A comemora sau a celebra?

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Ambiguitatile istoriei recente si autoperceptiilor legate de Revolutia din Decembrie 1989

În aceste saptamâni de iarna întunecata, am vazut ca unele persoane publice folosesc frecvent, cu referire la diverse celebrari (Ziua Nationala a României, Revolutia din Decembrie 1989), cuvântul „comemorare“1. Ba, mai mult, un lider PD-L ne-a îndemnat, de la un post de televiziune, ca „de 1 Decembrie sa ne reculegem în familie“. Si ne mai suparam pe europarlamentarul László Tökés deoarece acesta a declarat ca, pentru maghiarii din Transilvania, aniversarea unirii Ardealului cu România este o zi de doliu! În România, rating-ul media este realizat, mai ales, cu prilejul înmormântarilor actorilor, poetilor, sinucigasilor, parastaselor, caci moartea Celuilalt te face mai bun. Mortul e inofensiv, e un artefact glorificat postum; uneori aceste clipe de celebrare (am scris bine!) sunt mai intense decât orice „slava“ individuala, deoarece aceasta onorare este împartasita mediatic; dupa înmormântare, mortul devine cu adevarat un deseu si poate fi desnudat de glorie… oricum, ce mai tura-vura, românilor le plac comemorarile si nu aniversarile. În parte, este explicabil. Românul, mai ales cel postcomunist, supravietuitor al noilor „institutii de durere“, anxios, fatalist si traditionalist, era/este obisnuit cu comemorarile grandioase, cu toate spectacolele care au cochetat cu morbideta (de la cele legionare, staliniste, la cele postcomuniste). Or, daca se sarbatoreste ceva, desigur aceasta este supravietuirea; românul pare ca nu progreseaza, ci doar supravietuieste. E o finalitate meschina. Si astfel, si aici, se aplica o lege nescrisa, de sursa mai mult sau mai putin spirituala – cu cât ceri mai putin, cu atât ti se va da si mai putin. E valabil atât pentru indivizi, cât si pentru comunitati.
Astfel, nu-i de mirare faptul ca în constiinta românilor si Revolutia a devenit o nebuloasa, un eveniment confuz, ocult si ocultat, doar o comemorare a celor morti si a sperantelor2, un eveniment neîncheiat. Am observat când realizam interviuri cu participanti/martori la episoadele semnificative ale evenimentului, ca de multe ori, când acestia relatau despre zilele din Decembrie 1989, ridicau des din umeri, repetau miscarea aceea automata pe care o face oricine când are nedumeriri, oricine care a ramas cu nedumeriri, cu nedumerirea ca o povara.
Dupa ce au trecut cei 20 de ani de la Decembrie 1989, ani sarbatoriti, mai mult sau mai putin, cu scandalurile publice aferente si cu frustrari, am ajuns, cu câteva prilejuri (evenimente festive, lansari de carte), la întâlniri cu revolutionarii reputati. Desi au si acum, cei mai multi, o energie electrizanta care te uimeste, fostii lideri par covârsiti de relatia incontrolabila existenta între asteptarile lor si concretizarea acestora – realitatea postcomunista. Unii revolutionari, precum Claudiu Iordache, erau obsedati de problema legitimitatii, de perversitatile Puterii, de faptul ca fostii luptatori sunt ignorati si marginalizati, de secesiunile nedeclarate, de conspiratiile si longevitatea (de facto) a Securitatii; doar parintele Streza din Rasinari a ramas paternal si neînfrânt, exploziv. Ceilalti erau anarhici si autisti, vorbeau amestecat, expunându-si imaginata rana a marginalizarii, dar si viziunea patrimoniala asupra evenimentului. Parca existenta lor, anonima înainte de Revolutie si reîntoarsa în anonimat dupa aceea, este semnificativa doar în relatie cu evenimentul controversat. Acesta (Revolutia) este Referinta; îi afectau contestarea caracterului revolutionar al miscarii, deoarece aceasta i-ar delegitima, precum si periferizarea socio-politica; multi sperau ca vor fi consultati cu referire la analiza trecutului recent, cu privire la perspectivele tarii.
În rest, revolutia reconstituita de multi dintre ei pare un puzzel sucit si personalizat, un breviar cu cronologii încalecate, un film voalat pe secventele esentiale. Ori, nici ei, nici altii nu am învatat ca revolutiile, o alta condensare problematica a timpului istoric, îsi devoreaza copii. De regula, marile miscari sociale sunt aprinse de radicali, sunt animate de inocenti si de fiarele conjuncturale; beneficiarii sunt întotdeauna oportunistii, cei care asteapta. Ceilalti, dupa consumarea evenimentului, nu mai exista. Un oarecare noroc au doar mortii, ei devin eroi si intra în panteonul evenimentului, într-o mitologie oarecum statornica. Cu adevarat, „un sfat al batrânilor“ nu a existat vreodata. E cel mult un cliseu istoriografic.
Interviuri cu doi participanti care nu stiu daca au fost revolutionari
În vara acestui an, doi studenti au realizat intervuri cu participanti la evenimentele din Decembrie 1989. Au povestit un sibian si un bucurestean. Ambii au afirmat ca nu au fost revolutionari si ca nu au revendicat acest statut. Cei doi sunt, în schimb, tipici pentru paradoxalul român postcomunist ramas confuz în mijlocul tranzitiei, al democratiei formale. Asa ca sunt totodata anticomunisti preocupati de exercitarea libertatii de expresie, dar si nostalgici dupa centura de siguranta, dupa deresponsabilizarile oferite de comunism. În plus, simptomatic este faptul ca nu au vorbit, în maniera directa, despre prezent, desi defetismul lor este rezultatul dezamagirii, aceasta din urma fiind, la rândul ei, indusa de actuala epoca a acumularii primitive de capital.
1. Experienta tânarului prins în multime si în capcana istoriei
Urmatoarea relatare apartine unui profesor, experienta didactica a acestuia oferind o anumita coerenta specifica textului prelucrat de noi. Pentru profesorul Dorin Nemes, evenimentele au fost un fel de „tinerete revolutionara“3, caci pâna atunci traise parca într-un soi de crisalida:
„În 1989, eram student în primul an la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, la Facultatea de Filozofie-Istorie, sectia Filozofie-Istorie, si aveam doar 20 de ani. În acel moment, stiam putine despre regimul comunist din România, întrucât eram o fire mai boema, ma interesau cu deosebire filozofia, poezia si literatura, evazionam. Preferam sa discut cu prietenii mei despre filozofii greci antici si filozofii clasici germani (atât cât stiam) sau despre Nichita Stanescu si Marin Preda (doi dintre autorii mei preferati la acea vreme). Nu îmi puneam problema daca traiesc într-un regim legitim sau nu. Nu îmi puneam problema aceasta. Cred ca marea majoritate a populatiei nu-si punea aceasta problema. Comunismul îmi aparea ca fiind etern, ca istoria este ireversibila, mereu ni se repeta asta… ma nascusem sub Ceausescu si credeam ca voi muri sub Ceausescu. Nu cunosteam alternativa. Tot ceea ce speram era o posibila liberalizare a regimului, sub fiul presedintelui, Nicu Ceausescu, ce avea o viziune oarecum mai occidentala asupra conducerii si dezvoltarii tarii.
Se vorbea, cu multa precautie, despre faptul ca, mai devreme sau mai târziu, Nicolae Ceausescu va renunta la putere în favoarea fiului sau, Nicu. Aceasta era unica alternativa ce mi se parea posibila la acea vreme. Recunosc ca nu stiam mare lucru despre democratie la acea vreme si nu o consideram o alternativa posibila pentru România. Detineam informatii putine si trunchiate despre Occident, despre democratiile vestice si despre viata civilizata si decenta a oamenilor din aceste tari.
Parintii mei erau oameni simpli, care, daca îmi amintesc bine, considerau de la sine înteleasa ordinea în care traiam. Desigur, de multe ori îsi exprimau nemultumirea si frustarea, pentru ca nu aveau ce sa ne puna pe masa, pentru ca se lua curentul ori caldura, dar se straduiau sa se ascunda fata de noi, iar în public erau, ca si restul, obedienti, disciplinati, înregimentati. Îmi amintesc ca atunci când mergeam la bunici, undeva lânga Blaj, la Rosia de Secas, împreuna cu unul dintre fratii tatei, care era marginalizat chiar si de catre tata si de ceilalti unchi (era anticomunist si lor le era foarte frica de consecinte si îmi interziceau de multe ori sa am de-a face cu el), ascultam uneori Europa Libera si Vocea Americii.
În sat, unchiul meu nu era vazut prea bine, întrucât în tinerete avusese probleme cu autoritatile comuniste din vremea lui Gheorghiu-Dej (fusese arestat). La emisiunile posturilor de radio mentionate, aflasem, de exemplu, ca în alte tari oamenii aveau drepturi, nu doar obligatii, ca aveau posibilitatea sa îsi exprime liber opiniile, sa circule liber, sa aleaga dintre mai multe partide unul care sa conduca tara si multe altele. Aceste informatii, extrem de putine si disparate, nu ma ajutau foarte mult la acea data, mai mult ma faceau sa fiu confuz în legatura cu lumea în care traiam ori în care ar fi trebuit sa traiesc. În liceu, eram un grup de colegi de clasa, foarte buni prieteni, care, dupa ore si uneori si în timpul orelor, ne întâlneam si povesteam vrute si nevrute, printre care si lucruri despre viata politica de la noi, desi subiectul nu era printre preocuparile noastre preferate. Tatal unuia dintre acesti colegi era pictor si dadea glas uneori, de obicei atunci când era sub influenta lui Bachus, anumitor opinii anticomuniste si anticeausiste care pe noi, prietenii aflati în vizita, ne puneau pe gânduri.
În noiembrie a avut loc Congresul al XIV-lea al P.C.R., care l-a reconfirmat la conducerea statului si partidului pe Nicolae Ceausescu. Am primit vestea cu detasare. Eram aproape 100% convins ca Nicolae Ceausescu va fi reales secretar al partidului la al XIV-ea Congres. Într-un viitor mai apropiat ori mai îndepartat, ma gândeam ca îi va urma Nicu si ca atunci va fi mai bine.
Nelinistea ca preambul
…nu mai tin minte exact, dar prin 17 sau 18 decembrie veneam de la Cluj la Sibiu cu trenul, în vacanta, si în compartimentul în care eram câtiva barbati povesteau ca la Timisoara actionau agenti straini care agitau spiritele si care îi îndemnau pe locuitori sa se opuna regimului. Respectivii barbati erau convinsi ca sunt necesare masuri dure împotriva acestora, pentru a nu fi pusa sub semnul întrebarii ordinea comunista. Am evitat sa vorbesc cu acestia, întrucât cereau sprijinul, cel putin verbal, pentru afirmatiile lor, si am preferat sa ies pe hol, unde am ramas pâna când am ajuns în Sibiu.
La Sibiu, lumea era nelinistita. Aveam un vecin vizavi de noi, un vecin pe nume Cenan, inginer de profesie. Prin 18 sau 19 decembrie a venit secretos la noi si a cerut sa stea de vorba cu tata, care era apreciat în bloc ca fiind un om simplu, dar saritor la nevoie si chiar bun sfatuitor. Multi îl apreciau pe tata si îi cereau ajutorul în diverse privinte. În acea situatie, tata ne-a cerut, mie si fratilor mei, sa plecam din camera mare care tinea loc de sufragerie… dar eu am tras cu urechea si am aflat ca la Timisoara se trage, ca mor oameni. Cenan sau nevasta lui (nu mai tin minte exact care dintre ei) avea la Timisoara o sora care îi sunase si le povestise despre ceea ce se petrecea acolo. Cenan se temea pentru viata ei si a familiei acesteia si îi cerea sfatul tatei daca sa plece sau nu la Timisoara. Stirile de la televizor le contraziceau în întregime pe cele aflate de familia Cenan de la ruda lor din Timisoara.
Discutia m-a pus pe gânduri si m-a speriat. Pe inginerul Cenan îl apreciam si îl consideram un om serios si sobru, un individ care nu bate câmpii. De altfel, reactiile de perplexitate si teama îmi erau întarite de reactia tatalui meu, care era extrem de afectat de cele aflate. Cei doi, adica vecinul si tatal meu, s-au dus prin bloc sa le povesteasca si altor vecini despre Timisoara si sa afle lucruri noi despre evenimentele de acolo.
În ziua urmatoare, m-am întâlnit cu prietenii mei si, cu inconstienta specifica vârstei, am planuit sa construim un tipar artizanal cu ajutorul caruia sa scriem fluturasi împotriva regimului pe care sa îi punem în cutiile postale ale blocurilor, la adapostul întunericului. În cele din urma am renuntat la idee, din lipsa materialelor. Dar, în general, contestatari autentici ai regimului au fost foarte putini dintre tinerii care au iesit pe strazi în acele zile la Timisoara, Sibiu, Bucuresti. Cred ca s-a produs o radicalizare a actiunilor pe masura ce se afla, din surse neoficiale, ca la Timisoara, din ordinul lui Ceausescu, armata si securitatea au tras în multime. Eram tânar si inconstient, ca si prietenii mei, credeam ca putem schimba lucrurile, credeam ca de noi depinde ce se întâmpla. Mai mult din spirit de teribilism si mai putin din spirit de fronda am participat la evenimente. Nu credeam în rasturnari fundamentale de situatie, în schimbarea regimului. Initial, credeam ca se va mentine regimul comunist, dar dupa modelul sovietic propus de Gorbaciov, perestroika si glasnost, dar cu un alt conducator.
Sibiu, 21 Decembrie 1989, betia entuziasmului de masa
Evenimentele de strada au început la Sibiu în 21 decembrie. În acea zi am plecat de acasa cu un prieten, cu Sabin, acum stabilit în S.U.A. Încercam sa îl cautam, la morga, pe taica-sau, care chipurile fusese gasit mort si despe care prietenul meu aflase ca fusese omorât de catre Securitate. Eu ma îndoiam de aceasta, dar totusi l-am însotit. În fata Palatului de Justitie – pe atunci sediul judetean al P.C.R. – am vazut militari în termen cu parul grizonat/alb, ori era exclus ca acei oameni sa aiba 18 sau 19 ani! Erau securisti înfiltrati, calmi, impasibili, care nici nu clipeau în legatura cu ce se întâmpla în jurul lor. Dinspre hotelul Continental, venea spre sediul judetean al P.C.R. o multime restrânsa de oameni, cred ca erau 200-300, care striga, urla „Jos Ceausescu!“, „Jos tiranul!“ s.a. Majoritatea trecatorilor priveau gura-casca de pe margine, multi plecau repede de acolo, unii, la început putini, apoi din ce în ce mai multi, intrau si ei în multimea care protesta tot mai furios.
Am intrat în multime si noi, eu si cu Sabin. La început, am preferat sa stam pe margine, apoi, la îndemnul repetat al prietenului meu, am decis împreuna sa ne alaturam manifestantilor. Am demonstrat pe strazi, nu îmi venea sa cred ce se întâmpla, parca era un vis, parca eram în transa. Daca stau sa ma gândesc acum, cred ca eram incredibil de detasat, parca nu mi se întâmpla mie, nu îmi pasa de ce avea sa se petreaca; de altfel, nu credeam ca mi s-ar fi putut întâmpla ceva tocmai mie. Îmi amintesc ca am participat la miting prin tot centrul orasului si prin Hipodrom (zona relativ periferica, n.n.), oamenii erau vindicativi, strigau, urlau împotriva tiranului, se descatusau, nu mai aveau nici o retinere, sfârsitul lui Ceausescu era aproape.
Dar eu nu am fost în stare sa strig vreo lozinca anticomunista ori anticeausista. Parca îmi erau, probabil de emotie, blocate corzile vocale. M-a impresionat cel mai tare, nu am sa uit niciodata, când coloana de manifestanti a ajuns pe strada Jiului. Aflat în multime, pe la jumatatea strazii, m-am uitat în fata si în spate: întreaga strada era plina de oameni fericiti (de ordinul miilor) care îsi aruncau palariile si sepcile în aer. Asa îmi închipuiam eu ca a fost Unirea de la 1859 sau cea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918!! Ajuns acasa, le-am povestit parintilor mei despre cele vazute si traite, acestia s-au mirat si s-au bucurat, dar, totodata, si-au exprimat îngrijorarea cu privire la evenimentele care aveau sa urmeze. Tatal meu era convins ca Ceausescu nu va renunta la putere de bunavoie si ca se va ajunge la varsare de sânge, asa cum se petrecusera lucrurile la Timisoara.
A doua zi, 22 decembrie 1989 – fuga în fata televizorului
Dimineata, când m-am trezit, i-am spus tatalui meu ca aveam de gând sa merg în oras sa vad ce avea sa se mai întâmple. Tatal meu mi-a interzis categoric sa ies din casa, convins fiind ca se va trage în oameni si la Sibiu, ca Militia si Securitatea vor fi de partea lui Ceausescu. Nu m-am resemnat si, profitând de un moment de neatentie, din partea parintilor mei, am zbughit-o pe usa si… dus am fost. Am plecat spre mitingul anticomunist din 22 decembrie, care a început înainte de fuga lui Ceausescu (pe la ora 9 si jumatate spre 10). Nu am reusit sa ajung decât pe Calea Dumbravii (bulevard central, n.n.) în apropierea „Diodei“ (la parterul unui bloc nou erau un magazin, totodata si centru de depanare pentru obiecte de uz caznic, magazinul respectiv purta acest nume care s-a pastrat pâna astazi în topografia simbolica a orasului, desi respectivul spatiu comercial a disparut demult, n.n.) când am vazut oameni fugind panicati, când a început sa se traga în jurul meu (casa aceea de pe Dumbravii a ramas mult timp ciuruita de gloante). Daca as fi plecat dis-de-dimineata de acasa, daca tata nu m-ar fi oprit sa plec, as fi ajuns probabil si eu în zona Militiei, unde as fi putut fi ranit sau ucis. M-am întors acasa, unde tatal meu m-a certat cu vehementa, reprosându-mi ca nu ascult de oamenii în vârsta.
Împreuna cu parintii, fratele meu mai mic si câtiva vecini, am urmarit la televizor evenimentele ce se petreceau în tara. Stirile transmise în direct erau incredibile. Ceausescu fugise împreuna cu consoarta lui, securisti, militieni si teroristi straini fideli regimului dezlantuisera iadul în tara, în mai toate orasele importante oamenii ieseau în strada, se încerca organizarea la Bucuresti a unei conduceri revolutionare. Eram cu totii emotionati. Eu, tata si mama, vecinii din bloc urmaream cu rasuflarea taiata transmisiunile în direct, ne dadeau lacrimile când vedeam ororile comise în tara. Îmi mai amintesc ca am petrecut, zilele urmatoare, multe ore în casa pe jos, întrucît se tragea periodic în zona Ciresica (un alt saptiu relativ periferic, n.n.), în cimitir si la blocurile din apropiere – erau în jurul blocului 115, unde locuiam, câteva blocuri unde locuiau securisti, militieni si militari, iar multi oameni din blocul nostru erau convinsi ca acestia erau fideli regimului.
23-26 decembrie, „controlor de trafic“
Am participat la controale pe strada, anume la intersectia strazilor Dima, Plugarilor si Calea Cisnadiei; îmi amintesc ca eram cinci sau sase revolutionari, între care si o femeie care afirma ca lucreaza la Teatrul de papusi, ca e actrita. Purtam banderole tricolore pe care ni le daduse actrita, pentru a demonstra ca eram de partea revolutiei, si opream orice masina care trecea prin intersectie. Toate opreau, iar soferii si pasagerii lor îsi exprimau cu înflacarare adeziunea la revolutie. Dar, la un moment dat, a trecut prin intersectie si o Dacie alba, în care erau trei barbati, iar unul dintre ei, aflat pe bancheta din spate, avea o pusca mitraliera. Masina nu a oprit si a trecut în mare viteza pe lânga noi. Tot ceea ce am reusit sa facem a fost sa retinem numarul Daciei. Nu a trecut mult timp si prin intersectia a intrat un tanc pe care l-am oprit (Armata era cu noi, nu?). I-am spus ofiterului, care iesise afara din tanc, despre Dacia care nu oprise. Acesta a afirmat raspicat ca în Dacia aceia erau teroristi (de unde stia nu ne-am gândit sa întrebam, nici macar nu ne-a trecut prin cap sa întrebam, l-am crezut de la bun început) „care trebuiau opriti cu orice pret“.
Asa ca noi, cei din punctul de control, am construit „un plan de bataie“. Câtiva dintre noi aveam bâte cu care urma sa fie lovite geamurile masinii, eu aveam un spray de corp pe care urma sa îl pulverizez în ochii pasagerului din spate care era înarmat. Apoi, trebuia ca unul dintre noi sa smulga arma teroristului si sa îi imobilizam pe toti cei din masina. Peste vreo jumatate de ora de la închegarea acestui „plan laborios“, aceeasi Dacie a revenit în intersectie, dar de data aceasta a oprit. Am pus planul în aplicare doar eu si cel care urma sa loveasca cu bâta parbrizul din fata a masinii. Individul, orbit momentan de spray, a îndreptat arma spre mine (sau aceasta a fost impresia mea) si în acel moment, de frica, am luat-o la fuga în zig-zag, oprindu-ma la câteva strazi distanta. Întors, dupa ceva timp, înapoi, am aflat de la colegii de baricada ca individul cu pusca avusese intentia de a trage, dar ca renuntase. Si m-au uluit când mi-au spus ca ceilalti ocupanti ai masinii au afirmat ca nu sunt teroristi si ca sunt de partea revolutiei.
Ultima baricada, scara de bloc si zvonurile despre realitati «letale»
Am multe amintiri despre acele zile fierbinti. Îmi amintesc de teama si disperarea generalizata a oamenilor din cartier (zona Ciresica?, n.n.) care, în blocuri, au organizat sisteme primitive de aparare, cu ce au avut la îndemâna, în speranta ca îi vor putea opri pe teroristii care ar fi pus în pericol viata familiilor lor. La parterul blocului unde locuiam, mai multi vecini au improvizat un gen de aparare originala: câteva sanii barau usa blocului, câtiva vecini aveau sare grunjoasa cu care sa-i orbeasca pe eventualii atacatori, câtiva aveau pregatite topoare, iar alti vecini cu arme la fel de improvizate ar fi urmat sa intre în actiune daca prima linie de aparare ar fi fost patrunsa. Disperarea era mare. Mai mult, vecinii se suspectau între ei. Tin minte ca era suspectat cineva din bloc, despre care se stia ca este sofer al unui activist, deci un potential terorist. Mult timp dupa încheierea revolutiei, au continuat sa planeze suspiciuni asupra acestui vecin, oamenii din bloc continuând sa creada ca acesta a fost un «contrarevolutionar».
În zilele în care faceam controale la intersectia strazilor Dima, Plugarilor si Calea Cisnadiei, am vazut cum treceau tancuri pe lânga noi, iesea câte un ofiter si afirma ca transporta teroristi/securisti pentru a-i duce pe strada Miraslau la cazarma de lânga Militie sa fie predati comandamentului militar de acolo. Am aflat ulterior ca în aceasta cazarma era un bazin de înot golit de apa si transformat în loc de detentie provizoriu. Mai tin minte ca, la iesirea din oras înspre Cisnadie, a fost oprit un Aro, în care era câtiva teroristi, printre care si Stroe de la scoala de câini – asa ziceau oamenii, eu nu stiam cine era – iar oamenii îi loveau cu picioarele în burta. Norocul lor a fost ca a venit un tanc sa îi preia pe ticalosi si ofiterul si soldatii le-au salvat viata. Cred ca lumea i-ar fi linsat în cele din urma daca nu ar fi intervenit militarii aceia.
Am ramas cu gura cascata când am vazut ura din ochii multimii si faptele unor vecini pe care de altfel îi credeam foarte pasnici. Poate ca de vina era frica. Stirile pe care le aflam erau contradictorii. Se vorbea ca se trage în centrul Sibiului, în unitatile militare de pe Calea Dumbravii si din Valea Aurie (un cartier periferic aflat în apropierea padurii Dumbrava) în zona cimitirului, ca a aterizat pe aeroportul din Sibiu un avion cu teroristi straini care urmau sa-i ajute pe securisti sa reprime revolutia din oras, ca apa de la robinete a fost otravita, ca nu trebuie mâncate alimentele aduse de taranii din jurul Sibiului, întrucât si acestea erau otravite.
Câteva clisee; dezamagirea,
ea însasi un cliseu

Consideram cu tarie, la acea vreme, ca principalul responsabil pentru toate actiunile de reprimare din tara era Nicolae Ceausescu; din ordinul lui actionau în tara securistii si teroristii. Bineînteles, el împartea vina cu acolitii sai, cu activistii, securistii si militienii care i-au ramas loiali pâna la sfârsit, pâna la executia din 25 decembrie. As vrea sa mai adaug ca, dupa executia sotilor Ceausescu, lucrurile în tara au început sa reintre pe un fagas normal.
Nu eram convins atunci si nu sunt convins nici astazi ca au existat teroristi care au actionat în acele zile împotriva poporului la Timisoara, Bucuresti, Sibiu… Sunt convins însa ca unii din asa-zisi teroristi au fost securistii scelerati, dezechilibrati, dornici sa îsi pastreze privilegiile detinute. Eu de altfel nu am vazut în acele zile niciun terorist, desi era plin Sibiul de ei. Adevarul despre asa-zisii teroristi nu ne-a fost dezvaluit de autoritati nici pâna azi, desi s-au constituit mai multe comisii de studiere a evenimentelor din decembrie 1989 si au fost date publicitatii destule rapoarte despre Revolutia decembrista. Ca toata lumea, aveam încredere si eram nefiresc de optimist cu privire la noii lideri, Iliescu, Mazilu, Roman, etc… Oricare conducatori ar fi venit în locul lui Ceausescu mi se pareau mana cereasca.
Cea mai scurta concluzie posibila
Anii care au urmat au constituit însa o crunta dezamagire pentru mine“.

NOTE:
1. Vezi COMEMORÁ vb. I. tr. A celebra printr-o ceremonie un eveniment insemnat sau o persoana importanta (mai ales un eveniment trist sau o persoana disparuta). s< fr. commémorer, cf. lat. commemorare – a amintit.

2. In opinia mea, românii nu au avut implinita nicio revolutie socio-politica. Incertitudinile, indoielile (metodice) stiintifice ne fac sa spunem ca am avut cel mult o miscare revolutionara (1821), o revolutie tricefala (1848-1849) si Decembrie 1989, ca revolutia comunista „nu se pune“.
3. Interviul a fost realizat de studentul Catalin Lazar in 11 august 2010.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper