Bilantul unui an tenisis(evazionis)tic

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

În preajma Sfintelor Sarbatori ale Craciunului, pipaind cu sufletul pragul dintre ani, s-ar cuveni sa las pornirile belicoase la o parte. Nu e crestineste sa te gândesti rau la semeni, chiar daca unii dintre dânsii n-au avut feed-back-ul cuvenit, ba dimpotriva. Uciga-l Toaca îsi vâra însa codita exact când lumea mi-e mai draga. Or fi sfinte sarbatorile (eu iubesc Craciunul mai dihai decât orice alt ritual comunitar!), doar ca subsemnatul e ateu, deci prezumtia de diafana crestinatate nu i se aplica. Pe urma, nefiind religios, n-am nici un fel de comert cu inepta strigatura biblica „întoarce si celalalt obraz“! Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am chef sa uit si nici sa iert – decât celor care în chip masiv si autentic merita asa ceva…
Prin urmare, dorindu-va, dragi prieteni (sau dusmani) sanatate, prosperitate si speranta, adica apelând la ultimele resurse ale gândirii magice de care dispun, îmi doresc si mie, familiei mele si prietenilor (câti mai sunt) o întâmplare fericita – la modul unei schimbari de regim politic. Îmi doresc, mie, familiei si apropiatilor, sa supravietuim fizic si sufleteste unui regim de exterminare blânda, implicita si cotidiana. N-am nici o îndoiala ca istoria evolueaza ciclic, ca ea nu este liniara, absolut progresiva ori regresiva, ci se misca pe o spirala, cunoscând reveniri si caderi, urcusuri si înaintari. Si mai stiu ca istoria este repetitiva, deci nimic nu e inedit într-însa. Ne-or calca în picioare si ne-or toca marunt distinsii domni „reformisti“ de culoare oranj, dar nu ne pot elimina pe toti, pentru totdeauna. Va veni o zi când actuala caricatura de sef al statului se va transforma într-o amintire urâta, când membrii camarilei politice si economice se vor înghesui sa dea cu subsemnatul la Parchet, când trepadusii mediatici si metafizici ce-au intonat imnuri acestei puteri bezmetice si antinationale vor fi „scrisi“ în cartile de istorie drept niste sarmani oportunisti lipsiti de spirit. Nu stiu când se va petrece acea zi – dar stiu sigur ca ea o sa vina.
Pâna atunci, în aceste câteva rânduri ma voi multumi sa recapitulez cele mai importante evenimente tenisistice ale anului, asa cum le-am consemnat în paginile revistei „Cultura“. Întâi, sunt multumit ca mi-am tinut promisiunea, adica am scris exclusiv despre tenis într-o publicatie dintr-o tara în care politic, economic si cultural, lucrurile au luat-o rau de tot razna. A fost cea mai nobila si mai sanitara forma de evazionism la care am avut acces. Nu-mi pare rau. În fond, într-o lume iesita din tâtâni doar pasiunea te poate mântui…
În cele dintâi luni ale lui 2010 am repovestit monumentala autobiografie a lui Andre Agassi, „Open“. O adevarata saga, o marturisire de sine impresionanta facuta de unul dintre cei mai spectaculosi campioni din istoria sportului alb. Apoi, am avut sansa de a mai vizita înca o data (probabil pentru cea din ultima oara!) templul tenisului „rosu“, Roland Garros-ul. Acolo am trait cosmicul orgasm al unui scurt dialog oficial cu Roger Federer, am stat la un metru distanta de idolul meu, Rafael Nadal, la a carui victorie stralucita am asistat. Un triumf, al cincilea, echivalent cu o sacra razbunare, caci atletul din Baleare l-a zdrobit în trei manse fara istoric pe cel care, anul trecut, provoca un adevarat cutremur la Paris, eliminându-l înca din optimile de finala: Robin Söderling.
Fireste, n-a fost doar Grand Slam-ul de la Porte d’Auteuil. Au mai fost, caz unic în istorie, si cele trei Masters Series-uri pe zgura, Monte-Carlo, Roma si Madrid, câstigate la pas de Rafa Nadal. Ba înca pe coasta monegasca pustiul unchiului Tony a mai stabilit un record absolut: sase trofee la rând într-un turneu important. A urmat Wimbledon-ul, cu un parcurs perfect pentru maiorchin, care si-a recapatat cupa, dar si fotoliul de lider mondial. Disputa finala cu cehul Berdych n-a lasat nici o clipa loc celei mai marunte îndoieli legate de cine va câstiga trofeul londonez. Însa editia Wimbledon 2010 a mai consemnat un eveniment memorabil: meciul de peste unsprezece ore desfasurat între americanul John Isner si francezul Nicolas Mahut. Dupa o batalie desfasurata pe perioada a doua zile, de cinci manse, în care setul final a consemnat un scor de 70-68, contabilizând nu mai putin de 12 noi recorduri în diferite registre, ce-ar mai fi de spus? Cred ca pâna si zeii ar pastra tacerea…
În urma caderii din 2009, Nadal parea sa-si fi încheiat cariera de prim-plan în tenisul pro. Ei bine, n-a fost deloc asa, el practicând un joc perfect adaptat suprafetelor rapide, cu progrese remarcabile înregistrate cât priveste loviturile specifice ofensivei, serviciul si voleul. O singura întrebare se mai punea dupa Wimbledon: va câstiga Rafa si US Open-ul, singurul Mare Slem care-i lipsea din panoplia personala si asa foarte bogata? A raspuns singur si într-o maniera lipsita de echivoc, dominându-l în finala copios pe Nole Djokovici, învingatorul lui Federer. Asa si-a adjudecat spaniolul cel de-al noualea titlu de Grand Slam al carierei, la doar 24 de ani. Dupa Flushing Meadows, omul din Porto Cristo avea mai bine de cinci mii de puncte avans în raport cu supercampionul din Tara Cantoanelor, Roger Federer. Singura lui provocare – Turneul Campionilor din frumoasa sala albastra O2 de la Londra.
Anul trecut Nadal fusese ciuca batailor, pierzând fara a câstiga vreun set toate cele trei meciuri din Round Robin. Este lucru stiut, indoor-ul nu-i convine deloc ibericului, el având un singur titlu pe aceasta suprafata antipatica, cucerit în 2005, la Madrid. La Londra Rafa s-a autodepasit, dominându-i succesiv pe Roddick, Djokovici si Berdych. În semifinala Nadal nu era tocmai favorit, Andy Murray simtindu-se ca pestele în apa pe suprafata rapida din sala. În plus, britanicul juca acasa, în fata propriului public. A rezultat o adevarata ciocnire a titanilor, un meci de trei ceasuri, extrem de spectaculos, între cei mai buni „aparatori“ din circuitul ATP, meci decretat de specialisti „partida anului“, câstigata in extremis de liderul mondial: 7-6, 3-6, 7-6. Finala ne-a aratat un Federer perfect, la fel ca pe parcursul întregii saptamâni londoneze, Rafa neputând sa-i rapeasca Dumnezeului tenisistic decât un set, singurul de altfel pierdut de elvetian în Masters-ul Masters-urilor. Nu mi-a parut rau ca a câstigat Roger, caci, vorba lui Cioran, „il n’est pas d’ici“. Dimpotriva, desi îl idolatrizez pe Rafa, afirm sus si raspicat ca o sa ramân pe veci neconsolat atunci când Federer se va retrage, deoarece desavârsirea tenisului practicat de marele campion nu are cum sa fie egalata vreodata de un alt jucator. Poate ca recordurile federeriene vor cadea cândva, poate ca statistica lor va fi depasita, dar frumusetea jocului sau e sigur ca nu va mai fi atinsa de nimeni altcineva…
În fine, începând de pe la sfârsitul verii am publicat în „Cultura“ un serial pornind de la senzationala carte semnata de Fabrice Santoro, „A deux mains“. Daca „Open“-ul lui Agassi este un adevarat Bildungsroman, opul lui Santoro tine de specia pretentioasa a memoriilor. Iar daca acela care consemneaza este si inteligent, si analitic, si empatic, si întelept, daca sufletul lui este o pasta moale pe care s-au întiparit eroii si istoriile tenisului, atunci exista premize solide pentru o arheologica tenisistica de anvergura. Cine vrea sa înteleaga ce înseamna fenomenul tenisului pro din ultimul sfert de veac, acela nu s-ar cuveni sa ocoleasca volumul lui Battling Fab, „Cu doua mîini“.
Urându-va „La multi ani“ si „toate cele bune“, sper sa ne reîntâlnim în 2011 pe niste coordonate mai putin evazioniste decât în anul ce se petrece. Desi nu sunt deloc optimist…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper