De-a v-ati ascunselea cu Moartea. Între ocultare si dezvaluire

Un articol de Cristina Bogdan

Istoria mortii, istoria imaginilor dedicate mortii, istoria privirilor care au scrutat-o, au descifrat-o, au interpretat-o. Trei momente aparent distincte – actul în sine (moartea), dublul lui (imaginea) si reflectarea dublului (privirea) – care se înlantuie pentru a ne sugera jocul succesivelor interconditionari. De câteva decenii, unii istorici (Ph. Ariès, Michel Vovelle), filozofi (Vladimir Jankélévitch, Maurice Blanchot, Régis Debray) sau istorici de arta (Hans Belting) îsi construiesc discursul în jurul acestor relatii de interdependenta, aratând ca arta ia nastere în jurul ansamblului de practici si gesturi simbolice care  îmbratiseaza evenimentul mortii: „Onorurile mormântului relanseaza imaginatia plastica, mormintele celor mari au fost primele noastre muzee, iar mortii însisi primii nostri colectionari.“1
Cuvinte si lucruri
La origine, imaginea a fost legata indisolubil de moarte si de sacru. Etimologia ramâne una dintre caile de acces catre aceasta misterioasa relatie. Imagine, figura, simulacru, reprezentare – toti acesti termeni înruditi din punct de vedere semantic – trimit la realitati ce tin de sfera mortii, a reflectarii într-o lume de dincolo. Etimonul latinesc al cuvântului „imagine“ – imago – desemna masca din ceara a defunctului, pastrata în casele romanilor într-o nisa a atrium-ului si purtata pe strazile orasului, potrivit unei legi – jus imaginum –, care le permitea nobililor sa exhibe în spatiul public chipul vreunui stramos de la care se puteau legitima. Figura însemna initial „naluca, fantoma, umbra“ si abia apoi a denumit „aspectul, chipul“. Un traseu asemanator îl împartaseste la nivelul limbii latine si vocabula simulacrum, în care se încuiba originar ideea de „spectru, stafie“. Régis Debray întregeste acest tablou, cautând întelesurile medievale ale cuvântului „reprezentare“ în limba franceza: „În limba liturgica, «reprezentare» desemneaza «un sicriu gol peste care se întinde lintoliul pentru o ceremonie funerara». Iar Littré adauga: «În Evul Mediu, mulaj de ceara pictat care, în timpul funeraliilor, îl reprezenta pe defunct»“2 .
Imaginea pare a fi asadar vehiculul esential pentru circulatia unor informatii referitoare la tema mortii, fie ca este vorba despre imaginea concreta a unor ramasite pamântesti – utilizate în diverse ritualuri magice, transformate în artefacte cu felurite întrebuintari sau folosite drept obiecte de arta (cranii împodobite, mumii, relicvarii continând parti ale corpurilor Sfintilor, capele decorate în întregime cu oseminte) –; fie ca este vorba despre reprezentarile picturale, sculpturale sau de alta natura artistica ale defunctilor sau ale personajului ce întruchipeaza Moartea.
Relatia dintre imagine si moarte este fireasca, pentru ca îsi afla radacinile în legaturile tensionate dintre prezenta si absenta3 . Imaginea tine întotdeauna loc de ceva ce lipseste, ce este absent. Moartea fiind absenta prin excelenta, era firesc ca ea sa fie „populata“, mascata cu imagini, pentru a fi mai usor de suportat si de acceptat.
Semnele timpului
Orice imagine este inclusa într-o schema a dublei temporalitati: pe de o parte, ea apare tributara contextului istoric în care a fost creata – artistului, comanditarului, publicului-receptor contemporan emergentei ei –, pe de alta parte, este supusa unei priviri în diacronie, care o judeca de fiecare data din perspectiva altor coduri culturale. Acest dublu raport se vrea a fi pus în evidenta în paginile de fata, alegând drept nucleu al cercetarii imaginile Mortii din bisericile muntenesti, pictate în veacul al XIX-lea, si felul în care ele au fost receptate la nivelul comunitatilor locale, dar si în studiile românesti de istoria artei, esalonate pe câteva decenii, începând cu anii 40 ai secolului trecut si pâna în prezent. Imaginea devine astfel un soi de palimpsest în care ochiul atent poate identifica schimbarile de mentalitate, asociate atitudinilor idolatre sau iconoclaste. Ea ne vorbeste despre fragilitatea privirii care nu mai întelege rostul unui tip de reprezentare si, implicit, despre fragilitatea memoriei culturale, care îsi pierde „martorii“. Uneori, martorii vizuali ramân, dar nu mai sunt corect perceputi si apar erori în interpretarea lor, cauzate de pierderea codului de lectura a respectivelor imagini.
Picturile murale se modifica în timp sub presiunea mai multor tipuri de factori. Într-un studiu dedicat reprezentarilor din iconografia bisericilor catolice din regiunile alpine, Simona Boscani Leoni încearca sa clasifice cauzele interventiilor care au avut loc asupra acestora, stabilind trei mari categorii: frescele distruse sub presiunea miscarilor religioase (mai ales, din pricina constrângerilor Reformei, dar si cauzate de interventiile de cenzura hotarâte de autoritatile ecleziastice catolice); scenele avariate prin scrijelare, îndepartarea voita a stratului pictural sau inscriptionarea unor secvente de text peste culoare si imaginile deteriorate partial sau integral de intemperii, care au fost ulterior restaurate sau repictate4 .
Acelasi tip de demers ne propunem sa îmbratisam pentru a decoda ratiunile care au condus la „maltratarea“ reprezentarilor Mortii, incluse în programul iconografic al ctitoriilor muntenesti de patrimoniu secund5 , ridicate si împodobite între 1750 si 1850, perioada denumita simbolic de Maria Golescu, „veacul de aur al artei noastre populare“.
Orice reprezentare tinde sa evoce originalul, uneori într-un mod atât de fidel, încât ar putea fi confundata imaginea (copia) cu realitatea. În cazul Mortii, imaginatia a fost nevoita sa umple „golurile“ realitatii. Variantele propuse de zugravii care au împodobit bisericile românesti de lemn sau de zid vorbesc, în egala masura, despre o traditie picturala, izvorâta din lapidarele informatii ale erminiilor6  sau din schitele cuprinse în caietele de modele7 , dar si despre ingeniozitatea mesterilor, care putea sa se manifeste nestingherita în ilustrarea subiectelor „necanonice“. Libertatea asumata este corelata de Radu Creteanu cu statutul acordat în epoca decoratiei exterioare (desi imaginea Mortii este inclusa, în unele regiuni, si în pictura pronaosului sau a tindei): „Aici, zugravul putea sa îsi exprime mai bine personalitatea, avea toata latitudinea sa se «joace» – si din acest joc au iesit uneori mici capodopere de arta populara. Preotimea tolera introducerea acestor fantezii pe fatadele lacasurilor, cât timp însa pictura interioara respecta canoanele.“8
Credintele folclorice sau cartile populare care au circulat în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea pe teritoriul românesc propun adeseori o viziune asemanatoare asupra acestui personaj, care se impune în iconografia noastra cu o suita de variante specifice, pendulând între registrul tragic, amenintator (sugerat si de inscriptiile adiacente: „Înfricosata Moarte“, „Cumplita Moarte“ sau „Strasnica Moarte“), si cel comic (perceptibil mai ales în dialogurile de sorginte esopica). Ustensilele cu care au înzestrat-o zugravii nostri din vechime sunt selectate din rândul obiectelor familiare omului simplu – coasa, secera, grebla, matura, furca. Clepsidra (prevazuta în erminii9  si transformata în reper identitar în arta occidentala, alaturi de mai banala coasa) lipseste10 , absenta ei putând fi privita ca „o marca“ a creatiilor românesti, al caror gust popular ramâne incontestabil.
Situarea imaginilor Mortii pe fatadele sudice sau nordice ale locasurilor de cult din Tara Româneasca (mai ales în zonele vâlcene si argesene) ne dezvaluie un tip de mentalitate, astazi în mare parte disparut. Imaginea macabra era menita sa aminteasca privitorilor caracterul perisabil al existentei pamântesti, egalitatea în fata sfârsitului, propunându-le un subiect de reflectie, în vederea adoptarii unui trai în conformitate cu preceptele religiei crestine. Modul actual de raportare a comunitatilor rurale la întruchiparile thanatice este graitor pentru mutatiile produse în mentalitatea colectiva, acestea devenind cauza unor reactii si comportamente care au provocat deteriorarea sau disparitia unui numar semnificativ de fresce.

Frica de imagine si
„solutiile“ iconoclaste
Cercetarile de teren întreprinse în Muntenia, în perioada anilor 2000-2010, au prilejuit descoperirea unor contexte care au condus la deteriorarea, acoperirea cu var sau chiar distrugerea integrala a unor scene. Câteva cazuri ne-au fost supuse atentiei de bibliografia de specialitate. Scriind o lucrare despre frescele care orneaza exteriorul monumentelor de cult din sudul tarii, Andrei Paleolog a consemnat unele situatii de distrugere voita a scenelor, la câteva biserici din Vâlcea, Arges sau Olt, încercând sa ofere si explicatia acestor manifestari iconoclaste: „Cum thanatos-ului, zugravii din Tara Româneasca i-au asigurat (…) o înfatisare deliberat înfricosatoare, nu atât pentru a înspaimânta, cât cu scopul de a «forta» constientizarea perspectivei ineluctabile a mortii, devine într-o anume masura comprehensibil faptul ca, în multe locuri, imaginea mortii a fost radiata sau acoperita cu varuiala din initiativa expresa a cetatenilor.“11  Exista si situatii tragice, precum cea petrecuta în catunul Ciocanai, comuna Mosoaia (jud. Arges), unde localnicii au resimtit nevoia de a „pedepsi“ Moartea, încercând sa-i distruga imaginea aplasata pe fatada sudica a bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, dat fiind ca avusese loc, cu câteva zile înainte, un accident rutier, în care îsi pierdusera viata multi dintre tinerii respectivei asezari.12  Alta data, cazurile de vatamare iconica sunt datorate unor indivizi, convinsi ca prin puterea miraculoasa a gestului, vor reusi sa se sustraga chemarii general-umane a sfârsitului. Rezultatul unui asemenea gest este vizibil la ctitoria de secol XVII a logofatului Radu Cretulescu din satul Barbuletu (jud. Dâmbovita), unde înspaimântatorul personaj, figurat pe un contrafort exterior, este profund avariat.
Teama de reprezentarea macabra, favorizata de credinta în capacitatea imaginii de a capta o parte din identitatea obiectuala, a dat nastere unor atitudini de „aparare“. Membrii consiliului parohial din satul Obeni, comuna vâlceana Ionesti, ajungând la concluzia ca localnicii ocolesc biserica din pricina figurii înarmate cu furca si barda, ce strajuia pe fatada sudica a locasului de cult, au decis tainuirea ei sub un strat de var.
Câteodata, scena ajunge sa fie atât de deteriorata (mai ales atunci când este vorba de frescele exterioare, supuse intemperiilor vremii), încât nu se mai descifreaza decât contururile personajelor, hotarându-se, în consecinta, zugravirea fatadelor, pentru camuflarea formelor devenite „ilizibile“. O astfel de „rezolvare“ a fost adoptata în comuna Runcu (jud. Dâmbovita), la ctitoria diaconului Oprea si a fiului sau, logofatul Toma, zugravita de Avram din Târgoviste, în 1846. În aceeasi pozitie (registrul inferior al fatadei sudice) asternuse mesterul târgovistean Moartea, cu un an înainte, la „Adormirea Maicii Domnului“, din satul învecinat, Piatra Epii. Trasate de mâna aceluiasi artist, reprezentarile trebuie sa fi fost întrucâtva asemanatoare, astfel încât „zâmbitorul“ schelet cu coasa ramâne un soi de marturie si pentru imaginea disparuta.
Uneori, o inscriptie sau un fragment de text ne reamintesc ca într-un anumit loc al decoratiei picturale a existat cândva un chip al Mortii. Pe fatada sudica a bisericii „Sfântul Nicolae“ din cartierul Tabaci al orasului Valenii de Munte (jud. Prahova), poate fi descifrata, cu caractere chirilice, denumirea ce însotea odinioara necrutatorul spectru înarmat cu coasa: „Moartea“.
Simbolic, imaginea Thanatos-ului „se încapatâneaza“ câteodata sa nu paraseasca arealul nostru vizual. Biserica de lemn din Lazaresti (jud. Vâlcea), transformata într-o ruina în urma unui incendiu din 2006, conserva la exterior, un fragment din reprezentarea macabra. Sensul frescei este întarit, „confirmat“ de tristetea fara leac a decorului paraginit: toate trec, toate se naruie sub atotputernicia sfârsitului uniformizator.
În oglinda bibliografiei
Studiind bibliografia de specialitate, am putut constata ca imaginile Mortii sunt purtate, fara voia lor, într-un joc de-a v-ati ascunselea cu privitorii din generatii succesive. Cercetarile lui Al. Stefulescu de la începutul secolului trecut, ale lui Victor Bratulescu, Constantin Bobulescu sau Maria Golescu din anii 40-60 ai veacului XX, demersurile lui Radu Creteanu si Andrei Paleolog din anii 70-80 ne-au oferit radiografia unui fenomen de ocultare sau, mult mai rar, de scoatere la lumina a unor reprezentari considerate a fi adesea „incomode“. Astfel, în lucrarea lui Al. Stefulescu, Gorjul istoric si pitoresc13 , exista o fotografie-martor ce atesta prezenta, în 1904 (anul publicarii cartii), a unei reprezentari supradimensionate a Mortii, pe fatada sudica a monumentului de cult „Cuvioasa Paraschiva“ din Vladimiru (jud. Gorj). Privitorul de astazi, ajuns în curtea bisericii pe urmele indicatiilor lui Al. Stefulescu, va ramâne dezamagit, întrucât imaginea nu se mai pastreaza.
Alteori, cercetatorul anunta disparitia reprezentarii sau ascunderea ei sub un strat de var. Este cazul lui C. Bobulescu, atunci când se refera la scena pictata la biserica „Sfintii Împarati“ din Valea Popii-Muscel (jud. Arges): „Chipul mortii înca este folosit de zugravi pentru a o arata dorita de joc, mai ales cu acei prea mult îndulciti de placerile lumii acesteea. Cum (spre pilda) pe un parete al bisericii din satul Valea Popii-Muscel, moartea e înfatisata facând poftire la un joc al ei, unei împaratese, zicându-i: «Doamna Împarateasa, / Ai fost mandra si frumoasa / S-ai trait în lume bine / Hai de joaca si cu mine.»“ (…) La o reparatie ce s-ar fi facut bisericii, a fost acoperita de var.“14
Câteva studii semnate de Victor Bratulescu ne informeaza despre reprezentari ale Mortii din decoratia exterioara a unor biserici muntenesti, pe care cercetatorul contemporan nu mai are sansa de a le putea vedea si analiza, textele ramânând singura dovada a existentei lor vremelnice. Aflam astfel despre doua scene înfatisând fabula batrânului care, într-un moment de slabiciune, îsi cheama moartea, pentru ca apoi, la aparitia ei, sa încerce sa o pacaleasca sau chiar sa-i devieze traseul catre un alt destinatar. Pe fatada nordica a bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Capul-Dealului, Dragasani (jud. Vâlcea), a fost cândva figurata urmatoarea întâlnire, descrisa amanuntit de Victor Bratulescu: „O scena cu caracter profan, filosofica si didactica în aceeasi masura (…) înfatiseaza pe un batrân cu o sarcina de lemne în spate. Din gura batrânului pornesc vorbele urmatoare, aratate de inscriptia zugravita: „O, moarte, vina de ma ia.“ Din gura mortii, care apare, ca la comanda, cu coasa în mâna, ies cuvintele scrise invers: „Iata-ma“. La aceasta aparitie neasteptata si nedorita, batrânul îsi revine si zice: „Nu te chem sa ma iei, ci ca sa pui lemnele jos.“15 . Doua decenii mai târziu, Andrei Paleolog ne ofera, într-o nota a lucrarii sale focalizate pe tematica picturii exterioare a ctitoriilor muntenesti, explicatia disparitiei acestei scene de sorginte esopica: „Biserica, avariata de cutremurul din 1977, a pierdut definitiv picturile exterioare de pe fatada pridvorului.“16
Cealalta fresca mentionata de Victor Bratulescu (si disparuta astazi) a apartinut decoratiei exterioare a bisericii „Sfintii Voievozi“ din Pausa (jud. Vâlcea). Si în acest caz, notatiile istoricului ramân singura marturie a unor imagini definitiv pierdute: „Ceva mai jos un batrân cu o sarcina de lemne îsi cheama moartea, dar când aceasta apare, el o roaga  sa-i ajute sa-si ia lemnele. La alte vorbe ale mortii batrânul o trimite sa ia pe o fata tânara din preajma.“17
O alta transpunere plastica a fabulei esopice a fost identificata de Maria Golescu la biserica din Draganesti-Peretu (jud. Olt). În jurul ei, autoarea a construit un articol în care personajul macabru, devenit, între timp, „invizibil“, este descris cu lux de amanunte18 , prilej pentru cercetatoare de a dezvolta o comparatie între doua modalitati distincte de figurare a Mortii – Thanatos sau Mors si Kyr sau Lethum.
Într-un studiu consacrat mesterilor zugravi, constructori si ctitori tarani de pe Valea Carcinovului, Victor Bratulescu indica doua figurari ale Mortii cu coasa, la bisericile din satele învecinate Zgriptesti19  si Negresti20 . În timpul cercetarii pe care am întreprins-o în zona în vara anului 2007, am aflat de la preotii locali ca respectivele imagini, fiind compromise din pricina intemperiilor vremii, au fost initial repictate într-o varianta moderna, caci instrumentul obisnuit al Mortii – coasa – a fost substituit cu un pachet de tigari si o sticla de votca – simboluri actuale ale distrugerii. Acest gen de reprezentare contravenea însa canonului picturii post-bizantine, drept pentru care s-a hotarât renuntarea la ea.
Fiind vorba despre imagini incluse, cel mai adesea, în decoratia exterioara a bisericilor, supusa intemperiilor vremii, multe dintre ele s-au deteriorat pâna la a se metamorfoza în contururi de neînteles, pete de culoare în care numai imaginatia ar mai putea recrea variante ale personajelor de altadata. La Râjletu-Govora (jud. Arges), Sibiciul de Sus (jud. Buzau), Moldoveni (jud. Teleorman), Sâmburesti (jud. Olt), Zavoieni-Jarostile (jud. Vâlcea), peretii exteriori spalati de ploi si batuti de vânturi ne dezvaluie doar urme ale reprezentarilor Mortii, pe care, în cercetarile de teren efectuate în anii 80 ai secolului trecut, Andrei Paleolog avusese ocazia sa le identifice si sa le insereze în catalogul de scene anexat la finalul lucrarii sale.
Re-aparitii
Exista însa (mult mai rar) si situatii în care imaginile Mortii, ascunse timp de câteva decenii sub var, au fost scoase recent la lumina, dez-valuite. Este cazul reprezentarii fabulei esopice a batrânului care-si invoca moartea la biserica „Duminica Tuturor Sfintilor“ din Balanesti-Horezu (jud. Vâlcea).
Uneori, peste conturul sters al unei imagini, pictorul modern creeaza o varianta menita sa reaminteasca modelul de odinioara. La biserica „Sfintii Arhangheli“ din Schei, comuna Ciofrângeni (jud. Arges), pictura a fost refacuta în 1998, pe cheltuiala satenilor. Familiile au platit pentru repictarea Sfintilor pe care îi doreau protectori sau carora le purtau numele, iar când s-a ajuns cu restaurarea la panoul de odinioara al Mortii, localnicii au ezitat. La sugestia preotului, au acceptat sa contribuie toti la retrasarea imaginii, fiind vorba despre o realitate careia nimeni nu i se poate sustrage.
Alteori, scena devenita ilizibila primeste o noua înfatisare, în conformitate cu gustul si talentul artistului contemporan. La biserica „Buna Vestire“ din Otesani (jud. Vâlcea), vechea figurare a Mortii a fost substituita în 1996 cu una noua, datorata viziunii plastice a pictoritei Lucretia Stan. Desi actuala imagine constituie o contaminare stranie între modelul Thanatos-ului si cel al Sfântului Gheorghe omorând balaurul (îndepartându-se, evident, de fresca asezata pe fatada nordica la jumatatea veacului al XIX-lea), localnicii folosesc aceeasi sintagma pentru a-si desemna asezamântul religios („biserica cu moartea“), dovedind astfel importanta acordata acestui element iconografic.
Atitudinea actuala a comunitatilor rurale în fata imaginilor Mortii din decoratia monumentelor de cult este ambivalenta: pe de o parte, apar frecvent manifestari iconoclaste, situatii de vatamare iconica, pe de alta, ne confruntam cu mândria de a poseda o biserica „cu moartea“, despre care multi sateni cred, conform declaratiilor pe care le-am înregistrat, ca ar fi unica. Ca si în semnificatia grecescului pharmakos, avem de-a face, simultan, cu un remediu si cu o otrava. Un remediu, caci imaginea e menita sa avertizeze, sa modifice substantial fiinta umana înainte de inevitabilul deznodamânt, dar si otrava, întrucât ea devine materializarea unei realitati indezirabile, provocatoare de spaime de necontrolat. Moartea este o „prezenta absenta“ (Paul Ludwig-Landsberg), dar a o reprezenta „înseamna a face prezenta absenta. Nu înseamna doar a evoca, ci a înlocui. Ca si cum imaginea ar fi acolo pentru a umple o lipsa, pentru a ostoi un chin.“21  Acest comportament ambivalent traduce un tip de privire, în spatele careia se afla o mentalitate situata la raspântia dintre lumea veche si lumea noua, dintre ceea ce Philippe Ariès definea prin sintagmele „moartea îmblânzita“ si „moartea inversata sau interzisa“. Spatiul românesc, aflat pe pragul dintre conservarea traditiilor si renuntarea la ele, reflecta coabitarea acestor manifestari contradictorii în fata sfârsitului.
Daca acceptam ideea ca „imaginea îsi extrage sensul din privire, dupa cum scrisul din lectura“22 , întelegem de ce istoria reprezentarilor macabre este indisolubil legata de istoria privirilor care au încercat sa le descifreze, fie acceptându-le si învatând sa traiasca în preajma lor, fie refuzându-le si încercând sa le distruga sau sa le oculteze. Rostul iconografiei istorice este, printre altele, acela de a conserva si oferi generatiilor viitoare amintirea unor imagini care dispar treptat, precum si a privirilor care le-au receptat de-a lungul timpului. Altfel spus, de a ne lasa un semn despre ceea ce a fost. Si aici jocul lingvistic continua, caci semnul (gr. séma) nu este altceva, etimologic vorbind, decât o piatra tombala.

Note:
1 R. Debray, Vie et mort de l’image. Une histoire du regard en Occident, Paris, Ed. Gallimard, 1992, pp. 26-27.
2 Ibidem, p. 30.
3 Hans Belting, Pour une anthropologie des images, trad. din germana în franceza de Jean Torrent, Paris, Ed. Gallimard, 2004, p. 184: „Imaginea se ofera privirii noastre în acelasi fel în care si mortii ni se înfatiseaza: în absenta“.
4 Simona Boscani Leoni, „Les images abîmées: entre iconoclasme, pratiques religieuses et rituels magiques“, în Images
re-vues. Histoire, anthropologie et théorie de l’art, nr. 2/2006, pp. 54-55.
5 Întelegând prin „patrimoniu secund“, acele ctitorii religioase ridicate, de regula, pe cheltuiala obstilor satesti, în frunte cu reprezentantii elitelor locale (preoti, boiernasi, vatafi de plai etc).
6 Vezi, de pilda, Dionisie din Furna, Carte de pictura, trad. de Smaranda Bratu Stati si Serban Stati, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1979, pp. 159-160, 243, 247.
7 Caietele de modele (adevarate corpus-uri de reprezentari iconografice) circulau în mediul zugravilor din Tara Româneasca, se mosteneau din generatie în generatie, erau copiate sau cumparate, constituind o sursa de inspiratie semnificativa în secolele XVIII-XIX. Un astfel de caiet, continând mai multe schite pentru figurarea personajului Mortii, a fost editat de Teodora Voinescu (Radu Zugravu, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1978).
8 Radu Creteanu, „Zugravii din Teius“, în „Magazin istoric“, IV, 12 (45)/1970, p. 14.
9 Vezi Dionisie din Furna, op. cit., p. 243.
10 Clepsidra apare însa într-o miniatura a lui Picu Patrut, conservata astazi în arhiva Muzeului Taranului Român (Bucuresti). Pentru detalii, vezi Picu Patrut, Miniaturi si poezie, ed. îngr. de Octavian O. Ghibu, Bucuresti, Întreprinderea Tipografica „Arta grafica“, 1985, fig. 107, Moartea (miniatura din Stihos adeca viers, p. 1351, 15×20,5 cm, datând din 1847).
11 Andrei Paleolog, Pictura exterioara din Tara Româneasca (sec. XVIII-XIX), Bucuresti, Ed. Meridiane, 1984, p. 57.
12 Idem, „Les visages de la Mort. Iconographie postbyzantine et mentalité orthodoxe“, în Homo Religiosus. Autour de Jean Delumeau, Paris, Editura Fayard, 1997, p. 116.
13 Al. Stefulescu, Gorjul istoric si pitoresc, Târgu-Jiu, Tipografia N. D. Milosescu, 1904, p. 334.
14 C. Bobulescu, „Lautari si hori în pictura bisericilor noastre“, extras din Muzica româneasca de azi, Bucuresti, 1939, p. 19.
15 Victor Bratulescu, „Însemnari. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Capul Dealului – Dragasani“, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1960, p. 375.
16 Andrei Paleolog, Pictura exterioara din Tara Româneasca (sec. XVIII-XIX), op. cit., p. 86, nota 281.
17 Victor Bratulescu, Calimanestii si monumentele istorice din împrejurimi, ed. a III-a, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice Marvan S. A. R., p. 41.
18 Maria Golescu, „Une fable d’Ésope passée dans l’iconographie religieuse“, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice“, XXVII, fasc. 80/1934, p. 72.
19 Victor Bratulescu, „Mesteri zugravi, constructori si ctitori tarani de pe Valea Cârcinovului, raionul Gaesti“, în Glasul Bisericii, XX, nr. 1-2/1961, p. 1043: „Pe una din coloane, tot cu scop didactic, e zugravita „Moartea“, cu atributul ei, coasa.“
20 Ibidem, p. 1047: „Pe latura de sud a pridvorului e zugravita rapirea Sf. Ilie (…). Ceva mai jos, Moartea cu coasa în mâna.“
21 R. Debray, op. cit., p. 49.
22 Ibidem, p. 56.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper