De la Lessing si Kleist montati cuminte la Dea Loher si Marius von Mayenburg

Un articol de Cristina Rusiecki

Lucian Varsandan, directorul Teatrului German de Stat Timisoara, în dialog cu Cristina Rusiecki

Unul dintre fenomenele bizare ale vietii teatrale românesti, petrecute în tranzitia noastra de douazeci de ani, tine de Teatrul German de Stat Timisoara. Initial, acesta a fost înfiintat exclusiv pentru un anumit public: cel de origine germana, respectiv sasii si svabii care formau larga minoritate germana din Banat. Dupa cum se stie, în ultima perioada a regimului Ceausescu si în anii de dupa 90, majoritatea etnicilor germani din România a optat sa traiasca în Germania. Evident, teatrul construit special pentru ei a ramas fara grosul publicului. Si totusi, TGST nu numai ca a supravietuit, dar pe deasupra joaca si cu salile pline, iar în urma cu doua saptamâni a organizat a doua editie a Festivalului European de Teatru Eurothalia. Lucian Varsandan, tânarul director al institutiei, ne explica la ce strategii a recurs pentru ca un teatru amenintat în urma cu câtiva ani cu pierderea publicului sa joace acum în fata unuia din ce în ce mai numeros.


Cristina Rusiecki: De ce festivalul poarta numele Eurothalia?

Lucian Varsandan: Pentru ca este gândit ca un spatiu de întâlnire între Est si Vest. Dorim sa constituie o platforma pentru creatiile din România, dar si din alte spatii culturale europene. Aceasta se leaga si de profilul teatrului nostru, mult schimbat în ultimii ani. TGST a devenit dintr-un teatru monocultural, asa cum era în urma cu zeci de ani, unul foarte deschis, unde oameni din diverse spatii au venit ca la o întâlnire care s-a dovedit datatoare de impulsuri. Într-o maniera mai extinsa, tot asta îsi doreste si Festivalul Eurothalia: sa ofere o platforma de întâlnire oamenilor din diverse culturi, care vorbesc diverse limbi si care fac teatru în mod diferit. Începe cu Euro pentru ca este teatru european de buna calitate.

C.R: În conditiile în care publicul TGST s-a schimbat considerabil si, în consecinta, si profilul teatrului, îmi puteti spune ce gen de spectacole reclama acum spectatorii de la TGST?

L.V.: Publicul Teatrului German din Timisoara este astazi un public eclectic, foarte schimbat, întrucât misiunea Teatrului German nu mai consta primordial în a produce teatru pentru minoritatea germana. Dupa cum se stie, aceasta s-a subtiat numeric, astfel ca adresabilitatea noastra s-a directionat spre alte grupuri tinta. Unul dintre cele mai importante este publicul vorbitor de limba germana, dar care vine dintr-un mediu românesc. Este stiut ca în regiunile odinioara populate de germani în mod semnificativ, mai cu seama în Banat si Transilvania, exista în continuare si functioneaza cu mare succes învatamântul de diverse grade în limba germana. Astfel se creeaza generatii întregi, de zeci de ani practic, care cresc cu germana ca a doua limba. Deci oamenii acestia dispun de o competenta lingvistica foarte buna, fara a avea însa atributul etnic al identitatii germane. Or, acest grup tinta care pâna nu demult nu fusese bagat în seama pe cât ar fi meritat, are avantajul de a cunoaste limba germana. El percepe spectacolul fara mediere, la casca sau prin supratitraj, însa, în ultima instanta, are alt consum cultural decât cel al minoritatii germane.

C.R.: Spre ce tip de spectacole se îndreapta gusturile acestui public?

L.V.: Vorbim mai degraba de un public care apartine generatiei tinere, oameni între 16 si 30 de ani, care se deschid spre alte optiuni. Când teatrul se adresa exclusiv minoritatii germane, urmarea cu precadere sa raspunda interesului de promovare sau prezervare a identitatii etnice. Adica se montau marii clasici germani în versiuni regizorale nu foarte îndraznete, se promova limba germana, inclusiv în dialect svab, se creau spectacole de factura populara etc. Bineînteles ca lucrurile nu mai functioneaza astazi în aceasta maniera. De aceea trecerea de la Lessing sau Heinrich von Kleist, cuminte montati, înspre dramaturgi contemporani precum Dea Loher sau Marius von Mayenburg – si nu numai din zona de expresie în limba germana, caci s-a pus în scena chiar Mark Ravenhill –, este, practic, raspunsul la faptul ca desi teatrul joaca în continuare în limba germana, cei ce o înteleg au alta ratiune de a veni la spectacole. Adica oamenii nu mai vin cu precadere datorita identitatii culturale. Acest tip de motivatie a cam disparut.


C.R.: Sa înteleg ca TGST a pierdut complet publicul care are germana ca limba materna?

L.V.: Grupului tinta amintit i se adauga un numar nu foarte mare, dar constant si fidel de straini din spatiul de limba germana pentru care suntem singurul teatru de proza într-o limba care le este accesibila. Last, but not least, publicul de expresie româna se cifreaza în medie, pe an, cam la 20-25% din publicul total. Lucrul acesta se stabileste statistic prin prisma spectacolelor care se traduc la casca. Raportat la capacitatea salii, vedem câte casti au fost împrumutate. Avem de-a face cu spectatori care iau asupra lor inclusiv handicapul de a urmari un spectacol într-o limba pe care nu o cunosc pentru ca îi intereseaza poate un anumit regizor, poate o anumita piesa, poate un anumit actor.

C.R.: Care sunt mijloacele de a-si spori publicul folosite de Teatrul German de Stat Timisoara, teatru care la origine se adresa preponderent unei minoritati acum cvasi-disparute?

L.V.: Un loc aparte în constelatia publicului caruia i se adreseaza teatrul este compus din copii si tineri. Ne adresam în germana unui public care întelege aceasta limba, dar nu o vorbeste acasa. Mai mult decât oricare alt teatru suntem în situatia de a ne educa publicul. Ne adresam unor oameni care vin dintr-un background cultural românesc. E de presupus ca acei copii nu vor merge la teatrul german dusi de parintii lor care nu vorbesc germana – daca vor fi dusi ever înspre teatru, în conditiile sociale de acum –, si atunci exista strãdania de a-i fideliza. E si motivul pentru care exista constant în repertoriu productii pentru copii care nu se concentreaza în mod esential pe text, pentru ca publicul sa se bucure de tot ce înseamna mijloace extraverbale de comunicare teatrala. Acesta e si motivul pentru care avem oferta de pedagogie teatrala. Pentru vârste un pic mai mari exista de la brosuri de pedagogie teatrala si dezbateri cu publicul, pâna la discutii cu un actor sau realizatorul unui anumit spectacol în ora de curs sau la clasa. Dupa spectacole au loc întâlniri ale copiilor cu actorii; uneori invitam elevii la o repetitie sau le aratam cum se face un machiaj. Dorim sa recladim, dupa zeci de ani, un public esentialmente schimbat. Pentru ca acum câtiva ani ne-am dat seama ca nu mai putem produce teatru gândindu-ne ca înca o facem pentru o minoritate mai mica. Doar ea nu ar justifica acest demers.

C.R.: Exista vreo deosebire între publicul obisnuit al TGST si publicul Festivalului Eurothalia?

L.V.: Publicul festivalului este si mai divers, este publicul de teatru, indiferent de limba în care se joaca, un public care are constiinta produsului artistic. L-am vazut si la spectacole care sunt orice altceva decât cele centrate pe divertismentul facil sau pe o zona gândita sa aduca spectatorii în sala cu orice pret. Nu am adus astfel de spectacole în festival si am vazut ca inclusiv la aceste productii salile au fost pline sau foarte pline. De unde concluzia ca exista aceasta cerere. Este publicul dintr-un oras ca Timisoara, care are o oferta buna pentru ce se întâmpla în România la ora actula, la nivel atât de institutie de spectacole, dar si de produse artistice. Cu toate acestea, oferta este înca sub cerere. Cererea ar fi de mai mult. Este o zona pe care se poate înca construi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper