Aurel Dinu si aparenta dedramatizare a razboiului

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Studenta Ioana-Andreea Bîrzescu si-a asediat subiectul, adica pe veteranul de razboi Aurel Dinu. De aceea, a reusit, în câteva zile, sa îl intervieveze. Despre insistenta tinerei si despre cadrele oarecum neobisnite în care fostul soldat si-a amintit si a povestit episoade din experienta sa de razboi aflam din relatarea studentei de 18 ani: „Prima parte a interviului s-a desfasurat pe 30 octombrie 2010. L-am cautat acasa, dar nu l-am gasit de la început. Sotia lui mi-a spus ca Aurel a plecat cu calul, sa-l duca la pamânt. L-am cautat la locul indicat. Acesta a fost primul cadru în care a început sa-mi descrie razboiul trait. A fost însa un mediu zgomotos, câtiva localnici treceau pe lânga noi si îi dadeau binete, îl întrebau de vorba. Ne întrerupeau. Uf… si mai erau si caii, câinii lor, zgomotele unei zile de munca la câmp. Si s-au terminat si bateriile de la reportofon, asa ca a doua parte a interviului, parte desfasurata în aceeasi zi, a avut loc la portita casei veteranului. Acum, zgomotul era asigurat de masinile care treceau pe sosea… asa ca a fost necesara înca o întâlnire cu domnul Aurel Dinu. Pe 13 noiembrie l-am prins tot în fata portii si am continuat“.
Dupa informatiile oferite de autoarea interviului, veteranul Aurel Dinu este o persoana de statura medie, cu parul încaruntit; de aceea, pare mai tânar, la aceasta aparenta contribuind si privirea directa, chiar energica. Este activ, înca desfasoara activitati domestice specifice vietii la tara. În timpul naratiunii, a gesticulat doar când a descris varietatea de mine plantate sau dezamorsate, episodul ranirii. De regula, veteranul a vorbit rar, cu ceva pauze datorate (probabil) încercarii de a adauga mai multe detalii, de a descrie mai plastic, de a fi mai explicit. De aceea, relatarea evenimentelor la care Aurel Dinu a fost participant sau martor nu a fost întotdeauna coerenta. În timpul interviului, veteranul nu a oferit prea multe informatii, cel putin aceasta a fost concluzia studentei oarecum nemultumite de rezultatul final al efortului ei (la cererea veteranului, aceasta a pus si „întrebari ajutatoare“). Daca descrierea evenimentelor si a cadrelor spatio-temporale ale acestora a fost afectata/alterata de amnezii, de confuzii si aproximari1, interesante sunt însa raportarile la Celalalt, la razboi precum la un Celalalt acceptat, dar nu agreat.
Razboiul l-a marcat doar fizic, cel putin asa a sustinut veteranul. La fel ca si în cazul altor relatari de razboi, episodul propriei raniri devine axul naratiunii. În aceasta povestire de razboi, soldatul si-a pierdut un ochi. Veteranul sustine ca acela a fost ochiul lui de culoare verde!2  Chiar daca pe front a suferit de frig si de foame, fostul genist nu a fost traumatizat psihic. Ba, mai mult, conform propriilor afirmatii oarecum autoironice, s-a fi dus la razboi ,,cu voie” si ,,a petrecut bine“! Cred însa ca ultima fraza a înterviului oferit de Aurel Dinu este relevanta cu privire la împacarea sa cu realitatea istorica, dar si cu propria-i constiinta.
Razboiul: instructie, itinerar, defilare finala
La prima vedere, naratiunea fostului soldat pare ca dedramatizeaza razboiul, ca îl transforma într-o poveste fara sânge, fara victime. Pentru taranul-soldat razboiul este o cazna: ,,M-am nascut în Comuna Stoenesti, sat Mogosesti… asta în care suntem. În el m-am nascut, în 1923… adica în anul 1923, luna noiembrie, ziua 10. Am învatat sapte clase primare la Stoenesti cu… Niculae Marinescu, cu Diaconescu3, adica cu domnisoara Diaconescu, da’ pe atunci era înca domnisoara. Pe tata îl chema Gheorghe si pe mama Gheorghita4… asa s-au potrivit!
Si dupa scoala am facut premilitara, trei ani de zile am facut. Dup’aia (veteranul leaga cuvintele într-o maniera personala, încât daca i-am reproduce vorbirea am desprinde cu greutate cuvinte unele de altele; în acest caz pronunta „duapaia“; n.n.) m-a luat în armata… si asa, am facut doar trei luni armata.
Razboiu’ a început în 1939, dar nu am luptat de atunci, eu am luptat din ’44 în sus, ca sunt nascut în ’23 si m-a luat în contigentul meu, cu leatul meu, m-a luat în ’44 si am facut înstructia la… prima înstructie (instructie, n.n.) m-a încorporat la Brad, în Hunedoara (jud. Huneodoara, n.n.). De acolo, ca a facut taica-meu o cerere, am venit la centrul de înstructie Genu, Râmnicul Vâlcea (centru de instructie-geniu, n.n.). M-a mutat acolo… si acolo am stat o luna de zile în înstructie… ca eram primul contigent, adica ultimul contigent de razboi… si asa am plecat cu razboiul pâna la Oarba de Mures. La Oarba de Mures a trecut Muresul dincolo… si unitatea noastra. Acolo s-au contopit Divizia 35 si Divizia 116. Acolo a fost urgie mare. Parca si acum aud artileria.
Apoi, dupa Oarba, ne-a luat înapoi la centru de înstructie Genu… compania asta în care eram noi pionieri, ne-am întors înapoi ca se împutinasera ostasii… si am venit aicia, am stat vreo luna si ceva de zile în refacere, ne-a dat un concediu de 20 si ceva de zile si dup’aia am plecat si am luat razboiul de la Lucinetii de Sus7, Ungaria, granita Ungariei.
Asa am ajuns la Bunesco Bruno8, am trecut pe la Bunesco Bruno cu razboiul, am ajuns la… de acolo am mers la Oatrova, Praga9. Acolo am fost la Divizia 7 Infanterie, am fost Compania 81 Pionieri; ne-am dus cu deminari, cu minari, mai plantam mine, desplantam mine… ca unde se trecea cu razboiul nu trebuia sa treaca armata noastra. Asa ca le scoteam din pamânt, le dezasamblam, le facem gramada si le dadeam foc.
Acolo, cum spuneam, am ajuns pâna la Ostrova (Ostrava, n.n.), lânga Praga, aproape de Praga. Acolo am stat o luna, am stat în bordeie ca se terminase razboiul! Mai erau diviziile SS, ca elea (alea/acelea, n.n.) nu se predau, elea ori se omorau singure, ori plecau prin foc, prin apa, ele nu se predau adica. Si am stat o luna de zile acolo în bordeie de coaja de brad. Am stat o luna si ceva de zile, a mai facut instructie cu noi, ca nu am facut perioada completa de armata… noi contigentul asta. Si dupa o luna am luat marsaluiala înapoi în tara si am venit pe picioare din oras în oras, cam de la Basca, Bistrita10, Debertin11, Baia Mare.
Ne mai puneau si sa defilam, sa facem pas de defilare! Asta a fost marsaluiala din iunie, luna cea mai calduroasa. Ieseau cehoslovacii, care erau oameni, prin sate si ne dadeau apa, altceva nu! Si am marsaluit pâna la Dealul Feleacului12… si mai era acolo o statie care mergea spre Bistrita Nasaud pe lânga o apa… si am mai stat si acolo o luna si ceva13.
Apai, am fost la Bucuresti ca sa demonstram ca venim dupa front, ca am terminat cu victorie… am fost la Bucuresti, am facut niste demonstratii pe acolo… si am venit înapoi… si la Dealul Feleacului am dormit noaptea, am cazat noaptea acolo. De la Cluj mai încoa’ trecem peste asta… pest o apa acolo, parca Dejul14, si am venit pe picioare pâna la Prahova. Am venit pâna acolo numai pe picioare, toata unitatea noastra o fost asa; noi am fost companie de pionieri la Divizia 7 Infanterie si am venit acia… si aci ne-a ales echipe de pionieri si ne-a trimis. M-a trimis la Brasov pe mine si cu o echipa de zece oameni… si acolo am stat cam trei luni de zile la scos de bombe din pamânt, dup’aia am terminat acolo, am stat trei luni de zile, am facut ce am facut acolo… si ne-am dus la unitate. La unitate ne-a dat drumul acasa… câte 20 de zile de fiecare am avut si apai ne-a prezentat la Tecuci, la aerodromul Tecuciului sa distrugem alte bombe sau sa le dam foc, adica sa le strângem, sa le bagam în gropi si sa le dam foc… si acolo am ramas fara ochi!
Accidentul care i-a
marcat existenta

S-a întâmplat ca a lovit un altoi… mi-a venit un sublocotenent ca sa facem curatirea terenului pe aerodromul Tecuciului; si oamenii adunau proiectilele care erau raspândite; le scotea oamenii pentru pescuit, pentru nu stiu ce, le scotea de le desfaceau, le faceau… si erau niste proiectile ca de brand de 60. Nu stii dumneata ce sunt, dar poti înregistra ca stiu astia de citesc, ca-s mai vechi.
Si cautam si gaseam proiectile din estea… si numa’ vine unu’ din fata mea, tocmai când eu eram aplecat sa iau un proiectil de jos, sa-l pui colea… si asa, ala (un alt proiectil, n.n.) a venit în fata mea; ca a fost în frunza de salcâm, ca era luna lui martie, ca frunza de salcâm era în tot aerodromul, ca era tot încercuit cu liziera de salcâm, cu puieti de salcâm… nu stiu! Doar m-am aplecat… si m-am pomenit ca m-a lovit în ochi, în fata! Nu am vazut sase zile. M-a adus la Bucuresti doi camarazi de-ai mei de acolo, m-a dus la Bucuresti la spital si la 24 de ore de la lovitura mi-a scos ochiul, ca nu s-a putut sa mi-l trateze, sa-mi scoata schija. A intrat chiar în luminita ochilor si am avut toata fata împuscata; erau numai niste elea ca vârful acului! Si am stat la spital vreo 12 zile, mi-a facut operatie si mi-a dat drumu’ acasa, concediu medical vreo 45 de zile. Dup’aia m-am dus, mi-a mai dat iar concediu, ca nu se vindecase (ochiul, n.n.).
M-a plasat la 40% si mi-am luat pensia în ’78, mi-am luat pensia ca sa muncesc undeva o jumatate de norma. Unde era sa ma duc? Da’ asta a fost târziu. Pâna a venit ici, pe râu, canalizarea asta15… si ziceam ca sa intru acia; da’ m-am ferit ca se spargea la piatra pe aicia, pe râu, ca venea o piatra d’aia de se sfarâma, de-mi putea sari în ochi… si ce mai ma faceam?
Razboiul din comuna Stoenesti
Da’ o mai fost si un alt fel de razboi. Ai mei de aici s-au simtit o târa prost ca au venit rusii…si când au venit în tara si faceau mari dezastre. La noi, chiar aici în comuna, nu prea au facut… pe aici; da’ la Vâlcea, pe acolo, distrugeau biserica, bagau cai în biserica… pâna au ajuns la noi. Aici au facut convoi de carute, treceau si pe soseaua asta. A trecut pe aici, pe la Cacova, au venit, au trecut peste Barbatesti16 cu carutele, erau convoaie de carute rusesti. Tata a patit, ca i-a luat un cal atunci, în timpul ala. Când au venit rusii, când au intrat rusii faceau terori… bine, bine… ca si românii faceau în Rusia prostii din estea, dar eu n-am fost în Rusia, numai în tara, în Ungaria, în Cehoslovacia. Deci, au venit rusii cu avarii proaste, cu fel de fel de apucaturi de fugeau oamenii pe câmp… cica le era frica de rapit fete, ca rusii rapeau femei… nu stiu ce, au trecut cu scandal!
La 5 mai s-a terminat razboiul! Rusii aveau cantonamente, dormeau în case la cehoslovaci, la astia eliberati. Pe noi, rusii nu ne bagau în seama… de, daca au luptat cu noi în Rusia! Asa ca ei aveau necaz pe noi, ei au luat victoria, ei ziceau ca victoria ei au luat-o, numai ei! Ne-au dat si noua asa câte o decoratie ,,Cinste si Onoare“. Ca d’aia am o pensie de trei milioane doua sute patruzeci, ca daca nu aveam decoratia nu-mi dadeau astia mai mult de un milion… ca asa dau!
Razboiul soldatului, în rezumat
Nu am fost casatorit, eram cavaler, de parinti ma gândeam, încolo nu! Am plecat cu voie la razboi, prima perioada de instructie am petrecut-o bine, am facut premilitara completa. Si mi-a prins bine ca mi-a dat grupa în primire, nu am avut suparari cu nimica, decât asta a fost supararea – ger, frig, foame. Si alta suparare am avut, când ne-a adus de Pasti oua rosii… si elea au venit stricate. Asa ca astea a fost ! O duceam rau cu mâncarea pe front, venea cu ea rece. Eu am dus-o rau, ca aici a fost mai greu, ca nu ne primeau nici în curte17, doar slovaci ne mai primeau sa intram si în casa. Nemtii erau sefi pe acolo prin Cehia, ca erau aproape de ei si de aia nu-i iubeau pe nemti. Rusii intrau cu abuz; ei dormeau în case, dar noi pe câmp, doar în grajduri când erau ploi.
Am simtit pe front, cum sa spun, toata mizeria, paduchii, vai de capul meu ce am patit! Ne scaldam pe fiecare saptamana si tot degeaba. Erau niste paduchi cu coada în sus, asa o nenorocire… Si dupa ce am venit în tara, tot greu am dus-o cu mâncarea, nu era pâine, era foametea aia, era seceta, incepuse seceta mare… si nu era pâine, traiam cu malai pe front, ne dadea cartofi cu ciorba sau cu mazare, ne dadea în loc de pâine, ca nu era pâine.
Am dus-o greu, dar a dat Dumnezeu si am trait. Marsaluiam, pe fiecare zi marsaluiam, la ora patru terminam, pasul la patru, la cinci cu itierarul (traseul, n.n.) nu stiu care, te spalai pe picioare, pe corp, ca se mersese pe caldura, praf, se mersese mult. Era greu cu razboiul, ca mergeai la înaintare, ca trebuia sa te feresti, ca nu stiai de unde trage câte un inamic, si se tragea… pâna ne organizam si noi, sa facem frontul nostru, stateam si cu burta lipita de pamânt…era greu! Primeai ordine de la obsevatori cam câti metri sa înaintezi, ca se trage din partea dreapta, ca din partea stânga… ca era observatori la un foisor, pregatit bine prin pomi, prin elea, si erau ofiteri de te dirijau unde sa înaintezi, unde sa nu înaintezi, sa te ascunzi, erau multe elea, multe treburi! Nu pot sa spun ca a fost chiar periculos pentru mine, ca am fost la deminari, ma mai scoteau de pe linia întâi si ma duceam la deminari. Si acolo era periculos ca daca calcai pe o mina neobservata te arunca în aer… mai ales erau d’elea ca daca erai mai greu de 60 kg si calcai pe ea, te arunca în aer. A aruncat cal cu caruta cu tot! Era mina d’aia T, aia de era pentru tancuri. Mina– clopot, era asa… cum sa spun? O bagai în sant, astupai si ea distrugea tancuri, d’aia îi spunea mina– clopot. Mai era si mina-calimara, ca era cum e o calimara, legata una de alta cu sârma, daca luai o d’aia, toate explodau când o luai cu piciorul. Te desfigura mai mult de picioare, de mâini… nu mureai, numai daca calcai pe ele cu toata puterea… mureai. În rest, daca simteai sârma si nu cadeai, te lovea la picior, nu era periculos. Elea erau periculoase, mina T germana.
Dupa încorporare, nu trebuia atunci sa ne încorporeze, trebuia numa’ în ’45. Ne-a încorporat pe 21 mai… da parca nu se unificase Pastele! Sau era de Sf. Constantin si Elena, ca pusese Pastele în aprilie atunci?
Am avut un comandant, am avut doar pe Toma David asta de pe râu în sus, leat cu mine, si era Barbulescu18, dar asta era la aprovizionare ca era mai batrân. Astia care au fost pe aicia, pe la noi, a fost ca asta de a murit alaltaieri, de l-au îngropat alaltaieri (sâmbata)19, dar era la alta unitate, era la vânatorii de munte. Noi am facut la 3 Pionieri de Munte si dup’aia m-a mutat la 5 Pionieri, ca s-a desfiintat centru la Genu20… si pe front am fost utima data pionieri la Divizia a 7-a Infanterie, Compania 81 Pionieri“.
,,Mai închizi si ochii…“
Când Aurel Dinu a fost întrebat, înainte de sfârsitul interviului, daca a ucis în timpul razboiului, el a raspuns simplu si scurt: ,,Nu stiu, nu stiu, dar când tragi cu pusca mai închizi si ochii!“. Astfel au procedat cei mai multi dintre soldatii proveniti din mediul rural. Cultura traditionala a fost mult mai puternica decât propaganda de razboi sau decât autoritatea comandantilor. „Varsarea de sânge“ uman a fost perceputa ca pacat mortal. Era o urma adânca, o ipostaza veterotestamentara de neeludat.

 

MIHAELA GRANCEA / IOANA-ANDREEA BÎRZESCU

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper