Cantemir, un moralist din sud-estul european

Un articol de EUGEN SIMION


Cunoscut putin in Occident – cunoscut mai ales dupa ce „Istoria imperiului Otoman“ fusese tradusa in engleza de Nicholas Tindal (nepotul filosofului Matthew Tindal) in 1734-1735, de Joncquières in franceza (1743) si de Johan L. Schmit in germana (1745), cunoscut, zic, putin in Occident, D. Cantemir ne da tot mai mult sentimentul, azi, ca este unul din marii necunoscuti ai orientului european. Stiau de el, adevarat, Voltaire si Montesquieu, Winkelmann si, in genere, enciclopedistii (Abatele Prévost si Jean Rousset de Missy incercasera sã traduca aceeasi „Istorie“, dar abandonasera), iar mai tarziu este citat de Chateaubriand si Victor Hugo. Numele lui se afla inscris, impreuna cu alte 799 de nume, pe fatada Bibliotecii Sainte-Genoviève din Paris, dar, inca o data, opera lui vasta si de multe ori esentiala pentru anumite domenii intelectuale nu este cunoscuta decat de specialistii din tara sa de oricine, Romania, si intr-o oarecare masura, din Turcia – unde a trait in tinerete – si din Rusia, unde a ajuns in jurul varstei de 38 de ani si unde a murit (la 50 de ani). Multe dintre scrierile sale au ramas in arhive si de-abia in zilele noastre arhivele (indeosebi cele din Rusia) au inceput sa fie accesibile in totalitate.

Dar cine este acest umanist rasaritean care in 1714 este ales in Academia din Berlin fondata de Leibniz si scrie, apoi, in latina „Descriptio Moldaviae“ si, in romaneste, „Historia moldo-valahica“, adica geografia si istoria neamului sau, iar in 1715, anul mortii lui Ludovic al XIV-lea, pregateste „Incrementa atque decrementa aule othomanicae“ („Cresterea si descresterea curtii otomane“), lucrare incheiata, se pare, in 1719 si publicata, cum am semnalat deja, la Londra, la Paris si la Hamburg in deceniul al V-lea al veacului, intr-o epoca dominata de filosofia Luminilor?… Grecul Ieremia Cacavela, profesorul sau, prefateaza „Divanul…“ – prima lui scriere in romaneste – laudandu-i „nobletea mintii“ si „cu totul princiara retorica“. Voltaire elogiaza in „Histoire de Charles XII“ pe Printul Moldovei care ar uni in personalitatea lui „la science des lettres et celle des armes“. Ion Neculce, vel spatarul, apoi vel hatmanul sau si, dupa cum se poate intelege din unele note subiective ale „Letopisetului“, consilierul sau de taina ii face un portret verosimil tanarului Dumitrasco Cantemir Voevoda. Cronicarul, care este el insusi un moralist sever (nu se sfieste sa-si mustre si, spre a-i folosi vorba, sa-si ocarasca personajele!), arata deosebire intre primul domnitor (cel care n-a stat pe tronul Moldovei decat trei saptamani) si cel de al doilea (cel din 1711) care a domnit o jumatate de an. Cel dintai este „nerabdator si manios, zlobiv la betie“ (adica rau, turbulent, scandalagiu), incat, zice intolerantul Neculce, „ii esisa numele de om rau“, cel de al doilea, implinit in varsta (in 1710 Dimitrie are 37 de ani) si dupa ce statuse 17 ani ostatec si capuchehaie la Istanbul intr-un mediu cosmopolit, Dumitrasco Voevoda isi „chivernisisa viata lui“ si isi schimbase firea. Se poarta, altfel spus, bine cu boierii, este „bun si bland“, tine usa deschisa tuturor si se poarta, noteaza cronicarul, „nemaretu de voroviia cu toti copiii“… Vazand aceste semne de bunatate si blandete („mila si nemarire“), boierii, banuitori pana atunci, se lipesc de noul domnitor si-l lauda. „Era om invatat“ – precizeaza Neculce – „lacomie nu avea mare, lucrurile lui poftiia sa fie lãudate“…
Dumitrascu Voda, aflam din aceeasi naratiune, are mare suparare si cheltuiala la inceputul domniei sale pentru ca „lucrurile toate ssuntt neasazate si lipsite“ in tara si ii este foarte greu sa implineasca datoriile fata de turci („ca era tara stricata mai de-nainte vreme“)… Cand este sa aleaga intre moscali si turci, Cantemir sta in cumpana. Nu stie de ce parte sa treaca, gandindu-se la soarta tarii si, desigur, la soarta lui. Neculce nu pierde prilejul sa comenteze in stil neutru ezitarea omului invatat si nelacom. Iata cum: „Dumitrasco voda sta atunce in cumpana, cum ar nemeri sa hie mai bine. Ca sa sa dea in gios, sa temea, in gios, sa nu-l parasca cineva, sa-l apuce turcii sa-l mazileasca. Sa se duca inaintea moscalilor la Nistru, ca acmu sosisa Seremet la Nistru, iar sa temea, ca sau a putea sa scape pan’ la Nistru de tara, sau ba. Asijderea si pentru tara sa temea sa nu o prade tatarai. Ce sta si sa miera cum va face“.
Ezitarea, intelegem din insemnarile cronicarului, continua, tara se bejeneste, zlotasii fug cu banii, bucatele se scumpesc la Iasi si, cuprinsi de spaima si convinsi ca Dimitrie va pierde tronul, boierii il parasesc. Cantemir asteapta ca moscalii sa ajunga la Bugeac sa se bata cu turcii si, de s-or bate, „sa vaza cum sa va alege“, Neculce il sfatuieste „sa se lasa de moscali“, insa Domnitorul nu-l asculta. Cronicarul, care povesteste aceste intamplari dupa oarecare vreme, jura ca asa i-a spus si nu altminteri: „Puiu pre Dumnedzeu martur si ca asea i-am dzis, si tare am statut, ca doar l-oi intoarce, si n-am putut“… Cantemir nu primeste sfatul vel hatmanului sau si, manios, ii reproseaza ca „voi, toti, va chivernisiti, ca sa ramaneti la crestini, si numai eu sangur, pentru voi, sa ramaiu la pagani, ca v-am vadzut eu credinta, ci ati fugit toti, si eu am ramas sangur (…) si eu stiu prea bine ca n-or bate turcii pre moscali“… Sfetnicul, vazand ca domnitorul ii raspunde cu „asea cu scarba“, se teme sa mai zica ceva („sa nu cumva cad in vro primejdie a vietii“)… Intelegem din marturisirile cronicarului ca multi il banuie pe el ca l-a indemnat pe Cantemir sa se inchine moscalilor, dar el se apara aducand in sprijin un citat din Biblie: „Numai pismasii zavistnici scorniia asupra mea ocara, si oamenii cei prosti si nepriateni si cei nepriceputi credea asa. Dar eu taina stapanului, caruia i-am mancat pita, n-am putut-o descoperi, uitandu-ma la Sfanta Scriptura, ce au dzis ingerul catra Tovit si Toviie dzicand: „Taina imparatului sa o acoperi, iar faptele lui Dumnedzeu la aratate sa le marturisesti“. Ce si eu n-am vrut sa ma fac al doilè Iuda sau sa-l viclenesc, sa fug de la dansul. Ca de as fi facut asea ce laud-as fi dobandit? Ce numai osanda de la Dumnedzeu si ocara de la oameni.“
Neculce ii mai da lui Cantemir, in taina, un sfat bun, si anume „sa lasa pizma Brancoveanului si sa nu-si raschire oastea“, insa sfatul bun nu este urmat si moralistului Neculce nu-i mai ramane, acum, cand relateaza faptele, decat sa se consoleze cu vorba filosofului: „ca pre urma mult sa va cai si nemic nu va putea folosi, precum dzice filosoful: caintele cele de apoi intru nemica sunt“. Domnitorul n-a ascultat pe sfetnicul sau nici cand acesta din urma il indeamna sa n-o lase pe doamna sa, Casandra, la Iasi: „in vreme de nepace“, dar domnitorul, maniat, il repede si face cum gandeste el. Adica n-o clinteste pe Casandra din capitala Moldovei, din ratiuni, putem banui, politice, voind sa dovedeasca faptul ca domnia sa este statornica. Se intampla insa cum gandise sfetnicul si, acum, Cantemir se plange si cauta in oastea sa un ostas voinic si curajos care sa iasa pe furis si sa mearga la Iasi si sa dea de stire doamnei sa fuga. Cum n-a gasit niciun voluntar, Cantemir vrea sa se imbrace in haine turcesti si sa se duca el, insotit de un capitan de darabani, s-o salveze pe Casandra. Este insa oprit la timp sa porneasca in aceasta aventura cam rocamboleasca…
Cand Dimitrie se refugiaza in Rusia, Neculce il urmeaza pana la Chiov (Kiev), dar nu vrea sa mearga mai departe, gandind ca este mai bine sa se intoarca la pamantul sau. Cantemir isi schimba din nou firea si se poarta rau cu moldovenii in exil. Cronicarul il sanctioneaza. Nu mai este vorba, acum, de domnitorul chibzuit si bland, ci de un stapan iute la manie si neprietenos cu cei care il urmasera printre straini: „Deci Dumitrasco voda nu vrea sa tie pre moldovéni cu dragoste, ca pre niste streini ce s-au lasat casele si s-au streinat de mosiile lor pentru dansul, ce vrea sa-i tie mai aspru decat in Moldova. Ca i se schimbasa hirea intr-alt chip; nu precum era domn in Moldova, ce precum era mai-nainte, tanar, pre cand era beizadè in dzilele fratine-sau, lui Antiohie voda, inca si mai rau si iute la betiie. Sa scarbiia, si usa ii era inchisa, si nu lasa pre moldovéni necaiuri din targu sa iasa afara, fara ocazul lui“.
Cronica acestor intamplari napraznice, cu multe fatarnicii si fapte sangeroase, cu sfaturi de taina si juraminte de fidelitate, cu tradari si acte de vitejie moldoveneasca si, mai ales, cu multe jelanii se incheie cu o reflectie amara despre firea schimbatoare a omului si cu ideea ca slujitorii domnului pe langa stapanul lor in pribegie „nemica sint“: „Ce, fratilor moldovéni, rogu-va sa luati aminte, sa va invatati si sa va paziti. Oricat ar fi in cinste la vrun domn, bine iaste sa-i slujesti cu dreptate, ca si de la Dumnedzeu ai plata. Iar cu domnul niciodata sa nu pribegesti, macar cum ar hi, si numai in tara streina, ce nici in Tarigrad cu dansul sa nu mérgi, fiind tu moldovan. Ce sa-i slujésti in tara ta, caci streinii cauta numai pre domn sa-l miluiasca si sa-l cinsteasca; iar pre boiarii ce sint pribégi cu domnul, intr-o nemica sint. Alta cinsté are boiariul, candu-i pribag singur, alta iaste, candu-i cu domnul sau. Si apoi domnul sa visadza ca iaste tot putérnic, ca la tara lui, cand este domn, si va sa tie asea, ca sa nacajasca pre acei boiari, si nu socotéste slujba ce i-au facut, ca s-au instreinat, ce nemica invoiala nu-i face. Nadéjdea domnului iaste ca saninul ceriului si ca incetul marii; acmu iaste senin si sa face nuor, acmu iaste marea lina si sa face fortuna.“
Acesta-i portretul moral al lui Cantemir facut de contemporanul sau Neculce: portretul unui om invatat, nelacom si nedornic de marire, adica nu trufas, dar schimbator la fire (in tinerete si in pribegie, printre straini), aspru si insensibil la sfaturile bune…

Traducatorul englez Nicolae Tyndai remarca faptul ca disciplina in care Dimitrie Cantemir a pus cea mai mare pasiune este istoria. Costache Negruzzi crede (1851) ca lui Dimitrie Cantemir ii placeau mai ales filosofia si matematicile si ca, dimineata, se ocupa de literatura, iar dupa masa, dupa ce isi facea siesta dupa obiceiul meridional, se apuca de citit si de scris. Hasdeu este de parere (1898) ca Dimitrie Cantemir este cel dintai istoric al romanilor si are „un cap genial“. Filosoful si poetul Lucian Blaga scrie in 1923 ca Dimitrie Cantemir este „intaiul“ spirit al nostru de dimensiuni europene, Iorga remarca la el „nesfarsita tinerete de suflet“, iar G. Calinescu il numeste „Lorenzo de Medici al nostru“. Constantin Noica, filosof care a vrut sa descopere o filosofie de existenta ascunsa in „rostirea romaneasca“, vede in autorul „Divanului“ un inaintas in „cercetarea cuvantului“. Alti comentatori il considera pe Dimitrie Cantemir un reprezentant stralucit al barocului rasaritean. „Daca limba romana ar fi fost de circulatie universala“ – scrie in 1977 Edgar Papu – „si (…) daca «Istoria ieroglifica» n-ar fi ramas izolata (…), ar fi insemnat aparitia unui nou gen in cadrul barocului“.
Am recitit, in pregatirea acestui colocviu, cateva dintre scrierile lui Dimitrie Cantemir si am observat ca autorul „Divanului…“ este, inainte de orice, un bun moralist. Orice ar scrie (o istorie a Imperiului Otoman, o biografie, un roman alegoric sau un eseu filosofic pe teme religioase), el gandeste si se exprima ca un moralist, adica un observator atent al vietii oamenilor si un spirit care mediteaza la destinul omului in scurta trecere pe pamant. Un moralist, ma grabesc sa precizez, nascut, crescut si format intelectualiceste in spatiul de intalnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeana (balcanica), cu o puternica traditie bizantina, cultura orientului apropiat, cultura propriu-zis a Estului (Rusia) si, prin intermediul lecturilor si al contactelor cu oamenii din Franta si Germania, cultura Occidentului european. Din „Divanul…“ (1698) se vede ca citise, in afara de Biblie, pe autorii greci si latini si ca-i pretuieste cu precadere pe stoici. Citeaza des pe Cicero, Seneca, Epictet, pe Sfantul Augustin. Pe Aristot il invoca o singura data, pe Erasmus de doua ori, pe Descartes si Montaigne niciodata. O sursa sigura este pentru tanarul Cantemir polonezul Andreas Wissowatius, un protestant erudit, autorul unei carti – „Stimuli virtutem, fraena peccatorum“, publicata la Amsterdam in 1682. Dimitrie Cantemir traduce si o reproduce in partea a III-a a „Divanului“ sau, ca o solutie filosofica de conciliere in dialogul dintre Intelept si Lume.
Wissowatius era un discipol al lui Erasmus1 si dezvolta ideea ca radacina raului este ignoranta. Prin invatatura, deci, omul poate merge pe calea virtutii, zdrobind in el, astfel, raul ce creste in intunericul ignorantei. Reluand aceste idei si aducand, el insusi, altele in aceasta dezbatere, Dimitrie Cantemir ramane fidel teologiei crestine, dar, ca orice spirit creator si, mai ales, ca un moralist adevarat, nu se multumeste sa reproduca invataturile „Evangheliei“, ci le comenteaza si, comentandu-le, introduce ideile sale si, cum s-a subliniat de multe ori, ideile filosofilor pagani… In toate aceste reflectii, Cantemir se dovedeste a fi, ziceam, un spirit patrunzator, in fine, un spirit din Rasarit, intr-adevar, baroc, atent la miscarea de idei si la constructia fastuoasa a frazei. Daca admitem ca cele doua simboluri fundamentale ale barocului sunt Circe si Paunul, adica simbolul metamorfozei si al decorativului (cum scrie Jean Rousset), atunci Cantemir este, prin excelenta, un barochist. As zice: un spirit barochist ivit si format spiritualiceste in spatiul dominat de traditiile bizantine. El isi construieste o limba si-si inventeaza conceptele de care are nevoie. El spune „ceinta“ pentru a defini calitatea lucrurilor („qualitas“), „catinta“ pentru a traduce in limba romana notiunea de cantitate din logica aristotelica, si „feldeinta“ pentru „fel“, „ce fel de“(„qualis“).
Am ales doar aceste trei notiuni despre care a vorbit si Noica, un filosof al limbajului in traditia lui Nietzsche si Heidegger… Regretatul Virgil Candea, unul dintre cei mai avizati cantemirologi ai nostri, a intocmit un lung glosar cu termenii pe care i-a inventat Dimitrie Cantemir pentru a-si putea exprima meditatiile sale despre lume. Zice „frica cereasca“ pentru a numi sentimentul divinitatii, „foc curatitoriu“ (adica purgatoriu), „disidemonie“ (superstitie), „diavolie“ (ticalosie, fapta a diavolului), „fericinta“ (fericirea) pe pamant si in lumea de dincolo, scrie „iuboste“ (dragoste), „isteciune“ (stiinta, abilitate), face comentarii despre omul „lenitor“ (lenes) sau despre omul „nefatarnicit“ (sincer) si despre „nedumnadzaire“, adica fara de lege…
Unii termeni au disparut din limba, altii au ramas si sunt folositi azi de oamenii de carte pentru a sugera un efort al spiritului medieval romanesc de a crea un limbaj filosofic si moralistic intr-o limba neolatina orientala, inconjurata si intersectata cu limbi din alte familii si cu alte culturi. Dimitrie Cantemir se dovedeste, privit din acest unghi, un spirit de sinteza, un om fara prejudecati, un homo europaeus, putem spune. Vrea sa stie totul si ajunge sa stie multe. Este suficient sa citesti cu atentie romanul sau alegoric („Istoria ieroglifica“), „Divanul“ si studiile teologice pentru a surprinde, ziceam, subtilitatile moralismului sau. O vocatie moralistica in care intra si placerea de a se juca, de a alege si de a provoca paradoxul, in fine, placerea de a ritorisi si de a straluci in fraza. Dialogul dintre Intelept si Lume este, in fapt, un joc superior al spiritului. Surprindem, aici, bucuria de a polemiza si de a infrange logica adversarului, de a despica firul in patru si de a pune lucrurile fizice si morale in categorii, nu fara o ironie secreta (ironia intelectuala). Aleg la intamplare reflectia lui despre avutie: „caci avutia mai vartos inchide decat deschide, si mai mult opreste decat indeamna“. O idee scoasa, desigur, din „Biblie“. Cantemir o aduce in campul meditatiei, o complica, citeaza pe Seneca („macara ca pagan era“) si pe Augustin si, dupa ce plimba aceste idei prin mai multe domenii ale spiritului, trage morala fabulei: „cace adevarat iaste ca avutul, adeca lacomul, numai el avut si imbogatit iara altii toti saraci si misei a fi pofteste“. In fine, aforismul cantemiresc reteaza gatul pacatos al avutiei neinfrante cu aceste vorbe: „avutia naste mandria cea spurcata“…
Mi-ar trebui timp sa duc demonstratia mea la capat si sa va conving ca Principele invatat si omul de arme pe care il lauda Voltaire este in epoca lui si cu stilul sau fastuos barochist in culori rasaritene, este un moralist de clasa si ca, impreuna cu Miron Costin, el deschide un curent de gandire si un stil moralistic care ajunge, imbogatit, diversificat, pana in modernitatea si postmodernitatea romaneasca. De unde iese, oare, tanarul moralist Cioran daca nu din aceasta traditie care incerca sa puna ordine in dezordinea lumii si sa se indoiasca de ceea ce exista
pentru ca exista si de ceea ce nu exista dar care poate exista intr-o zi si poate marca destinul omului?

1Cf. Stefan Lemny: „Les Cantemir: l’aventure d’une famille princière au XVIII-a Siècle“, Editions complexe/ Edigroup, 2009)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper