Celalalt Blaga (file din Opera Marginalia)

Articol aparut pe 02:12:2010, in sectiunea Cultura literară . Zero comentarii

Autor: DANA FILAROPOL

Dana Filaropol este masterand in cadrul programului de Studii Literare Romanesti al Facultatii de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Lucrarea de fata a fost distinsa cu Premiul Special al revistei „Cultura“ la cea de-a XII-a editie a Colocviului International Studentesc „Lucian Blaga“ (Sibiu, 29 octombrie 2010).
Problema biografismului a fost nu de putine ori cap de afis in dezbaterile de teorie literara. De-a lungul anilor s-a insistat atat de mult asupra dihotomiei autor-narator / scriitor-eu liric, incat orice elev a ajuns sa creada ca e mai rezonabil sa gresesti un calcul aritmetic decat sa confunzi poetul cu eul liric sau pe scriitor cu povestitorul. Faptul, in sine, nu este gresit. Problema este alta.
Insistandu-se atat de mult pe ideea ca vocea care ne vorbeste prin cerneala textului nu este aceea a scriitorului, ci a unei fapturi fictionale, pe care acesta din urma o inventeaza, ajungem treptat sa suspectam fiecare autor de o usoara schizofrenie. Pe de-o parte exista scriitorul – ipostaza inalt creatoare a individului, capabila de a se rosti pe sine in multiple voci artistice. Pe de alta parte exista omul, care, pentru a nu se confunda cu geniul vocii textuale, nu poate fi altfel decat fundamental diferit de aceasta, deci, diferit de sine insusi in ipostaza creatoare! Astfel ajungem sa atribuim scriitorului toti laurii gandirii complexe, ai viziunii inedite, ai scriiturii de exceptie, pe cand in urma omului nu ne mai raman decat barfele de cafenea, picanterii despre obiceiurile sale neobisnuite ori, cu putin noroc, marturia vreunei scene in care a insultat pe cineva, a nedreptatit, a facut ceva caraghios, ceva ridicol, ceva „lumesc“. Stergem cu grija statuia scriitorului de pe soclu, dar aruncam praful pe imaginea omului din umbra…
Din dorinta de a ne elibera de astfel de prejudecati, propunem scoaterea la lumina a unuia dintre „monstrii“ literaturii noastre: Lucian Blaga, printr-un exercitiu amplu de recuperare a figurii sale, exercitiu care urmareste sa depaseasca delimitarile grosiere cu care ne-am obisnuit sa operam pana astazi: Blaga-omul / Blaga-poetul / Blaga-filosoful.
Restaurarea unei efigii
Pentru a putea avea acces la o imagine cat mai autentica si mai cuprinzatoare asupra omului in efigie, Lucian Blaga, alegem sa cercetam impactul asupra generatiei de scriitori din imediata „descendenta“ a maestrului: discipolii sai de la universitate, fondatorii Cercului literar de la Sibiu. Unde altundeva sa descoperim un Blaga mai viu si mai complex decat in jurnalele, corespondenta si memoriile fostilor sai studenti?
Pornind de la receptarea lui Blaga in alte texte decat marile proiecte de creatie ale generatiei euphorioniste, aducem in prim-plan discursul autobiografic al membrilor Cercului, prin care aflam in chip nemijlocit nu doar cum gandea Blaga (caci aceasta o putem citi in cartile sale), ci si cum vorbea Blaga, cum saluta, cum tacea, cum radea, cum se amagea si cum se nelinistea, cum lucra si cum se plimba, cum iubea si cum dispretuia. Insa interesant este ca tocmai acolo unde ne-am fi asteptat sa descoperim numai insemnele omului, intalnim, indisolubil, figura de marmura a poetului. Blaga-omul si Blaga-poetul nu constituie nici ipostaze antagonice, nici complementare, ci ipostaze care se suprapun cu finete. Memorialistica cerchistilor se dovedeste a fi, din acest punct de vedere, un material de lucru incredibil de savuros pentru cercetatorii scrupulosi, si indeajuns de intemeietor pentru lectorii naivi. Sa nu uitam ca scotocind sertarele dupa caiete albastre, jurnalele unor jurnalisti fara de jurnal, romane epistolare si scrisori traversand Cortina catre bunul Dumnezeu in incercarea de a (re)trasa fizionomia spirituala a lui Blaga, scoatem totodata la lumina „adevaratele ş…ţ scrieri euphorionice“ (Sanda Cordos) ale unei generatii care a pierdut pariul cu Opera Omnia, castigandu-si dreptul la valoare tocmai prin Opera Marginalia.
Blaga in doua unitati de masura
Dupa cum aflam din „Caietul albastru“, pentru Nicolae Balota, de pilda, Blaga era „marele poet“, „Poetul“, intalnirea cu opera sa, pe cand Balota avea doar 10 ani, fiind „insasi intalnirea cu Poezia“. „Parca ma vad in curtea noastra din Bolintineanu citind cu patos, cu voce tare, din acest „mister pagan“„ isi aminteste Balota despre primele sale lecturi din „Lauda somnului“ si „Zamolxe“.
Dar Blaga este nu doar „Poetul“, ci si „Filosoful“ unei generatii, personalitate pentru care s-a creat special o catedra universitara la Cluj. Tocmai la seminarul de Filosofia culturii Balota s-a facut remarcat de catre membrii Cercului literar, in frunte cu Radu Stanca. Insa pe cat era de admirat Blaga in calitate de scriitor si de ganditor, pe atat era de dezamagitoare prezenta sa ca dascal. Textele lui literare si filosofice devenisera atat de cunoscute in mediul academic, incat cuvintele pe care Blaga ajungea sa le rosteasca in fata studentilor pareau pure poncife; ele nu-i mai apartineau nici macar scriitorului, ci Operei sale. Drept urmare, dupa ce la cursuri incetau sa-si mai faca aparitia snobii intelectuali, amatorii de spectaculos sau admiratorii naivi ai poetului-filosof, in jurul „Magistrului“ ramanea un corp restrans de adevarati cunoscatori, printre care grupul Euphorion.
Ca dovada a empatiei intelectuale dintre maestru si euphorionisti, punem in joc un episod aparent nesemificativ, consemnat succint intr-una din scrisorile adresate lui Radu Stanca, de catre prietenul sau, Ion Negoitescu (7 iunie 1952): „Blaga imi spune ca a vazut un Parsival dirijat de Toscanini la Scala, dar nu a suportat si a iesit din sala: nu suporta misticismul (asa cum e absolut refractar religiozitatii).“
Acceptarea din partea lui Negoitescu a unor asemenea descriptori la adresa profesorului este semn al intelegerii profunde a operei blagiene, in conditiile in care critici consacrati, precum Serban Cioculescu, inca vedeau in Blaga un simplu mistagog: „«Ce filosof? E un mistagog!» croncani el ş…ţ, mistagogul de la Cluj (sa fie cu iertare ca spun asta despre magistrul domniilor voastre)“, ii afirma Cioculescu lui Balota. In plus, dintr-o scrisoare adresata de I. D. Sirbu lui Horia Stanca (6 februarie 1988) aflam despre acelasi critic ca, intr-un numar din „Romania literara“, „alege si alcatuieste un portret prin care il coboara pe Blaga la nivelul meschin si stupid al miticilor manjiti de astazi.“ Tanarul Balota, care comenteaza cu indignare in jurnalul sau vorbele lui Cioculescu, condamna „tonul superior“ al criticului, „sentinta de condamnare definitiva“, afirmand ca „ş…ţ in ce priveste filosofia, ca si cele ale credintei, politicii sau literelor si artelor, toti se cred indreptatiti sa pronunte judecati supreme.“
Este interesant de observat, insa, ca apostrofarea acestei radicalitati a sentintelor aruncate cu usurinta asupra figurii maestrului – deci cu implicita nestiinta sau rea-vointa dupa cum intuim din consemnarile cerchistilor – nu se aplica si pe marginea comentariilor sententioase la adresa profesorului, facute de discipolii sai mai tineri, printre care se numarau si Balota, si I. D. Sarbu. Negoitescu insusi se face vinovat, in accesele sale euphorice din corespondenta cu Radu Stanca, de etichetarea magistrului prin false axiome: Blaga ne apare cand fidel discipol al lui Nietzsche, cand figura goetheana, cand total opac noii generatii de scriitori si critici, cand in permanenta interesat de opiniile discipolilor mai tineri. De-a lungul intregului „Roman epistolar“ observam cum judecata ucenicului cade taios si nepasator asupra gesturilor maestrului, intocmai ca sentinta-fulger ce incarcereaza in cuvant munca de ani de zile a eruditului traducator; Negoitescu adresandu-se lui Radu Stanca: „Incursiune doar in «Faustul» blagian atat de inegal si in general tern (frumoasa scena coborarii lui Faust la Mume).“
Astfel, printre cei mai scrupulosi critici ai lui Blaga par sa se numere tocmai studentii pe care i-a format. Insa este discutabila masura in care putem discuta de o reala „formare“ a cerchistilor sub mana dascalului lor, avand in vedere ca Blaga era mai mult o reconfortanta prezenta in absentia, mai mereu „tacut, dar incitandu-ne la reflectie, la discutie prin simpla sa prezenta ş…ţ catalizatoare, buna conducatoare de caldura spirituala s..t.“ rememoreaza Balota in discursul de primire a titlului de Doctor honoris causa din 2003. Participantii la cenaclul literar simteau nevoia sa-l aiba alaturi pe Blaga-poetul in efigie, dar pareau ca se pot dispensa in orice moment de Blaga-omul. Prin urmare, nu devine chiar atat de surprinzator faptul ca in paginile „Caietului albastru“ Balota face distinctia intre ipostaza de profesor si cea de scriitor a maestrului sau, folosindu-se de aceleasi semne care in lirica blagiana distingeau eul de vocile celorlalti poeti: ne referim la relatia tacere-cuvant. Insa observam ca tot la Balota rostirea inceteaza de a mai fi insemnul prozaic al omului, tot astfel precum tacerea inceteaza de a-i mai apartine in exclusivitate poetului.
Insemnele tacerii. Semnificatia cuvantului.
Blaga-omul este cel care ne apare in decupajele din jurnalul lui Balota in ipostaza de „lebada muta“ oricand scriitorul se gaseste in contexte de registru inalt. Astfel, imaginea profesorului muncind la traducerea operei lui Goethe in micul sau cabinet din Biblioteca universitara clujeana capata farmecul si amploarea imaginii carturarului retras in singuratatea „Barlogului lui Faust“. Ilustrativa pentru tacerea de taina a poetului devenita – in efigie – si a omului este si scena salutului „artistic“ dintre Lucian Blaga si Ion Agarbiceanu, pe care o intalnim, de aceasta data, intr-una din scrisorile adresate de I. D. Sirbu Etei Boeriu si sotului sau: „De cate ori il conduceam in sus (trecand de casa mea), ca printr-o calculata coincidenta, Popa sAgarbiceanu, n.n.t matura in fata casei. ş…ţ Blaga se oprea pe trotuarul din dreptul strazii Cantemir. Popa se sprijinea de batul tarnului. Si, fara sa isi voreasca, se priveau. L-am intrebat: de ce nu il strigati? Blaga mi-a spus: «melior loquor silentio». Ii facea un semn vag de salut, popa la fel, si se desparteau – ca, in alta zi, acelasi ritual straniu sa aiba loc absolut la fel…“ Prin contrast, ipostaza reificata a poetului este cea „contaminata“ de insemnele cuvantului (inteles ca opus tacerii): ale cuvantului desucheat, nelinistit, incantatoriu.
Din scrisorile si amintirile discipolilor mai tineri, ii putem restitui lui Blaga picantul sau simt al umorului, intotdeauna insotit de explicatii savante. Este interesant de vazut cum Virgil Nemoianu, in corespondenta cu I. D. Sirbu, transforma aceasta ipostaza „umanizata“, usor triviala a omului in pretext pentru regandirea viziunii poetului: „Nicu B.salotat mi-a povestit odata ca, in vremea refugiului la Sibiu, Blaga scriind unei iubite semna notele sale «Demiurg cu ceapa-n cur». Am ras cu hohote; dar L. B. era un om prea mare ca sa nu intuiasca aceasta picanta contradictie din interiorul sau, dincolo de morga si coaja. Ei bine, eu cred ca acest Blaga («plutonic») va fi descoperit de tanarul pe care de pe acum il invidiez grozav.“, de cineva care „sa darame statuia profetica, sa sparga suprafata si sa descopere inlautrul operei ceva viu, agil, contradictoriu, ironic, chiar putin ordinar.“ Iata un exemplu clar despre cum Opera Marginalia, jongland cu figura omului si efigia poetului, ar putea fi folosita atat pentru depasirea cliseelor legate de Blaga (sau oricare alt autor), cat si pentru descoperirea unor noi linii de sens in creatia lui.
Tot prin intermediul discursurilor „periferice“, descoperim insa si un Blaga impovarat de griji, care opune tacerii si cuvantului tihnit nelinistea transmisa prin itinerariul – mai mult sau mai putin simbolic – al scrisorilor sale. In „Caietul albastru“ Balota consemneaza ca „in ultima lui scrisoare, trimisa printr-un medic din Cluj, Blaga ma roaga sa-i transmit fiicei sale o carte si o epistola. Cu doua-trei luni in urma, imi daduse o insarcinare similara. De fapt, cred ca atunci a ales aceasta cale de comunicare intortochiata pentru doua motive: intai pentru ca, dupa cum imi scria, dorea ca cele trimise sa-i parvina «numai ei», cu alte cuvinte nu in prezenta sotului ei si, pe de alta parte, ma ruga sa vorbesc mai pe indelete cu ea.“ Sau: „Scrisoare de la Blaga. Foarte calda si foarte amara. Trece printr-un tunel si nu-i vede capatul; nici o dara de lumina in zare. Ii lipsesc probabil diminetile in care «politizam», comentand stirile de la Radio Londra. ş…ţ Si mie imi lipsesc orele acelea calme din „Barlogul lui Faust“, cand imi citea ultimele versuri traduse din Goethe sau cate o poezie noua ş…ţ.“
Aceste uneori lungi sedinte de recitare repetate la intervaluri aproape ritualice, se desfasurau sub puterea incantatorie a cuvintelor – incantatorie nu pentru sunetul lor melodios, caci „Blaga nu «canta» versurile, ci le rosteste, ca intr-un recitativ.“, marturiseste Balota, ci pentru puterea lor de securizare a maestrului si a ucenicului sau intr-un spatiu inchis, ferit de represiunile sistemului comunist. Astfel, „tacerea“ prin poezie ramane semnul distinctiv al poetului, insa ea devine totodata refugiul politic al omului cuprins de anxietate.
Bietul Lulu….
Ion Negoitescu, mai ales, surprinde ipostaza unui Blaga insingurat, dornic de evadare prin deschiderea catre un Altul. Pe un ton tipic ironic, Negoitescu ii povesteste prietenului sau Radu Stanca: „Din cand in cand, inchipuindu-si desigur o postura Goethe-Eckermann, Blaga imi face confidente.“ (aug.1952); „Blaga nu mai poate renunta, in fiecare dimineata, la conversatia noastra de o ora-doua, – si a devenit mai liberal, in sensul ca acum reusesc sa discut cu el si literatura obiectiva si astfel sa patrund in substratele lui livresti.“ (sept. 1952); „Aici scrisoarea a fost intrerupta un ceas: m-a chemat Blaga sa-mi citeasca poezii, ca-i era „urat“; zi de toamna sfarsita, cu ploaie deasa; ş…ţ“ (nov. 1952); „Din ce in ce mai mult, Blaga crede ca eu sunt Eckermann – si-mi spune fel de fel de lucruri!…“ (dec. 1952)
Balota este mult mai empatic in exprimare atunci cand vorbeste despre profesorul sau, parand sa inteleaga (nicidecum sa accepte) neputintele omului, mai ales slabiciunea in fata Puterii: „Am plecat de la el cu un gust amar: cat timp a fost persecutat, amenintat, umilit si obidit, Blaga s-a purtat cu demnitatea unei victime nobile, dar acum, cand ii dau tarcoale sirenele pernicioase ale Partidului, si mai ales intr-un viitor ipotetic in care actiunea lor nefasta ar putea sa se intensifice, cand ii vor da tot sau aproape tot ce doreste, va mai fi el oare la fel de tare?“
…“Bietul Lulu!“ afirma in repetate randuri Balota, folosind cu multa compasiune numele dat in familie lui Lucian Blaga, nume pe care, de altfel, toti cerchistii il utilizau metonimic pentru a vorbi despre magistrul lor.
Revenind la problema compromisului politic, ingrijorarea pe care o resimtim din cuvintele lui Balota este aceea ca, daca omul cade, si efigia poetului se sfarma; or, Balota si generatia sa euphorionista aveau nevoie de un punct fix la care sa se raporteze – de o traditie pe care sa o deconstruiasca si pe locul careia sa-si cladeasca propria lor viziune. Tinerii scriitori ai anilor ’40 porneau de la o baza solida tocmai datorita generatiei remarcabile de profesori (generatia Blaga-Liviu Rusu) despre care, nu de putine ori, I. D. Sarbu afirma ca a reprezentat „o punte spre Europa“, spre marea cultura. Din perspectiva senectutii, cerchistii privesc in urma cu nostalgie si admiratie la „acea generatie de dascali ardeleni (de tip secolul XIX) care considerau radioul, filmul si televizorul ca niste simple distractii usoare, total antiintelectuale“ si absolut „intrezise unui om serios care are o treaba serioasa de facut.“ Tot de la I. D. Sirbu aflam ca „Blaga nu a vazu decat un singur film, la care l-am dus eu cu forta: «Hamlet» cu Laurence Olivier (1954); nu i-a placut («nu pot asculta – zicea – cuvantul decat pe viu sau pe dinlauntru»).“
Sub orgoliul si elanul tineretii, insa, euphorionistii au incercat in permanenta sa se indeparteze de model, sa-l respinga odata ce l-au putut intelege pe deplin. Este exact pozitia inalta de pe care Negoitescu se adreseaza intr-una din scrisori: „De cand lucrez in acelasi serviciu cu Blaga si ne vedem zilnic mi-am dat seama si mai bine de faptul cat de straini suntem noi fata de el, adica mai bine zis cat de opac e el la generatia noastra.“
Astfel, Blaga-poetul (sau Blaga-omul?) starneste in fata noii generatii admiratie si respect, dar tot Blaga e privit cu scepticism, ironie, compasiune sau amaraciune de aceiasi ucenici. Care este criteriul ce face diferenta? Varsta, afinitatile de ideologie literara sau de gust personal? Prin cercetarea textelor „de margine“ credem ca am putea ajunge la raspunsuri de mare interes nu doar pentru pasionatii de figura lui Blaga (sau oricare alt autor), ci pentru intreaga istorie literara, caci daca Opera Omnia impune efigia unui autor, Opera Marginalia nu vine cu necesitate sa o darame. Pe cand Textele Majore genereaza idei, deci expun, discursurile alocentrice ale eului starnesc reactii, deci propun si uneori indispun. Ele merita atentia noastra fie doar si pentru ca ne invata, cum s-a intamplat in cazul lui Blaga, ca efigiile prind viata (si cat de vii raman apoi!) si ca exista numeroase alte moduri de a ne arata aprecierea pentru marile valori decat contemplandu-le din umbra maretiei lor.
Memorialistica cerchistilor sibieni ne-a servit astfel ca instrument perfect de reasezare a figurii de hartie a poetului pe faptura de carne a omului, aratandu-ne ca „monstrul“ literaturii noastre romane, Lucian Blaga, nu este decat un bland minotaur. Daca multi critici ratacesc o viata prin labirintul operei sale, noi credem ca merita sa patrundem macar si pentru o clipa, ghidati de fostii sai discipoli, in labirintul gandirii care i-a dat nastere poetului si al gesturilor care i-au dat trup omului.



Adaugati un comentariu