Bunul Ben Affleck: „The Town“

Un articol de CATALIN OLARU

O întrebare-reflex care ni se adreseaza deseori atunci când vine vorba de filme se refera la genul în care filmul se încadreaza si mai ales la datele principale ale intrigii. Nu conteaza cine regizeaza, cine semneaza imaginea sau cine joaca. Cel mai important lucru e altul: „despre ce e?“. Încurcati sau nu, încercam sa raspundem, iar cel care ne-a adresat întrebarea încearca sa-si dea seama daca raspunsul îi e pe plac. Oare i-ar placea sa vada un film în care se întâmpla cutare si cutare lucru? În cazul cinema-ului popular, raspunsul vine usor, iar daca e afirmativ, potentiala vizionare viitoare rareori dezamageste. Majoritatea filmelor de autor eludeaza însa interogatii precum aceasta.

Poti povesti cuiva, pe scurt, actiunea din „Calauza“, sa zicem, dar simpla povestire nu înseamna nimic. Conteaza cum o povesteste Tarkovski, nu cum o povestesti tu. În acelasi timp, „Calauza“ e despre o gramada de chestii, primind, în câteva fraze, un sinopsis încropit, de fapt nu aflam absolut nimic. Trebuie sa vedem filmul noi, cu ochii nostri, deoarece „Stalker“ e despre o incursiune într-un teren interzis, dar si despre o gramada de alte lucruri si în acelasi timp despre nimic. Mai degraba decât altceva, e o stare de spirit. Pe scurt, în filmul de autor, subiectul conteaza mai putin, în timp ce arsenalul cinematografului popular este cu totul altul.
Despre ce e „The Town“ din 2010? Despre o banda de spargatori de banci. La acest nivel (si numai la acesta), aceasta a doua pelicula a lui Ben Affleck functioneaza de minune.
Images reçues
Cerul e vazut de jos, de la nivelul solului, pe repede înainte. Norii se succed cu mare repeziciune, doar obeliscul care domina cadrul ramâne pe loc. Acelasi monument îl vedem câteva secunde mai târziu, de data aceasta de sus, din elicopter, în travelling circular. Precedând genericul si tot din elicopter, camera survoleaza oceanul si se apropie din ce în ce mai mult de oras. Când mai ca ajunge deasupra malului, viteza de redare revine la normal. Intram în The Town si se cuvine sa-l admiram cum trebuie.
Acest „cum trebuie“ se traduce, în cazul de fata, prin: „ca în orice serial în care bugetul acopera costurile unui elicopter“. Travelling-urile circulare abunda, iar în primul sfert de ora sunt introduse deja toate personajele principale, le vedem din toate unghiurile si devine destul de clar rolul fiecaruia în parte. Îi cunoastem pe rând pe protagonist (spargatorul cel bun), pe cel mai bun prieten al sau (spargatorul cel rau, rol în care straluceste Jeremy Renner, starul din „The Hurt Locker“), pe inamicul amândurora si cel dintâi negativ al filmului (agentul FBI, care se va încapatâna sa-i prinda pe toata durata filmului) si pe viitoarea partenera a lui Doug, una dintre victimele sale. Pe fuga, dar cu promisiunea ca vom mai avea de-a face cu el, îl vedem si pe al doilea negativ (Fergie, interpretat de Pete Postlethwaite). Primul negativ stârneste repulsie de la bun început (pe parcurs, aceasta proasta impresie se confirma), al doilea îsi arata coltii putin câte putin. Spre final, aflam ca el le-a ajutat sa devina dependente de droguri pe mama si pe fosta iubita a lui Doug, si ca, tot din cauza lui, tatal protagonistului e condamnat pe viata. Pe scurt, se face vinovat de ruina întregii sale familii, iar aceasta rautate absoluta îl face mai usor de acceptat pe Doug (care n-a bagat pe nimeni în mormânt sau la închisoare, ci doar jefuieste banci) ca personaj pozitiv.
Interesant în filmul lui Affleck e ca personajul principal se apropie si el, la un moment dat, periculos de mult de notiunea comuna de negativ, însa acest lucru nu se întâmpla când fura teancuri de bancnote din seifurile bancilor sau când trage cu mitraliera la foc automat, ci când o minte pe Claire (Rebecca Hall), când o trage de limba, când încearca sa o convinga sa nu spuna politiei ce a vazut si când face sa para ca aceasta tacere e în interesul ei, nu al lui. Altfel spus, când lupta cu armele inamicului sau, agentul FBI care încearca sa rezolve cazul.
Indiferenta dintre bine si rau
Când se îndreapta catre locul unei spargeri, cei patru membri ai bandei, mascati si cu mitralierele în mâna, sunt vazuti de un baietel. Stupefiat, acesta se uita la ei, îl vedem în ralanti. În curtea lui Claire, Doug o implora sa-l ierte si pleaca rusinat când se apropie o clasa de copii tinându-se de mâna, cam asa e construit întreg filmul, din opozitii care se vad din elicopter (câteodata, la propriu) si din discursuri memorabile despre viata si alegerile la care ea te obliga. Deasupra tuturor si prezenta cea mai vizibila din film e însusi orasul. Affleck face pentru Boston (mai bine zis, pentru un anumit cartier din Boston) ceea ce James Gray („The Yards“, „We Own the Night“, „Two Lovers“) face pentru Brooklyn si New York. Pâna la un punct, firul narativ al filmelor celor doi se aseamana: protagonistul creste într-o societate închisa cu reguli morale aparte, de a carei influenta reuseste, în cele din urma, sa se elibereze, alegând morala comuna în defavoarea codului etic local.
Lui Affleck îi lipseste talentul lui Gray, însa aceasta lipsa o suplineste prin flerul pe care îl arata când filmeaza scenele de actiune.
Rezultatul nu e nici mai bun, nici mai rau. E altceva. E ceva ce poate fi descris în cuvinte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper