciplina orientata catre undergraduate studies. De ce? Pentru ca, in primul rând ei spuneau foarte clar: nu poti sa fii comparatist daca nu stapânesti cel putin o literatura sau istoria unei literaturi straine destul de bine, daca nu stapânesti trei sau patru limbi de circulatie internationala care sa-ti permita accesul la studiul textelor in original. Nu ai voie sa discuti textele referindu-te mereu doar la traduceri, fara sa mergi si sa vezi forma textului, modul in care autorul respectiv opereaza cu limbajul. Exista niste criterii deontologice la care ei nu sunt dispusi sa renunte si in clipa in care se deschid la nivel de licenta aceste sectii de literatura comparata, se lucreaza eminamente pe traduceri, la niste standarde de pregatire profesionala mult coborâte si, dintr-o data, principiile definitorii ale disciplinei sunt pulverizate. Altfel spus, multe din aceste noi sectii de literatura comparata au profesori care nici macar nu stapânesc limbile europene de circulatie, ceea ce era inimaginabil la momentul respectiv pentru Wellek. Tocmai in acest context, primele rapoarte (Levin si Green) au mai degraba un rol normativ, impunând programelor de studiu pentru nivel licenta, respectiv pentru nivel masteral, câteva rigori profesionale.
Pe masura ce ne apropiem de anii ‘80 si inspre jumatatea anilor ‘80, dintr-o data aceasta puternica sustinere politica si financiara pe care o are comparatismul in America incepe sa scada, dispare, mai mult decât atât, departamentele incep sa fie desfiintate, apare criza de care va vorbeam inainte si care se acutizeaza teribil pâna in ‘92 si continua pâna azi. Chiar in aceasta primavara, departamentul de la Toronto a lansat un apel mondial catre toti comparatistii sa semneze o cerere prin care sa se amâne sau chiar sa se impiedice desfiintarea acestui departament foarte prestigios (a fost intemeiat de Northrop Frye, acolo lucreaza Linda Hutcheon, deci sunt nume de talie mondiala). E o criza acutizata la nivel institutional in fata careia noul raport, din 1993, raportul Bernheimer, reactioneaza putin diferit fata de celelalte rapoarte: ceea ce el isi propune sa faca este nu sa impuna neaparat la nivel normativ niste criterii, niste standarde profesionale la modul tacit revendicate de la perspectiva pe care o afirmasera in scrierile teoretice Wellek si Remak in anii ’50, ci mai degraba sa largeasca foarte mult teritoriile clasice ale comparatismului, sa incerce sa admita oficial – de aceasta data dintr-o postura oficiala de presedinte al Asociatiei de Literatura Comparata Americana – studiile culturale, studiile feministe, toate noile orientari, inclusiv cele legate de postcolonialism. Raportul Bernheimer are o solutie care este cel putin problematica, discutabila – fata de ea au reactionat foarte multi comparatisti, printre care si Peter Brooks, Sterling Professor la Yale.

Reactia sa vizeaza sacrificiul la care recurge Bernheimer: el n-a putut sa deschida foarte mult limitele disciplinei si sa includa toate comparatismele existente la momentul respectiv decât pastrând ca gen proxim comparatia si sacrificând „literatura“ din termenul de „literatura comparata“, sacrificând-o in sensul in care o redefineste ca fiind nimic altceva decât o practica a discursului cultural in mijlocul altor practici ale discursurilor culturale. Desigur, aici se simte in spate legitimarea teoretica care vine, desigur, din Foucault, din arheologia postumanista etc. Problema este ca in momentul in care renunti la specificul literar, in momentul in care nu te mai legitimezi din interiorul stiintei literare, ci te definesti ca mens ab alio, drept cercetator care mereu priveste dincolo de gard catre ceea ce fac sociologii, politologii, istoricii ideilor etc., pierzi un statut de specificitate care il reclama atât legitimarea ta institutionala cât si legitimarea ta teoretica. Problema acestui raport Bernheimer din 1993 este ca el incearca mai degraba sa cartografieze domeniile comparatismului, decât sa ofere un nou punct de pornire intr-o dezbatere teoretica care s-a dovedit a fi absolut necesara la momentul respectiv. De-abia ultimul raport, cel din 2004, redactat de Haun Saussy, afirma explicit necesitatea de a redefini disciplina, de a ii reevalua critic istoria. In acest sens, Saussy recurge la o miscare strategica foarte interesanta: muta punctul de origine al istoriei disciplinei, localizat de traditia scolii franceze la 1800 (data in care Germaine de Staël isi publica „Sur la littérature“), il muta in 1877, care este anul de aparitie a revistei intemeiate de Hugo Meltzl la Cluj, „Acta Comparationis Literarum Universarum“. Reinterpreteaza nasterea disciplinei deplasând centrul de greutate inspre Europa Centrala, in acest spatiu austro-ungar, multicultural avant la lettre, destul de diferit de spatiul centralizat francez. Pe de alta parte, el redeschide discutia teoretica, incercând sa lege definirile actuale ale comparatismului de ceea ce facuse René Wellek in anii ’50, ultima si singura abordare sistemica a comparatismului literar.

Comparatismul si criza umanioarelor

Mihaela Ursa: Mie mi s-ar parea sanatos sa insistam putin asupra contextului care face posibila semnalarea crizei de la care pornesti (urmarind, la rândul tau) observatiile altor comparatisti. Retoric vorbind, mi se pare ca demersul tau e un pic viciat, in sensul in care pune pe seama crizei literaturii comparate si ceea ce nu este de pus pe seama ei, ceea ce nu este simptomul acestei crize anume sau rezultatul ei, ci, cel mult, al uneia cu caracter ceva mai general. In primul rând, aglutinezi aici si simptome ale crizei umanioarelor, de mult semnalata, care vizeaza o multime de revizitari si de rescrieri, mai ales sub ceea ce este inteles ca „atacul studiilor culturale“. Putem vedea, asadar, criza literaturii comparate ca un reflex in mic al acestei crize generale a umanioarelor. Dupa aceea e vorba despre faptul ca, la fel ca toate conceptele stiintelor literare sau ale stiintelor – sa spunem – umaniste, nonexacte, si conceptul de literatura comparata este unul supus istoricitatii, el nu este imuabil, fix, nesupus redefinirilor. Cu alte cuvinte, ceea ce unii numesc criza a comparatei poate fi pentru altii – mai putin apocaliptici sau mai putin obsedati de soliditatea anistorica a conceptelor – pur si simplu adaptare istorica a respectivului concept, a respectivei sfere notionale. In fine, as mai formula niste reprosuri la adresa retoricii tale argumentative: mi se pare ca foarte frecvent construiesti – in discursul tau de aparenta descriere „obiectiva“, „stiintifica“ – ceea ce eu numesc o fabula hermeneutica. Cu aerul cu care ai descrie ceva evidentiat de textul la care te referi sau sub pretentia intocmirii unei descrieri, tu oferi, de fapt, o pozitie deja ideologizata (intelege, te rog, ideologia in sens lax). Ma obligi deja sa inghit, o data cu descrierea, si valorizarea ta subiectiva, deghizata neutral, ca descriere. De asta cel mai mult mi-a placut studiul de caz, pentru ca acolo ne dai sansa si noua, cititorilor ne-mediati de privirea lui Ovidiu Mircean, sa iti acceptam argumentul fara temperatura lui subiectiva. Exemplul acela pe care l-ai dat, cu tratarea comparatista a temei sau motivului „capului retezat“, mi se pare foarte binevenit si excelent ca identificare precisa a unui „asa da“ si a unui „asa nu“.
Dar, in rest, felul in care ni-l povestesti pe Bernheimer nu mi se pare tocmai in regula, adica eu l-am citit dupa ce-am citit textul tau, dupa ce ma pregatisem sa-ti dau dreptate si mi s-a parut c-am citit, tu si cu mine, texte diferite. Inteleg ca ne spui altceva decât spune Bernheimer acolo. sAlex Goldis: Si mie mi se pare la fel…t Aceasta confundare a descrierii cu o forma de aproape-proza o observ in mai multe locuri: ea apare la fel când vorbesti despre faptul ca aceste rapoarte ale comparatistilor apar atunci când comparatistii „nu mai stiu ce sa faca“, „nu se mai descurca“ in haosul disciplinar (sau indisciplinar, mai degraba). Mi se pare ca oferi mereu aceasta coloratura apocaliptica recapitularii tale. Ea nu apartine textelor pe care le citezi, ci reprezinta o viciere ulterioara, adica lectura pe care vrei tu sa le-o dai.
Adriana Stan: Si mie mi se pare ca, desi ai mentionat, nu ai insistat suficient asupra faptului ca raportul acesta doar constata si, prin asta, legitimeaza o stare de fapt. Accentul e, altfel spus, mai degraba defensiv: raportul incearca sa aduca la zi sau sa puna de acord literatura cu o situatie culturala, cu un context socio-politic foarte precis. Incearca sa discute, cum ar veni, in termenii multiculturalismului si ai globalizarii. Intr-unul din raspunsurile sale ulterioare, Bernheimer exact asta a spus, ca intentia sa nu era sa atace literatura asa cum noi prea simplist deducem din raport, ci pur si simplu sa o istorizeze. La o adica, la fel cum literatura comparata este un concept istoric care una inseamna pentru scoala franceza, alta pentru Wellek, si alta pentru postcolonialisti, literatura in sine este un concept istoric care sOvidiu Mircean: Sigur.t, in consecinta logica, la un moment dat poate chiar sa nu aiba niciun continut.
Ovidiu Mircean: Sigur, observatia asta este viabila si se leaga de ceea ce spunea Mihaela inainte, adica criza umanioarelor ofera definitiei literaturii o alta acceptiune, ea nu mai este un discurs definit strict in termeni de valorizare artistica, ci poate fi privit ca un discurs cultural, ca o simptomatologie pentru alte elemente care vin din afara si uneori, il preconditioneaza. Asa este. Atitudinea mea narativa in marginea polemicii lui Brooks era, totusi, in linii mari, descriptiva si subordonata capetelor de acuzare ale comparatistului american. Simteam nevoia sa arunc in discutie un text care descrie câtiva termeni antinomici, sau care schiteaza mult mai percutant antinomiile dintre acesti termeni, chiar daca, afirmatiile pot fi nuantate. In acelasi volum in care Bernheimer isi publica raportul este prezent acest text al lui Brooks, dar sunt prezente si texte care, dimpotriva, saluta aceasta perspectiva, de inglobare permisiva a mai multor comparatisme. Toata problema este ca daca incercam sa definim „literatura comparata“ ca disciplina subsumata stiintei literaturii, care nu pierde din vedere specificul literar, lucrurile se complica exponential. Demonstratia ii apartine lui Saussy si este destul de concludenta:  literatura comparata se naste in secolul al XIX-lea ca o stiinta a comparatiei, asa cum era anatomia comparata, filologia comparata, sau istoria comparata a limbilor. Simplificând schematic, aceste stiinte ale comparatisticii obisnuiau sa puna in balans doua elemente cautându-l pe al treilea. Se urmarea prin practica frecventa a comparatiei deducerea sau redescoperirea arheologica a unui al treilea termen care putea sa fie un punct de origine istorica pentru celelalte elemente. De exemplu, reconstituirea unei limbi arhaice originare din care au derivat limbile ulterioare era una din finalitatile ultime in cercetarea istoriei comparate a limbilor. In cazul nostru, spune Saussy, tânara disciplina a literaturii comparate nu porneste de la principiul unui comparatism orientat inspre reducerea celor doua elemente asociate, fie ca e vorba de teme sau forme textuale, la un al treilea element. In comparatismul literar, tertium non datur. Cu alte cuvinte, indiferent de principiul asociativ de la care pornim, anatagonismul celor doua elemente intrate in comparatie trebuie sa ramâna viabil, nu poate fi neutralizat. Si totusi, asocierea lor este posibila doar in presupunerea unui numitor comun, a unui gen proxim.

Comparatism si comparatisme

Adriana Stan: Pentru ca imi displac termenii foarte generali in care vorbim, as vrea sa te intreb daca ai putea sa faci niste delimitari mai edificatoare intre comparatismul postbelic nord-american si comparatismul european. Pentru ca am impresia ca e vorba de bazine semantice diferite si, daca pentru spatiul mentalitar al Europei purismul disciplinar poate sa insemne ceva, in State situatia este exact opusa, la o adica, americanii isi definesc identitatea nationala de când e lumea prin reactie la cultura inalta. Ai mentionat new criticism-ul, dar nu stiu cât de relevant in impact e pentru istoria lor teoretica si daca nu cumva face mai degraba figura separata.
Ovidiu Mircean: In America este, pâna prin anii ‘60, domina.
Adriana Stan: Bun, dar, cu exceptia lui, tot restul miscarilor teoretice aveau o agenda politica implicita, nu intâmplator, intrucât in nordul Americii miza purismului disciplinar este surclasata de etica activismului politic. Pe scurt, mi se pare ca Bernheimer trebuie discutat in acest context anume si nu in absolut.
Ovidiu Mircean: Pai, in primul rând, in perioada imediat dupa momentul Wellek, comparatismul francez tinde sa se imparta in doua tabere. Vorbim de anii ‘50 – ‘60.  Discutam mai intâi despre o tabara care sustine in continuare o legitimare a unui comparatism orientat national, dar de pe fundamente care nu mai pot sa fie aceleasi cu cele ale scolii franceze, adica are loc o migrare inspre istorie literara, inspre teoretizari ale istoricului literar, un pic mai deschis pe de o parte…
Adriana Stan: Una pusa in perspectiva de Jauss si teoriile receptarii.
Ovidiu Mircean: Da, exact, ceva mai târziu. Pe de alta parte, intra masiv structuralismul, adica cam tot ce inseamna….
Adriana Stan: Deci este altceva…
Ovidiu Mircean: Literatura comparata este profund infuzata de deschiderile structuraliste catre antropologie s.a.m.d., in Franta cel putin. Aici intervine o diferenta conceptuala privind acceptiunea termenului de „teorie“ intre spatiul european si cel american pentru ca Europa intelege prin „teorie“ structuralism, formalism, poststructuralism, in timp ce in America, in momentul in care te referi la „teorie“ ei inteleg intr-o foarte mare masura aceste curente de orientare neomarxista, postcolonialism. Theory presupune o fundamentare politica si activism politic, absolut. Deci in Europa, intr-un anumit sens, comparatismul e mult mai rapid infuzat de structuralism si ramâne acolo multa vreme. Pe de alta parte, in America sunt toate aceste departamente de comparata care sunt donatori intr-un anumit sens, pentru ca, de exemplu, poststructuralismul patrunde la Yale, Derrida vine si isi tine cursurile la Yale in perioada anilor ‘70 – ‘80, dar Paul de Man este considerat a fi fost poststructuralist american – nimeni nu aminteste ca fost in primul rând un comparatist, ca venea din zona literaturii comparate. Apropo de figurile revendicate de catre celelalte discipline, Auerbach, care vine dintr-o scoala de stilistica literara, iarasi lucreaza si se autodefineste in mai multe interventii in reviste ca fiind comparatist, desi la ora actuala este receptat ca fiind stilist literar. Acum punctual, pe scoli, de exemplu scoala germana de comparatistica foarte multa vreme este infuzata nu numai de Jauss si Iser si zona teoriei receptarii care sigur ca vine pe filiera poststructuralista, intr-un fel, ci se merge foarte mult pe filologie comparata, pe critica de text, si exista o puternica scoala de stilistica acolo, care merge in continuarea lui Auerbach. Deci vorbim de fapt de altceva decât de comparatismul clasic la care ne raportam la ora actuala. Lucrurile acestea s-au dezvoltat prin interiorul unor departamente de comparata, dar de fapt ele sunt scoli de stilistica comparata sunt scoli de alta…
Adriana Stan: Si atunci, revin: raportându-ne la Bernheimer, putem intr-adevar vorbi despre o criza institutionala mondiala a comparatismului sau doar de una din tendintele lui locale? In universitatile europene e clar ca nu s-a manifestat aceeasi presiune a corectitudinii politice.
Ovidiu Mircean: In momentul in care ajungem in anii ’90, daca este sa ne raportam la anii ’90, cam ceea ce descrie Bernheimer in raport cred ca se aplica la nivel universal. Nu stiu ce se intâmpla in departamentele de literatura comparata din spatiul sovietic, in China s.a.m.d., insa in general vorbind raportul asta este destul de, pentru spatiul occidental cel putin, este viabil. Pentru ca problema, cum sa spun, crizei umanioarelor de care vorbeai tu este aceeasi, ajunge sa se infiltreze chiar si in Europa.
Cosmin Borza:
Voiam sa zic ca, in conditiile astea, disciplina comparatista nu demonstreaza ca are nici metode proprii, nici concepte, nici instrumente analitice etc., toate fiind preluate de la poetica. Or, asta cred ca e marele avantaj al raportului si al abordarii din textul lui Ovidiu, anume ca apropie comparatismul, asa cum e justificabil, cred, de poetica, si nu de studii culturale sau de mai stiu eu ce. sOvidiu Mircean: Dar din pacate…t Dar in momentul acela disciplina comparatista nu isi are instrumente, metode proprii de analiza.
Ovidiu Mircean: E chestiunea pe care au spus-o in repetate rânduri toti teoreticienii comparatismului, au reluat urmatorul lucru: pâna la ora actuala literatura comparata nu si-a definit un obiect si niste metode specifice.

Chestiunea institutionala

Cosmin Borza: Si, in continuarea a ceea ce ziceam mai devreme, evident ca e o problema de criza a umanioarelor, dar criza afecteaza mai repede, permeabilitatea la criza o au disciplinele mai usor de atacat, sa spunem, in lipsa unor fundamente foarte clare. sOvidiu Mircean: Sigur.t Comparatismul cu atât mai mult e deschis spre o apocalipsa, cu cât e mai permeabil la asa ceva. Si, apropo acuma, revin la cât de relevant e acel raport in spatiul european. Eu azi dupa-masa mi-am imprimat cum suna obiectivele si continutul specializarii la masteratul vostru de comparata, de exemplu. Si el spune asa: „pe parcursul academic al studentilor, masteratul isi propune sa dezvolte directii de cercetare performante, cu ampla deschidere interdisciplinara, comparatismul presupune depasirea granitelor nationale si studierea unor spatii ample, internationale, adica comparatia multiculturala. Mai mult, comparatia transcende harta fenomenului literar si include sfere si forme de arta precum muzica, plastica, filmul, pe de o parte, si teologia, istoria religiilor, filosofia pe de cealalta, fara sa se transforme insa intr-o filosofie a culturii. Problematica comparatisticii a fost adesea inteleasa ca stiinta comparata a artelor. Disciplina prin urmare le va subsuma pe toate acestea, filosofia…“ s.a.m.d… sRumoare amuzatat
Mihaela Ursa: Cosmin, care e argumentul? Nu inteleg unde bati.
Cosmin Borza: Ca suna exact ca raportul…
Ovidiu Mircean: Bernheimer e valabil si pentru spatiul european, sau cel putin, cel românesc, sau cel putin, cel clujean.
Mihaela Ursa: Sigur, am putea spune in apararea noastra (am senzatia ca avem nevoie de aparare) ca nu este vorba despre un masterat de literatura comparata, ci despre un masterat intitulat „Istoria imaginilor-istoria ideilor“ – adica da, de studii culturale, antropologie, mentalitati, studiu de imaginar….
Cosmin Borza: Corect. Dar tot functioneaza acel raport perfect, aratând cum comparatismul isi pierde…
Mihaela Ursa: Proprietatea.
Cosmin Borza: …proprietatea, da.

Obiectul comparatismului

Alex Goldis: Eu am o intrebare care poate parea putin banala: oare nu putem studia literatura universala si daca acceptam ca nu exista o teorie sau un obiect al comparatismului? Nu putem studia pur si simplu literatura universala? Eu tineam oarecum la denumirea mai scolareasca a disciplinei din liceu tocmai pentru ca nu presupunea o suprasarcina teoretica. Impresia mea e ca ne chinuim de vreo suta de ani incoace sa construim obiectul comparatismului din cauza ca el trebuie legitimat institutional. Or, nu vad de ce legitimarea institutionala ar atrage dupa sine si o legitimare metodologica stricta. Spre deosebire de literatura comparata, sintagma de „literatura universala“ e mai potrivita/mai modesta pentru ca se limiteaza la a denumi arealul extins al textelor de referinta, nu metodologia. Mai corect ar fi sa spunem ca facem literatura universala sau comparata, dar ca aplicam metoda retorica, ca facem literatura comparata, dar aplicam tehnicile new historicism-ului, ca facem literatura comparata, dar o studiem tematic etc. Nu cred ca exista un obiect propriu-zis al comparatismului, dupa cum nu exista, de altfel, nici un obiect al istoriei literare. Ele sunt discipline de studiu (departamente universitare) in care sunt legitime cele mai diverse teorii si practici.
Ovidiu Mircean: Titlul disciplinei e legitimat doar in nationalismul secolului al XIX-lea, atât. In momentul in care am iesit in-afara e foarte greu sa mai gasesti o definitie a comparatiei.
Cosmin Borza: Si astazi… Interdisciplinaritate europeana, integrare europeana, deci termenul din motivatia masteratului…
sRumoare generalizatat
Alex Goldis: Si dinspre masteratele de istoria literaturii române… A studia istoric o opera spune oare ceva concret despre metoda propriu-zisa?
Ovidiu Mircean: Masteratul de istoria literaturii de la facultatea noastra se numeste „in context european“…
Cosmin Borza: Corect.
Alex Goldis: Dar nu spune nimic despre metoda.
Ovidiu Mircean: Nu, aleg sa fac acum o afirmatie foarte grava, dar mie sugestia lui Paul de Man amintita in textul lui Brooks mi se pare extrem de atragatoare, adica a infiinta un departament care sa se numeasca Poetica, retorica si istorie literara, iata, Adriana, asta este optiunea mea in zona comparatismului: poetica, retorica si istorie literara. Acum, desigur, prin traditie, denumirea disciplinei este literatura comparata.
Alex Goldis: Eu cred ca institutia literaturii comparate va exista si peste doua sute de ani, desi metodele din interiorul ei vor evolua sCosmin Borza: Sunt straine.t, evident, la fel cum va supravietui si departamentul de istorie literara nationala, desi metodele din interiorul ei s-au schimbat si ele permanent.

Deschideri teoretice

Ovidiu Mircean: Pe de alta parte, imi pare rau sa deturnez discutia, dar mie mi se pare ca noi toti suntem foarte pudici acum, pentru ca toti oamenii pe care eu ii zaresc acum in sala sunt adeptii unor metode ale comparatismului care mizeaza foarte mult pe teorie literara si pe o serioasa legitimare teoretica. Asta este una dintre problemele si una dintre tarele comparatismului pe care scoala franceza le-a impus: Paul van Tieghem scria ca literatura comparata nu se ocupa de probleme de teorie literara care ar intra in domeniul literaturii generale, ci ar discuta strict in calitate de subdisciplina a istoriei literare influentele dintre scriitori. Impotriva acestei definiri limitate, Wellek propune ca teoria literara, literatura generala si literatura comparata sa aiba acelasi obiect de studiu: literatura in general, literatura universala. Or, cred ca cu totii suntem de acord ca, pâna la urma, studierea literaturii universale nu functioneaza in totala abstractie de teorie; tocmai de aceea mie mi s-a parut extrem de relevant si as vrea sa vad ce spuneti si cum ati citit zona aceasta finala din raportul lui Saussy, care spune ca metoda specifica comparatismului trebuie sa fie metadisciplinara de fiecare data. Sau ca literatura comparata nu mai este o lectura a literaturii, ci este o lectura literara a oricarui obiect cultural adus in discutie.
Alex Goldis: Mutã accentul pe retoric, in mod clar, desi…
Ovidiu Mircean: Evident.
Alex Goldis: …desi nu voia sa se certe nici cu perspectiva new historicism-ului din raportul anterior, cel din ’93. Pentru ca si ea apeleaza totusi la o forma de democratizare a obiectului, din moment ce afirma ca orice text este un obiect al comparatismului. Metoda este diferita. E clar ca aceasta abordare e putin mai reflexiva, in sensul ca pune foarte clar accentul pe metoda si nu pe obiect (asa cum era inca in ‘93). Nu stiu, insa, daca distanta e atât de mare.
Ovidiu Mircean: Saussy este de fapt destul de „politically correct“ in raport cu celalalt raport, semnat de Bernheimer, insa, pe de alta parte, alege sa isi inceapa textul prin a declara „the triumph of literature“.  Practic, nu avem incotro decât sa ne intoarcem la „batrâna literatura“, pentru ca am zburdat destul pe câmpiile studiilor culturale: asta nu inseamna ca facem abstractie de ele, nu inseamna ca inchidem portie interdisciplinaritatii, dar nu putem sa fim doar un portal deschis catre alte zone ale cunoasterii si cam atât. Ar fi momentul propice pentru o interdisciplinaritate care sa porneasca din interiorul stiintei literaturii, nu de la metodele istoriei ideilor sau ale sociologiei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper