Cuvinte despre dez-umanizare

Un articol de RITA CHIRIAN

Val Chimic, Umilirea animalelor, Casa de Pariuri Literare, 2010

Ca sa reînvii un necesar cliseu, poezia e unul dintre cele mai importante barometre ale socialului. Poate mai mult decât proza – care uzeaza intermedierea si bruiajul –, poezia este expresia directa a psihismului individual. Nu as merge atât de departe încât sa vad poezia ca anosta confesiune, ci doar ca argument al unui anumit trend general, daca nu al unui saeculum.

Poezia de astazi? Tentata de obscuritate, respirând un aer morbid si decadent, biografista si personala, desi uniformizatoare, minimalista si minimalizanta, poezia vorbeste despre un individ care-si pierde ineluctabil umanitatea: fie prin degradare efectiva, fie prin artificializare, alienare, mecanicizare. Fireste, aceasta este o simpla consecutie a veacului în care ne gasim: devalorizat, invertit, dezabuzat si hipertehnicizat. Departe de a fi un opium, poezia este reflexie. Iar poezia autohtona, grefata cu o sete decenala de sincronizare, are astazi un ochi bine atintit asupra literaturilor occidentale (citeste: mentalului universal-colectiv), asa încât occidentalizarea ei este mai mult decât evidenta. De aici deriva, poate, stranietatea unor întâlniri precum cea cu poezia unei Gabi Eftimie, care vine dintr-o arie prea putin frecventata în imaginarul nostru indigen: mecanomorfismul. În versurile acesteia, se misca haotic o identitate marginala, ulcerata de întreaga conectivitate sociala, spasmodica si retractila, care leapada organicul pentru sintetic si care capata pentru totdeauna miscari egale si infailibile: omul devenit instrument.
În acelasi spirit, volumul de debut al Valentinei Chirita, „Umilirea animalelor“, publicat anul acesta la Casa de Pariuri Literare, parcurge un drum identic celui al lui Gabi Eftimie. Asexuata – de la pseudonimul pe care îl foloseste autoarea, Val Chimic, pâna la absenta acordurilor de feminin pentru adjective –, anomica, non-biografista, poezia ei tinde sa transgreseze accentele individuale si, largindu-si spatiul de manevra, pare sa vizeze o instanta transpersonala. Schema este simpla: minus biografie recognoscibila, minus identitate sexuala, minus topografie reperabila, minus metaforizare si lirism – în sensul lor denotativ. Multiplicati si obiectivati, termenii vor alcatui un text taios si solid, din care tocmai poezia este alungata. Dar este vorba despre acea poezie prostituata, sensibil-traumatica, care marturiseste.
În postistorie, în paradis
Ferindu-se de narativitate, fiindca ea ar da prilejul mediocru al unui tipar, Valentina Chirita aduna – fara pofta aparenta de real – microscene, fragmente de dialog absurd, detalii banale, mai rar ecouri dinauntru. Paradoxal, rupta de interioritate, ca si de decorul epidermic, identitatea pe care o expune Valentina Chirita în „Umilirea animalelor“ este una autista, fara constiinta de sine ori cel putin cu o senzorialitate fanata. Nu filtreaza realul, ci îl repeta, nu este catalizator, ci receptacul. Dar ceea ce persista este inadvertenta, sentimentul egal al ne-potrivirii, absenta oricarui transfer între aceste doua medii, înauntru – afara, ambele instabile si indefinibile. Liniile esentiale ale acestei protoidentitati – as numi-o mai degraba „stare“ – sunt vizibile înca din textul care deschide volumul: „nu ma simt bine aici, muntele e prea aproape de mare,/ câmpia e prea întinsa./ nu e déjà-vu, e ceva continuu. doua zile cu oameni necunoscuti,/ sub tuburi late de neon: o femeie la cincizeci care se lasa cu usurinta/ în bluza cu mâneca scurta, un barbat cu mutra soriceasca, implantata/ într-un corp adipos, un barbat în camasa portocaliu-aprins,/ cu nervii obositi, fascinat de cultele psi./ picioare subtiri, dresuri de culoarea pielii/ si lâna electrizata a pardesiului – totul a fost vazut./ daca s-ar deteriora peisajul, daca s-ar face atât de frumos, ca numai o/ reactie chimica extrema i-ar putea fi cauza, de-abia atunci o sa fiu fericit/ sa fac parte din el, desi va ramâne întotdeauna o amintire din viitor.“
Cu toate astea, vocea pe care o uziteaza Valentina Chirita nu este una revendicativa, ci una joasa, de-sensibilizata, daca nu chiar catatonica. Ea nu vine dintr-o nevoie de cruciada donquijotesca, nici nu seamana a resemnare. Este simpla stare de fapt, constatare care nu exorcizeaza si nici nu tulbura. Îndepartarea de uman sau electia – voluntara – a unei identitati ne-umane este o conditie primara a acestei voci de masinarie. Sunetele, imaginile ori ceea ce omul numeste sentiment sunt stocate, iar decriptarea lor, imposibila sau programata pentru un moment ulterior. În întregime, textele Valentinei Chirita sunt fragmente dintr-un portret sters al eului postistoric. Contactul este neigienic, interpretarea sau intentia de decodificare a succesiunii de stimuli – cruda naivitate. Datele sunt sedimentate în interiorul memoriei, dar fara sa fie algoritmizate. De aceea, poezia Valentinei Chirita este fragmentata, discontinua, in-coerenta, fara sa arate preocupare pentru o inutila coagulare a sensului. Cum realitatea este deconstruita, sensul textual ramâne sa se alcatuiasca din dinamica browniana a acestor diapozitive care cad sacadat: „tenisii colorati acoperind unghiile date cu titan/ au parasit încaperea,/ gingiile au lasat urme rosii pe pâine./ iata un corp într-o cutie./ iata-i pe ceilalti asteptând sa iasa./ atinsi de torpoare si scârba.“ („tai legaturile“).
False alegorii
Daca primul ciclu al cartii, „Zilele cu femeia chimica“, este unitar, având, totusi, atuul „coerentei in-coerentei“, ritmul se modifica în cea de-a doua parte a ei. „Umilirea animalelor“, ciclul eponim, este mai curând epic, îngramadind în prim-plan figuri feminine grotesti, siluete masculine, copii, într-o nevoie, parca, de reacomodare cu gimnastica relatiilor sociale. Mai putin tensionata, mai putin cambrata asupra ininteligibilului, mai „anecdotica“, Valentina Chirita practica acum o poezie a banalului si a mutei isterii cotidiene, în tonurile minore de extractie nouazecista. În aceasta sectiune a volumului, imediata captare a unui real rezidual se transforma în eveniment. Imaginile sunt colate, privirea nu se retrage imediat pentru a se focaliza asupra unui alt detaliu, ci persista, se face din nou apel la senzorialitate: mediile comunica, desi este o interferenta mincinoasa. Realul este descriptibil, nu si decriptabil: „distractia pe cinste/ pe care o capeti de la slide-show-ul/ din autobuz ar trebui sa te faca sa/ uiti contactul cu pielea jilava?// catelusi si pisicute./ marele urs brun, prietenul copiilor,/ îl cuprinde în brate pe tovarasul lui, omul,/ pe locul din spate al unei motociclete,/ cu fata întoarsa spre noi,/ într-un zâmbet de luna plina// o pisicuta dulce poarta caciulita cu mot,/ ce are atasate cozi negre, din bumbac./ un catelus – o boneta alba/ de prunc/ sau de bucatar?/ cazuta, atât de comic, într-o parte.// asa deci,/ voi sunteti cei care treziti din somn animalele.“ („umilirea animalelor“). Amanuntele asupra carora se opreste spirala textului fac parte din gama derizoriului; e vorba, însa, de acel derizoriu care defineste în cel mai înalt grad existenta. Nu o suspectez pe Valentina Chirita de intentii alegorizante. De aceea, paradigma în care se asaza cel mai bine textul este aceea a tranzitivitatii, cumulul acestor descriptii substituind reflexivitatea. E, poate, cea mai potrivita maniera de a te raporta la exterior: percepându-l – si reducând gesticulatia la aceasta perceptie.
Superior în prima parte a sa, „Umilirea animalelor“ se arata a fi un volum care poate sa suscite interesul. Celor care cauta o poezie conservatoare si fundamentata le va displacea. Dar o poezie care încearca sa sparga o ecuatie prestabilita – mai ales a unui autor tânar – este oricând o gura de oxigen. E cazul, acum, al Valentinei Chirita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper