Critica de film absenta

Un articol de Mircea Deaca

De ce asa de multa lume?
S-a închis Târgul de carte Gaudeamus. Au participat 383 de edituri. La prima vedere, TIB parea o feerie de carte de orice fel împânzita cu o multime impresionanta de oameni. Pe rafturile standurilor îi asteptau carti de toate felurile, din toate domeniile, pentru toate gusturile si la toate preturile. Enorm de multa lume se înghesuia pe culoarele dintre standurile editurilor. Un cuplu de englezi (dintre care unul dintre ei nepot al lui Shakespeare) se întreba de ce sunt atât de multi interesati de carte. În Anglia astazi cultura scrisa atrage putina lume. Un prim raspuns ar fi irezistibila oferta de carte a editurilor din România. Un raspuns alternativ ar fi însa mai nuantat: cartea satisface o lipsa din viata cotidiana. Citesc când nu am ceva mai bun de facut; citesc literatura atunci când nu am o atractie culturala mai interesanta. Viata de zi cu zi – profesionala sau familiala –, posibilitatile de divertisment, spectacolul politic ori cel economic sunt deceptionante si atunci interesul pentru carte devine un refugiu în propunerea unui imaginar. De altfel, cartea de fictiune si eseul au fost produsele predilecte ale târgului. Altfel spus, barometrul curiozitatii pentru fictiune, literar, poetic sau imaginar este indicele insatisfactiei sociale. Fenomenul seamana cu mecanismul de dinainte de 1989. O insatisfactie mai mare în cotidian genereaza o atractie mai mare catre imaginar. Publicul cititor din România se duce la târg, nu atât pentru ca e mai cult sau mai „cititor“ decât cel occidental, ci pentru ca e mai nemultumit de cotidian. Daca îmi amintesc bine, Parisul are un asemenea târg deschis tot anul. Se numeste FNAC – Les Halles.

Editurile mizeaza pe nevoia provincialului de tip Madame Bovary pentru literatura si voiaje imaginare si publica o cantitate enorma de literatura. Editurile au nevoie de un singur tip de cititor. Dar, cum stim, cultura e formata din mai multe circuite culturale si fiecare are cartea si lectorul sau.
Audiovizualul absent
Am cautat sa descopar la târg efortul editurilor de a selecta si publica discursul critic, educativ, informativ în domeniul audiovizualului, spectacularul care a eliminat cartea în Occident, spectacularul care este el însusi acuzat ca serveste la paroxism fascinatia publicului de a evada în imaginar. Nimic tiparit despre audiovizual si, pe larg, despre cinematografie, cinema si film. Dupa doua ore de cautare am gasit un volum minuscul, colectiv, ce reuneste cateva interviuri cu tineri regizori romani. Am aflat ca ar mai exista doua lucrari românesti despre cinema pe undeva prin târg. Nici traduceri, dar nici lucrari semnate de autori români. Si cu toate acestea, Occidentul e plin de carti despre cinema. Domeniul editorial e vast si cuprinde monografii despre actori, monografii despre regizori, istorii de cinema international si national, eseuri despre cinema si curente, despre Hollywood sau alte studiouri, carti despre audiovizualul televizat, despre documentar, despre filmul de familie, despre cum se întelege, cum se citeste, se editeaza, se analizeaza un film sau despre cum se face ori se scrie un scenariu de film, despre filmul institutional sau cel de întreprindere, despre jocurile video…
Manualul despre cum se scrie un scenariu, sau de actorie, sau de regie este absolut inexistent. Tehnica actorului si a regizorului sunt ascunse undeva departe în salile închise ale Institutului de arta teatrala si nimeni nu poate consulta un manual. Stanislavski e uitat. Este adevarat ca suntem un popor al culturii orale si scrisul a fost o inventie tardiv si anevoios învatata în cultura româna, dar astazi avem libertatea de a ne exprima în limba nationala.
Ce se întâmpla daca nu scriem despre audiovizual?
Sa întelegem implicatiile acestei absente. Pe de o parte, ea reprezinta o nostalgie pentru ceea ce toata lumea pare sa cunoasca: literatura. E vorba de un teren al aparentului consens între editor-critic-public. Cu totii stim si ne e comod sa ne întelegem tacit asupra notiunii de literatura si nimeni nu o mai pune la îndoiala. Pe de alta parte, ne aflam în fata unor edituri de tip clasic incapabile de a intra în circuitul de piata culturala internationala dedicata fenomenului audiovizual. Pur si simplu, acestea sunt prea mici pentru a intra într-un circuit macar european al unui marketing mai costisitor si mai complex. Seamana cu ceea ce se întampla în România cu galeria de arta sau cu muzeul care înca nu se pot desprinde de conventii depasite.
Lumea contemporana îsi petrece mai mult timp în practica realitatii virtuale, a simulacrelor si clonelor decât în lumea „reala“. Desi toata lumea petrece mult mai mult timp în fata televizorului – discurs eterogen format din imagini si sunete – decât în fata oricarui alt tip de discurs informational: radio, ziar sau carte, desi filmul face cozi la multiplex, desi jocurile pe net ori comunicarea sociala internet pictogramatica si simbolica sunt o practica cotidiana a noii generatii (spre disperarea adultilor care au pierdut contactul cu noua societate) editurile par sa fie autiste în fata acestui complex domeniu cultural. Ca o paranteza, sa mentionam Festivalul International de Film Experimental de la cinematograful SCALA care are loc aceste zile (adica pâna duminica – www.expiff.ro).

Nici o traducere pe rafturi. Nici macar din spatiul anecdotic sau de tabloid referitor la video, film, internet. O singura carte a unui istoric francez despre televiziune era pierduta pe o masa. Efortul de sistematizare si de întelegere a audiovizualului este total absent. Aceasta absenta editoriala înseamna a ignora faptul ca întelegerea unei imagini presupune un prealabil proces de învatare. A vedea o imagine nu e echivalent cu a pricepe ceva din imagine. Într-un caz avem un proces biologic natural iar în celalalt un proces cultural.
Este de fapt sustinerea unui public care se uita hipnotizat si se lasa antrenat în euforia televizuala. Este recunoasterea încurajarii unui public lipsit de discurs critic si de repere. În România avem o lamentare generala fata de manipularea si comunicarea audiovizuala de proasta calitate ori rau intentionata si, cu toate acestea, nu ai unde sa gasesti un efort sistematic de analiza asupra a ce înseamna „proasta calitate“ sau „manipularea“. O cultura nu se poate baza pe opiniile de bun-simt ale unor prezente sporadice la televizor sau în periodice. Cultura locala se produce si se sustine în concertul international si prin lucrari de mai mare anvergura.
Nici o retiparire a unor lucrari mai vechi ale criticilor români de film: Caranfil, Potra, Duma, Lazar etc. Chiar daca demersul lor critic e discutabil sau marcat temporal, el are însa avantajul de a provoca dezbaterea si critica modului lor de a aborda fenomenul audiovizual. Vedem astazi destul de multe filme românesti pe diverse canale de televiziune; ar fi momentul sa vedem si o situare a lor critica si analitica din perspectiva teoreticianului de film de azi. Totodata este suspecta aceasta tacere în fata unei productii de film românesc cu succes la festivaluri în Occident. Literatura este dependenta de limbaj si de limbile nationale, dar audiovizualul filmului narativ de fictiune este un limbaj transnational. De aici vechea melodie a complexului national patetic care spunea în linii mari: „ nimeni nu ne cunoaste caci scriem într-o limba lipsita de circulatie internationala“. Iata ca acum avem un limbaj de circulatie mondiala, universal comprehensibil. Dar – „vade retro satana“ –, încercarea explicativa ori interpretativa este absenta. Strigatul expresiv al artistului exista, dar abordarea mai rationala si mai riguroasa a fenomenului lipseste. O cultura nu se masoara în numarul de expresii libere, ci în modul de a sistematiza si a da semnificatie gestului practicianului unui artizanat sau altul (plastic, lingvistic, corporal-teatral sau audiovizual).
Textele contemporane
Dar surprinzatoare este absenta discursului critic, istoric, ilustrativ, eseistic, informativ, sistematic, explicativ sau interpretativ din partea contemporanilor. La noi nu se scrie despre audiovizual: nu se explica mecanismul functionarii audiovizualului si nici nu se interpreteaza? Exista, în peisajul cultural din Capitala, multe carti de vizita pe care scrie „critic de film“. Exista chiar si profesori de film. Dar nu exista lucrari ale acestora? Sa fie oare un fenomen traditional românesc? Am avut disidenti înainte de 1989, dar nu am avut nici literatura de sertar nici texte disidente.
Totusi, tarifele cele mai ridicate sunt la scolile de teatru si film. Un public este format în aceste scoli. Poate ca acesta, dupa diploma, nu mai citeste nimic despre audiovizual.
Absenta acopera chiar si culegerile de articole critice de întâmpinare. Acestea pot la limita sa dea prilej de discutie si intuitii productive.
Comunicarea si jurnalismul nu sunt solutiile miracol
Citez din prezentarea unei lucrari academice despre teatru si film semnate de Profesorul Miruna Runcan, care sustine observatii culturale similare:
„E destul de greu sa vorbim despre o traditie, fie ea si recenta, a studiilor de teatru si film, publicate în volume de sine statatoare, în România. Nu e prima data cînd autorul acestor rânduri îsi face publice nemultumirile în legatura cu precaritatea publicatiilor si a pietei editoriale românesti în câmpul artelor spectacolului si în cel al artelor video, care, nu-i asa, oricum am privi lucrurile, sunt si ele arte ale spectacolului, chiar daca fixarea pe un anume suport le conditioneaza retorica si stilistica în mod specific în raport cu prezenta imediata. Bibliotecile noastre, dincolo de informarea precara legata de publicatiile autohtone, sunt dezolant de sarace în aceste domenii în ceea ce priveste contributiile creatoare ale ultimelor decenii si asta numai pentru ca aceste contributii sunt si putine si oarecum unilaterale si destul de vag organizate stiintific. Mediile teatrale si cele de cinema continua, pagubos, sa favorizeze aproape exclusiv publicarea cu coperti a serii întregi de cronici de întâmpinare, iar editurile sunt suspicios-tematoare în privinta a tot ce e legat de artele spectacolului, poate cu exceptia monografiilor de actori din ultima jumatate de veac.“
Într-o tara unde nimeni nu stie sa spuna buna ziua sau sa zâmbeasca iar agresivitatea este regula de baza în comunicare se publica enorm de multe traduceri de sociologie, comunicare, PR si publicitate. Cred ca e mai degraba o obsesie locala a baghetei magice care-ti va permite sa-l manipulezi fara efort si imediat pe celalalt. Enorm de multa lume face PR, dar nu a scris un articol. Scoala de jurnalism a devenit în mentalul colectiv un fel de universitate prin excelenta, cu toate ca la Facultatea de Litere ea este un capitol de curs optional. Pentru a fi mai corecti, acest domeniu poate la limita sa includa si capitole de specializare tehnica în discursul publicitar sau în alte medii de comunicare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper