Curajul-riscul-provocarea sau „tehnicile contemporane ale extazului“

Un articol de MARCEL TOP


„Are you experienced?“
Jimi Hendrix

Voi începe prin a spune ca acest „eseu“, haideti sa-i spunem asa pentru ca suna bine, s-a nascut din dorinta de a exprima inexprimabilul…
Probabil ca daca l-as fi rugat pe prietenul Claudiu Komartin, de profesie poet, pe Razvan Tupa, asijderea, sau pe originalul Mitos Micleuseanu, acestia ar fi reusit, mânuind structurile exprimarii poetice, sa transmita mai bine, mai în forta, mai paradoxal ceea ce vreau, pentru ca poezia poseda forta paradoxului, o forta irezistibila pe care noi ceilalti din alte arte o uitam de multe ori…

Dar nimic nu e întâmplator. Parafrazând o scriere a d-lui George Banu, uitarea îsi are sensul ei. Daca nu am avea facultatea „uitarii“, lumea în care traim ar fi un iad sau, rimbaudian exprimat, am trai un „anotimp în infern“ perpetuu. Sau poate nu, dimpotriva. Am trai într-un anotimp utopic continuu, de tipul celui tânjit de John Lennon. Cine stie?… Nu avem de unde sti, suntem oameni, deci uitam pur si simplu…
Cineva, „direct si practic“ mi-ar spune ca pentru paradoxuri, pentru metafore, draga, avem poezia si filosofia, hai sa ne întoarcem la teatru! E o replica pe care am auzit-o de multe ori… la teatru, din scoala pâna în prezent.
Pasamite omul de teatru contemporan de origine româna este o fiinta eminamente practica, pur matematica, iubitoare de concret care detesta metafora sau cautarile „filosofice“, fugind în consecinta ca de Satana de sarmanul „metafizic“.
Da, din pacate, se practica aceasta fuga, o fuga care pe multi îi reduce la o mentalitate si o viziune de harnic proletar, nu de artist.
Dar trebuie sa mentionam, e adevarat, în teatru nu e bine sa se vorbeasca prea mult despre „metafizica“ sau cum s-o numi acea stare de gratie, se ajunge la ea „in mysterious ways“… adica prin crearea unui climat special care îi determina pe cei care sunt „caught in the act“ sa o nascoceasca, sa o atinga si sa o împarta spectatorilor. Tot acest proces subtil si sensibil, mai delicat decât o interventie pe creier sau decât finisarea diamantelor de 24 carate, are ca factor de pornire un om pe care îl numim regizor si care are o misiune aparte. Aceea de a conduce. A conduce spre ce…? Spre fenomenul acela, care ar trebui sa fie paradoxal, aparte, scandalos, provocator, liber, surprinzator, care se numeste Un Spectacol de Teatru (contemporan).
Acum sa încercam sa o luam platonic, maieutic, de la zero.
Regizorul
Ce este „regizorele“?… nimeni nu stie… s-au încercat, bineinteles, diverse definitii, formulari, dar niciodata nu s-a ajuns la un consens… Ceea ce as spune ca e minunat, asa si trebuie sa fie. Aceasta incapacitate, acest „handicap“ de a nu putea încadra respectivul „job“ ca pe orice meserie face diferenta. Adica aceasta hiba transforma statutul regizorului din banuiala sau senzatia (multora) ca acesta ar putea fi un worker sau un corporatist în slujba unei corporatii care s-ar putea numi în loc de, simplu, teatru – THEATRE INC. – artist.
Deci, acum, dupa ce am stabilit ca un regizor nu este un corporatist si nici vreun meserias gen matriter-sculer, si ca nici teatrul (ne-a ferit sfântul Dyonissos) nu este THEATRE INC. sau mai stiu eu ce dracie de corporatie, putem sa începem sa discutam despre toate acestea, adica despre teatru, regizor, actori în contextul lumii în care traim.
De mentionat, voi vorbi si vorbesc în numele meu si îmi asum tot ceea ce debitez aici, facând pe interesantul vor zice multi, but who cares!!!…“action talks, bullshit walks“, pentru a cita o replica  celebra dintr-o piesa celebra a lui David Mamet.
Cred ca TEATRUL CONTEMPORAN este sau, daca nu este, trebuie sa fie, un fenomen prin excelenta ANTI-RUTINA. De ce ar mai veni omul zilelor noastre, înconjurat de TV, cyberspace, internet etc. la teatru? Ce apreciaza pâna la urma acest specimen uman al sec XXI la teatru? Pe pamânt, câteva miliarde de oameni îsi petrec existenta, în general, facând acelasi lucru în fiecare zi: trezit dimineata, cafea, trafic, probleme, stress, acelasi fuckin job time în fiecare zi, din nou si din nou si iarasi si iarasi. „Obisnuinta, a doua natura umana“, ar spune unii apelând la cliseul de origine aristotelica. Da, O.K, doar ca pentru omul urban al zilelor noastre problema nu mai este una aristotelica, repetitivitatea acestor acte enumerate mai sus a devenit atât de puternica si excesiva încât s-a transformat în alienare. Alienare despre care s-a vorbit mult, nu sunt eu în masura sa o disec si, chiar daca as fi, ne-ar lua tone de maculatura ca sa o elucidam. Dar sunt convins ca toti cei care parcurg aceste rânduri, cititorii acestei reviste stiu despre ce vorbesc. Cu aceasta speranta înfipta bine în suflet voi merge mai departe.
Teatrul, pus fata în fata cu aceasta forma a alienarii umane de proportii fara precedent, devine astfel, trebuie sa devina un munte sacru, un buncar, un spatiu al surprizei, al neasteptatului. Teatrul trebuie sa devina în acest desert, ocean, uragan al alienarii umane un spatiu ANTI-RUTINA. Un spatiu al provocarii, al curajului, al revoltei, al fanteziei debordante, al noului, al surprizei. În fiecare seara teatrul trebuie si este obligat, cu fiecare premiera, sa propuna ALTCEVA. Actorii, dramaturgii, în special regizorii sunt obligati artistic, dar si moral fata de aceasta masa de oameni alienati care fug spre TEATRU ca spre ultimul bastion, ca spre ultima oaza, ca spre ADEVAR, sa propuna altceva, de fiecare data, ca forma, dar mai ales  continut, sa riste, sa dea cu capul, sa aiba curaj, sa se revolte în speranta ca în acest fel sarmanii oameni care îsi platesc biletele sa poata avea macar iluzia ca pe aceasta lume exista mai mult decât bani – stress – rutina – entertainement ieftin – frustrari materiale – rate la banci – serviciu – sefi – obligatii – corporatii – rutina – rutina – repetitie – rutina! Sa nu aiba parte venind în teatru de o alta forma de rutina, mai adusa din condei, mai învaluita.
Noi, cei care facem teatru, avem misiunea, chiar daca suna putin desuet, de a-i scutura, de a-i înalta, de a-i intriga, scandaliza, de a da cu ei de pamânt, de a le aminti ca nu sunt doar niste vite, niste obedienti care zilnic sunt obligati mai mult sau mai putin sa faca si sa înghita acelasi lucru ca mai apoi sa vina la teatru ”sa se râda”, sa se relaxeze vizionând aproape acelasi spectacol în fiecare seara… aceeasi „Marie cu alta palarie“.
CUM? Oferindu-le PROVOCARI. Si în acest fel devenind EXEMPLE. De aceea, regizorul contemporan, asa cum îl înteleg eu, trebuie sa fie posesorul unei capacitati de a se reinventa mereu, un nelinistit perfect racordat la nevoia aproape dureroasa a acestor oameni pe care îi numim SPECTATORI, capabil de a oferi ALTERNATIVE la existenta lor mai mult sau mai putin cenusie si monocorda. Asta este ceea ce numesc eu un ARTIST CONTEMPORAN. Omul care se cauta mereu pe sine, capabil sa scormoneasca dupa lucruri noi pe care nu le stiam despre el. Încercând pe propria piele acest exercitiu care tine de o interiorizare profunda, el va reusi mai apoi sa provoace celorlalti aceste senzatii salvatoare – singurul antidot artistic al alienarii descrise mai sus. Uneori trebuie ca acest ins, numit regizor, sa aiba curajul, capacitatea de a merge împotriva a orice, a celorlalti, a criticilor, chiar a spectatorilor si mai ales împotriva lui însusi în aceasta lupta.
Unii vor spune din nou ca pentru spectatorul contemporan alienat singurul remediu este uitarea si confortul la teatru, care se obtin prin repetarea acelorasi retete de succes, nu nelinistea noului care sperie sau incomodeaza. Protestez vehement împotriva acestui gen de argument. Pe cei care practica acest tip de teatru incapabil de provocare, de deschidere spre altceva decât ce a fost sau ce au facut înainte i-as încadra în doua categorii – fricosii si escrocii patetici. Fricosii sunt cei care fac pe ei la gândul ca daca vor lasa reteta din mâna… la revedere succes la public sau de critica, iar escrocii patetici sunt cei care cu buna stiinta studiaza reactiile criticii sau ale publicului stiind ce miscare sa pastreze si sa refoloseasca pentru mai departe. Nimic nu se pierde, totul se conserva. Si conservat ramâne. Spectacole de serie la conserva, servite si dupa ce se împut si expira umplându-se de viermi.
Regizorul si spectacolul sau ar trebui sa fie ca un sarpe care în mod natural îsi înlatura fara regrete pielea moarta pentru o piele noua, stralucitoare; pielea moarta pastrata prea mult devine ceva oribil. Orice spectacol care seamana cu cel precedent, uzitând aceleasi retete, aduce a leprozerie fardata.
Factorii ecuatiei de aur – CURAJ – RISC – PROVOCARE -, sunt pentru creatorul contemporan de teatru si nu numai ceea ce as numi, parafrazând si modificând titlul unei carti esentiale scrise de Mircea Eliade, „Shamanismul si tehnicile arhaice ale extazului“. Noi am putea vorbi de „tehnicile contemporane ale extazului“ (numiti-l cum vreti: Catharsys, Spectacol sau, cel mai simplu si mai bine, Emotie).
A nu se întelege ca atunci când formulez „teatru contemporan“ ma refer la regizorii care monteaza doar dramaturgi contemporani sau la teatrul alternativ, underground etc. Aceasta confuzie a devenit unul dintre pacatele generatiilor tinere din care fac parte, desi, ca sa fiu sincer, nu-mi place când se vorbeste prea mult despre generatii, pe scurt, nu cred în povestea cu „generatiile“ de aur, de argint, de fier sau cupru, tinere sau batrâne. Ma refer la artistul de EXPRESIE contemporana, adica acel individ care e în stare sa lucreze Shakespeare sau Sofocle cu acelasi elan si energie cu care lucreaza Sarah Kane, in-yer-face-theatre, David Mamet si altii, chiar daca e riscant a nu te fixa într-o anumita zona. În acest sens, un exemplu de regizor mi se pare a fi Andrei ?erban, care reuseste sa „intrige“ cu fiecare spectacol, abordând teme, autori, chiar stiluri diferite, tocmai, cred, din dorinta de a fugi de rutina si de un stil anume care sa îl faca recognoscibil, încadrabil etc. Un regizor care se joaca, pentru ca indiferent cât am fi de sobri, la urma urmei, esenta teatrului e joaca iar joaca duce spre inventie, fixatia repetitiva duce spre senilizare.
Regizorul este un shaman din trecut, din prezent, din viitor. Adica un cautator. Un explorator. Cel care experimenteaza. „The one who drives you crazy“, cum îsi numeau amerindienii shamanii sau „The one who sets you free“. Ca shaman trebuie sa încerce în continuu în laboratorul de alchimie launtric si în afara lui combinatii de toate felurile, în special pe cele periculoase, care te pot ucide. Regizorul devine cel care testeaza-experimenteaza înainte sa îsi conduca tribul înspre acele experiente. Pentru aceasta, un regizor trebuie sa aiba, bineînteles, simtul ordinii, dar în aceeasi masura SIM?UL DEZORDINII, pentru ca în lumea de azi, în care traim, aceste principii coexista mai mult ca niciodata.
Cei mai interesanti creatori si cele mai interesante creatii izvorasc din rândul celor care stiu savalorifice „defectele“ celorlalti, ca si greselile personale. Regizorul contemporan este cel caruia nu îi e frica sa „greseasca“ cu ceilalti – adica cu actorii – si nici actorilor cu dânsul. Asta e ceea ce as numi libertatea de creatie la ordinea zilei în teatru. Lumea în care traim ne determina sa ne ascundem defectele, desi suntem plini de ele. Trebuie sa parem cu totii neaparat fericiti, sa comunicam doar ceea ce credem ca ne avantajeaza si ce stim sigur ca va da rezultat, sa zâmbim mult, sa ne pupam pe bot între noi si pe cei sus-pusi în fund, în particular si în general.
Ca o paranteza, ma enerveaza personal acei oameni care se caznesc sa fie draguti si amabili pentru a obtine ceva, dragalasenia este ceva bun, frumos, atunci când originea ei vine pe cale naturala si dezinteresata. Când nu, ea se numeste pupincurism. Atât de des întâlnit în lumea artistica de azi, încât ar fi necesar ca o sursa inepuizabila de hârtie igienica sa cada în ghirlande dinspre cer spre oameni, având ca scop stergerea pe bot. România ar fi îngropata în ghirlande si suluri de hârtie igienica. Lasând anecdota la o parte si revenind, daca în lucrul pentru realizarea unui spectacol, creatorii sai nu sunt în stare sa se lepede de jihab-ul pudorii sau al fricii si mai ales de cel al ipocriziei, de a-si exterioriza defectele, slabiciunile, fricile, angoasele fata de ceilalti, acel spectacol este unul mort. Poate fi frumos, glossy, trendy, cum vreti, dar mort. Pentru ca îi lipseste energia esentiala, acel fluid invizibil launtric despre care teatrul poate vorbi subliminal. Sa nu uitam ca teatrul este oglinda lumii, care ajunge la spectatori, ignorând formele, în toate spectacolele bune.
Unele spectacole se nasc din ordine, altele din dezordine, nu exista reteta; retetele sunt periculoase; duc spre rutina si mai apoi spre boala, respectiv, moarte. Cea mai mare frica a lumii „competitive“ în care traim este frica de nereusita, frica de a claca, frica de a nu fi înteles… frica  duce spre prudenta, iar prudenta, din pacate (vorba unui poet ale carui scrieri ar trebui sa fie de capatâi pentru un cautator-artist, Bukowski pe filiera Rimbaud, „prudenta este o baba batrâna si scofâlcita careia îi face curte neputinta“.
Fericiti sunt cei care au avut experiente, dar si cei care nu le-au avut si sunt deschisi spre cele noi, fericiti sunt cei care au curaj si cei care cauta în continuu sa se redescopere. Pentru ca în general, ca sa fiu concret, mai toti regizorii cânta pe aceeasi struna, le e frica sa încerce si celelalte corzi… cânta pe aceeasi coarda pâna aceasta cedeaza si se rupe, apoi o înnoada si o reînnoada la nesfârsit, precum cei care îsi fac nod la aceeasi batista ca sa nu uite nodul facut ieri… Cred ca la mijloc sta lipsa de curaj, angoasa de a nu intra în jungla – pe cât de periculoasa pe atât de fascinanta -, a teatrului… asa ca prefera sa stea la liziera, ca într-o pensiune de fete sau un azil de batrâni, servind publicului compoturi de contrabanda, contrafacute, uitând ca fructele proaspete sunt în jungla, în copacii sub care dorm tigri, serpi, lincsi, sconcsi… Uneori publicului mai trebuie sa îi dai si fiere, cucuta sau otrava, marijuana, halucinogene, sarmale, nu doar conserve de serie, altfel se senilizeaza si îi cad dintii, parul si cine mai stie ce organe vitale… Facultatea curajului este o arta, precum si dimensiunea riscului… o arta care se învata într-un singur fel… încercând din tot si din toate atât în dimensiunea artistica, dar mai ales în cea existentiala (vezi Giorgio Strehler)… Pentru un regizor, care este un SHAMAN, adica cel care încearca pericolul înainte sa-si calauzeasca tribul, uneori cu maceta, alteori cu mâinile goale, cele doua planuri sunt unul si acelasi… asa cum mi-a spus si un batrân din Creta, fost capitan de vas, bunicul unui prieten hystrion grec, un palicar dement, fascinat de Petru cel Mare al Rusiei: „înainte sa fii tar ar cam trebui sa încerci cât mai multe pentru ca de facut n-ai cum sa le faci pe toate, dar ai datoria fata de tine si ceilalti ca macar sa încerci“… Pe batrânul acesta care a batut toate marile si oceanele pâna la cei optzeci de ani ai sai, „Ocean Shaman“, asa l-am numit, ar trebui sa îl invit sa conduca un workshop. Cunoscându-l si hoinarind cu vechea lui barca vara aceasta prin Mediterana, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Grotowski: „înainte de a învata sa jucam, ar trebui sa învatam sa traim“. Adica sa încercam, sa ne azvârlim, sa gresim, sa urlam, sa tacem, sa ne aventuram sau, citându-l pe unul dintre ultimii artisti boemi români în viata, Alexandru Repan, shaman de vita dâmbovitean atemporala, „sa tâsnim“.
Îmi vine în minte acum imaginea omului pe care am încercat sa îl uit mereu, imaginea care m-a urmarit mereu, înca de la doisprezece ani, atunci când practic dupa moartea parintilor sai, s-a nascut din nou, într-o lume careia a învatat sa-i îmbratiseze frumusetile, dar si urâtul, estetismul, dar si mizeria, imaginea unui om care a trait într-un apartament saracacios si distrus din Baia Mare, de multe ori fara hrana, fara curent electric, fara caldura, taiate în mod frecvent si perioade îndelungate, care ajunsese la paisprezece ani sa-si împarta existenta cu hotii si curvele care îl întretineau si cu care îsi împartea habitatul, fiind singura solutie de supravietuire în acele conditii extreme, un om pe care cartile, muzica, dragostea l-au salvat de promiscuitate si de cea mai cumplita mizerie, dar care e multumit pentru ca a cunoscut aceasta promiscuitate si mizerie, pentru ca altfel nu si-ar fi putut permite vreodata sa vorbeasca nici în teatru, nici aievea despre ele, adica despre CONDITIA UMANA. Un om care continua sa traiasca asa cum a trait, între extreme, pe muchie de cutit, care continua sa iubeasca cu aceeasi pasiune oamenii, carora le dedica întotdeauna spectacolele sale, pentru unii frumoase, pentru altii urâte.
Un om care a visat si continua sa viseze. Un om al experientelor.     l

Imaginea acestui om este imaginea mea. Iar aceastã imagine a durerii, a extazului, a senzualitãtii si a mizeriei, a vietii si a mortii, a extremelor contopite îmi este tatuatã adânc în viscere si în sânge. Atât de adânc încât atunci când aceastã imagine, oglinda rasfrântã dinlãuntrul meu naste un spectacol, discursul devine unul pur senzorial dincolo de concepte, cuvinte, teorii.
Ca regizor nu sunt altceva decât umila reprezentare a experientelor pe care le-am trãit, le voi trãi si fatã de care voi fi tot timpul deschis.
Iar teatru fac pentru cã Lumea este reprezentarea mea.
Dedic aceastã scriere tuturor celor care cred în mine, dorindu-mi binele, dar si celor care nu au crezut si continuã sã nu creadã, dorindu-mi rãul. Paradoxal, acettia din urmã, au fost si sunt stimulii mei de nãdejde.

5 comentarii pentru “Curajul-riscul-provocarea sau „tehnicile contemporane ale extazului“”

  1. decembrie 13, 2010 la 7:32 pm

    impresionant artucolul regizorului Marcel Top, mai putin finalul, adica totul suna foarte bine si merita felicitari pentru sinceritate, curaj si fantezie dar finalul cu „stimulii de nadejde” nu are sens, e o intepatura care nu o sa doara pe nimeni…

  2. decembrie 17, 2010 la 2:51 pm

    e destept topo, combate bine…

  3. martie 3, 2011 la 6:44 pm

    foarte interesant-un autor de spectacole bune, lucrate cu inteligenta si subtilitate.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper