Codul muncii critice

Un articol de ADRIANA STAN

Doua temperamente critice, vazute antinomic in cultura noastra, se reunesc, cu diferite accente, in fizionomia lui Mircea Martin. Optiunea Calinescu-Vianu, impresionism-metoda, subiectivitate-rigoare, foiletonistica-academism – falsa in premisele esentiale, dar extrem de productiva axiologic – a putut parea exclusiva unei bune parti a criticii românesti postbelice. Atât asa-zisii „impresionisti“, cât si numitii „scientisti“ s-au intâlnit, de fapt, in utopia dezideologizarii comentariului literar si au avut, la urma-urmelor, aceeasi miza simbolic-autonomista. Totusi, pentru anii ’60 si despartirea de atunci a apelor, declararea rudeniei intelectuale a jucat un rol major pentru criticii care incercau sa se defineasca in context si „in opozitie“. Privind lucrurile panoramic, s-ar zice astfel ca estetica unui N. Manolescu, marturisind ca „pe Calinescu l-am iubit in prima clipa tocmai pentru ceea ce credeam ca-i lipseste lui Vianu“ a fost, socio-intelectual, mai probabila decât etica lui Mircea Martin, increzator ca „un critic ar trebui sa inteleaga si ceea ce nu iubeste“.

O tensiune a contrariilor face, intr-adevar, din scrisul criticului-teoretician un spectacol in progress de inteligenta. „Geometria“ si „finetea“, spiritul de adâncime, arhitectonic si auster la modul „Vianu“, si spiritul de suprafata, tentat de plasticitate „calinesciana“ si stralucire in simetrie a expresiei (fie ea abstracta) – descriu un discurs capabil sa subintinda si sa modereze extreme. Ideea organicitatii domina imaginarul sau critic, ce tinde sa explice din aceeasi miscare manifestul si latentul, personalitatea si metoda, reusita si rateul unui scriitor. Critica „participativa“ induce optimismul constructiv al interpretarii. „Supunerea la obiect“ nu este, pe de alta parte, pur conjucturala, la orice obiect adica. Din contra, afinitatile (s)elective sunt cele care isi determina firesc comentariul. In buna masura, la Mircea Martin valorizarea este implicita in chiar actul alegerii obiectului analizat. Cum se stie, el nici nu s-a adaptat decât pentru scurt timp constrângerilor exterioare ale recenziei la zi, preferând in rest sa scrie dupa propria agenda de lectura. In plus, intr-o perioada de mare celebritate a cronicii, si de explozie, in genere, a studiilor pe literatura, el alege sa comenteze teoria si critica.
Debutul direct din zona actualitatii – fierbinte la respectivul moment de reasezari canonice – a parut din acest motiv asimptomatic in raport cu evolutia ulterioara a carierei lui Mircea Martin. Astfel ca s-a chiar pronuntat cuvântul „dezertare“ privitor la reorientarea ulterioara a criticului. Si totusi, judecate retrospectiv, analizele la foc mic ale tânarului cronicar din „Generatie si creatie“ asuma un militantism in deplina continuitate cu mizele de mai târziu ale „singurei critici“. Un fapt pe care-l remarcau deja primii comentatori ai cartii este semnificativ in acest sens si il sugereaza tocmai incipit-ul cronicilor: tragând cortina peste contexte sau filiatii, analiza aterizeaza in plina viziune, ca pe o planeta singuratica, rupta de orbitele sale. Neomodernistii suavi, meditativi, abstrasi atrag, prin insasi calitatea intensiva a lirismului lor, o lectura aurorala de reductie fenomenologica; la fel de limpede este insa si faptul ca respectivele cronici devin subtextual „optiuni“ o data citite in background-ul cultural saizecist tot mai literaturocentric si autonomist (de aceea „literatura pe care am sustinut-o in anii ’60 reprezenta anumite valori estetice si culturale“.ss.n.t) Gustul personal al tânarului comentator increzator in organicitatea literarului rezona deci cu atitudinea culturala ce plutea atunci in aer, printre literati („ca si cum am fi trait intr-o epoca normala“, va adauga criticul la a doua reeditare a volumului de debut). Miopia in text a criticului marturiseste asadar – prin tacerile ce o invaluie – despre climatul cultural al momentului. Côté-ul legitimarii profesiei/ institutiei critice e nu mai putin persuasiv, chiar asa eufemizat prin saturarea analizelor cu adjective din familia „estetic/ estetizat“. Autonomismul principial cu care vine parti-pris-ul modernist constituie o forma discreta de activism deontologic. Securizându-si teritoriul, critica aceasta a-contextuala face, altfel spus, din estetic, o arma culturala. Or, mobilul major al studiilor ulterioare ale lui Mircea Martin va fi tocmai cântarirea puterilor pragmatice ale criticii fata de literatura, dar si pentru cultura. Nu intâmplator va nota el, mai târziu, in „Singura critica“: „Mai mult decât in Occident, critica literara e la noi necesara pentru devenirea culturii si societatii românesti“.
Meditatia asupra institutiei critice, ratiunilor contextuale si posibilitatilor sale de extensie, unifica asadar aparent independentele comentarii „pe autor“ din „Identificari“, „Dictiunea ideilor“, „Critica si profunzime“, „Singura critica“. Miza lor e doar in al doilea rând teoretica. Caci, in pofida suitei de maestri pusi sub lupa aici, chestiunea aplicarii unei grile sau a alteia in analiza literara ramâne amânata nelamurit. Mircea Martin nu manifesta, in fond, urgenta adeziunilor sau delimitarilor fata de vreo metoda, asa cum s-a intâmplat la multi dintre congenerii sai saizecisti. La urma-urmelor, apropierea lui spirituala de genevezii „constiintei“ nu exclude libertatea luarii de distanta (ca atunci când observa ca Poulet opereaza pe un „dublet abstract al operei“). Nu progresismul mijloacelor il intereseaza pe Martin, de pilda, daca reconsidera cu echilibru un Sainte-Beuve sau un Brunetière, care evident ca nu mai constituiau de mult un argument metodologic. De fapt, arheologia in timp si in profunzime a „genului critic“ porneste aici dintr-o puternica nevoie de fundament, aceeasi pe care Adrian Marino o va acoperi cu zidiri febrile de edificii. Mai putin utopic, Mircea Martin raspunde simptomului respectiv printr-o terapie de durata a comprehensiunii, manifestata uneori pe drept cuvânt ca vocatie. De aici reculul – cu toate aparentele sale de inactualitate – la „marii critici, ultimii critici“.
Dezbaterile implicite in volumele sale vizeaza, astfel, etica generica a profesiunii, „dilemele eterne“ ce insotesc „orice critica“. Limitele subiectivitatii si ale obiectivitatii in interpretare, primatul valorii, gradul de fidelitate fata de text sunt doar câteva dintre acestea. Intrebarilor ridicate nu le corespund, totusi, raspunsuri definitive. Când ii citeste pe Marcel Raymond, Gaëtan Picon sau Valéry, Martin pare un degustator ce gaseste rafinamente nebanuite doar cautând nedefinit esenta licorii. Fiecare caz dovedeste, la un punct, vicii de metoda si de „adecvare“, insa nu in concluzii sta savoarea comentariului teoretic, ci in tovarasia la pas cu aventura intelectuala a autorilor discutati. Adeseori, aceasta evolueaza ca o adevarata drama de idei, astfel ca Mircea Martin isi va modera ecartul metacritic necesar cu un pur hedonism de cititor, unul ce de buna seama „se identifica“.
Din acest punct de vedere, „Dictiunea ideilor“ sau „Critica si profunzime“ sunt si astazi reader-friendly tocmai pentru ca nu rezuma demonstratii, ci pun in scena si deschid un dialog. Cu placere maieutica personala, dar si cu un cavaleresc asentiment al fratiei de arme, Martin examineaza coerenta sistemelor critice, le verifica solutiile, le extinde ipotetic consecintele. Nu toti combatantii ies cu fata curata din aceste intreceri amicale, de pilda – Marino sau Valéry resping programatic fragmentul, dar „il practica totusi cu asiduitate“, pe când Lucian Raicu, desi jurase principial pe minima pregnanta a vocii critice, ajunge, se pare, „sa inventeze“ „un alt Rebreanu, din necesitati launtrice, facându-l verosimil cu argumente obiective“. Rezultatul poate fi remiza, insa meciul ideilor e, in sine, mereu incins. Ca arbitru impartial, atent la nuanta specifica si singularitatea strategiei, Mircea Martin se poarta deci ca un critic, nu ca un teoretician inclinat spre generalizari. Resorturile organice ale gândirii critice („ideile electrizate temperamental“) sunt desfasurate cu rabdare de moralist si coerenta de logician. Metoda trece, in viziunea lui, prin filtrul personalitatii. De altfel, portretele in penel ale lui Edgar Papu sau Tudor Vianu inscriu trasaturile intelectuale in adevarate efigii umane. Critica este deci „creatoare“, in opinia lui Mircea Martin, nu pentru ca s-ar situa in afara „metodei“, nici doar prin expresie si stil; ci tocmai prin asumarea ireductibil individuala a „ideilor“. Omul si metoda sunt entitati concrescute pe o singura tulpina inefabila: „centrul emanator“, „atitudinea fata de existenta“, „inscrierea in opera a propriului destin“ etc.. Tudor Vianu, de pilda, „adera la clasicism cu toata fiinta sa“, astfel ca „simetriile frazei dezvaluie obsesiile omului si compunerea cea mai abstracta devine confesiune“. Se intâmpla atunci ca reprosul adus unui sistem critic sa fie tocmai insuficienta adeziune interioara a autorului sau: „Când frecventeaza speculatia pentru a reduce posibilitatile pasiunii, sM.C.t nu vrea sa ramâna in scrisul sau. (…) „Poezia“ criticii lui vine desigur din coerenta ideilor, dar si din aceasta nostalgie a participarii directe, explicite, nu implicite“. Fireste, indecidabilele teoretice din maniera geneveza a mai-mult-ca-esteticului nu-i sunt straine lui Mircea Martin in glosele despre „trairea ideilor“, la critici, sau functia de „organ“ al unei „dispozitii lirice nerepetabile“, la scriitori. Si e usor de justificat, in fond, prin ce putea fi atractiv discursul „profunzimilor“ pentru mai multi critici ai nostri, la acel moment istoric.
Pe de alta parte, pledoaria pentru valorile euristice ale subiectivitatii in critica a fost rareori facuta atât de aplicat si consecvent; si poate doar de Lovinescu – intr-un mod atât de rational. Principiul in sine e persistent in istoria criticii noastre, insa el a cunoscut, cum se stie, alterari simpliste in lunga cariera de cliseu a „impresionismului“. Or, nuanta etica in demonstratia lui Martin nu lasa niciun dubiu: „subiectiv“ inseamna „asumat“. Regula functionarii unei institutii in cadrul unei culturi este sa mizeze pe jucatori cu personalitate.
Adresa culturala pe care o vizeaza aceasta metacritica devine, intr-adevar, tot mai manifesta de-a lungul carierei lui Mircea Martin. Cum recunostea si intr-un interviu recent luat de Andrei Terian, el si-a reglat progresiv ocheanul din „profunzimea“ textelor inspre exteriorul acestora. Stilistica afectiva nu l-a dus, in fond, pe Mircea Martin intr-un illo tempore metafizic si cvasi-poetizant, ca si pe genevezii pe care i-a citit cu simpatie. Ea a functionat, in schimb, ca o adevarata metoda a suspiciunii: caci daca in anii 60 si 70 Martin a deconstruit textul (literar si critic) in con-textul sau „intim“, pe modelul „criticii constiintei“, incepând cu anii 80 aceeasi deconstructie se va face inspre contexte tot mai concrete, ideologice chiar. E o continuitate – ascunsa, dar nu mai putin organica – pe care Mircea Martin a acoperit-o treptat de la imanentismul saizecist la contextualismul din ultimele decenii, de la fibra sensibila a textului la cauzele din afara care il determina.
In exceptionalul volum „G. Calinescu si complexele literaturii române“, sistemul de raportari se retuseaza vizibil, cu o suplete de New Historicism. Intr-un demers – multa vreme, singular – Mircea Martin proiecteaza câteva programe literare paradigmatice pe ecranul complexelor identitare ale culturii autohtone (integrare/ specificare). Constructii teoretice cu vaste radacini socio-politice, asadar, dincolo de implicatiile strict literare, formele fara fond, evolutionismul organic si paseist al lui Iorga, spiritul critic regionalist al lui Ibraileanu, sincronismul lovinescian – reprezinta sublimari intelectuale ale acestor complexe. Intr-o perioada când glorioasele protocronisme faceau inca ravagii, intimitatea criticii literare cu metabolismul culturii nationale e problematizata fara false triumfalisme, in calitatea de „ideologie asumata“ a celei dintâi. Aceasta lectura din unghi, de pe marginea terenului, ii permite, de asemenea, lui Mircea Martin sa evite celebrul cerc vicios din epoca – a fi sau a nu fi „calinescian“. Caci climaxul demonstratiei – paginile despre Calinescu si utopia sa „antropologica“ de innobilare a literaturii române printr-o ipotetica „vechime“ estetica – realizeaza, pe drept cuvânt, o mutatie in modul criticii postbelice de a-si concepe modelele si reperele.
Odata insa cu redistribuirea accentelor in propria viziune critica, practica lui Mircea Martin devine, pe de alta parte, tot mai diseminata. Cenaclul Universitas, activitatea de editor, numeroasele prefete la volume fundamentale de teorie straina jaloneaza o prezenta critica in primul rând institutionala. Seria de articole din revista „22“ despre ideologiile culturale din comunism urma, se pare, a fi extinsa intr-o carte „despre contextele (social-istorice si politice) ale literaturii române postbelice“. Doar anuntata deocamdata – ca si alte proiecte, de altfel – aceasta tine de un admirabil spirit de constructie lenta in care noi cu totii speram ca nu s-a spus ultimul cuvânt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper