Un articol de GEORGE APOSTOIU

Europa si-a depasit de mult conditia geografica de peninsula a Asiei. Organizatia pentru Securitate si Cooperarea în Europa si-a tinut conclavul în îndepartatul stat asiatic Kazahstan, ajuns printr-un joc politic, împreuna cu alte republici ex-sovietice, în organizatia europeana. De la imperiul lui Alexandru Macedon si pâna la cel sovietic, istoria ne spune ca orice extindere politica a Europei spre Asia naste complicatii. Poate vom  avea mai mult noroc cu OSCE.

Sefii de stat si de guvern ai celor 56 de membri ai organizatiei s-au reunit, la 1-2 decembrie 2010, la Astana, capitala construita de Nursultan  Nazarbaiev, parinte-dumnezeu si presedinte al „celui mai nou si celui mai mare stat“ care ar fi Kazahstanul. Daca falosii localnici care se lauda astfel se refera la imensele bogatii pe care îsi întindeau pâna nu de mult corturile, atunci mândria lor este în parte motivata. Numai ca nu peste tot unde se afla petrol se traieste neaparat bine. Kazahstanul independent este bogat dar „parintele-dumnezeu“ Nursultan Nazarbaiev l-a readus la stadiul de hanat de Ev Mediu. Despotismul cu care conduce acest dictator stalinist nu prea deranjeaza pe cei interesati de bogatiile Kazahstanului. Pentru democratii europeni, cele 12-13 milioane de musulmani din îndepartata tara au ceva  poezie dar mai important pare a fi ceea ce se afla sub talpile lor încinse de nisipul fierbinte. Numai pentru atât si merita ca (si) europenii sa ajunga în inima Asiei. Uite ca a venit vremea ca oamenii importanti ai Europei sa serveasca ceaiul de dimineata în palatele construite de Nazarbaiev în plin desert. Ademenitor! Consilierii politici români din Dealul Cotrocenilor, Dealul Spirii, Aleea Modrogan si, parca, din Padurea Baneasa, nu au rezistat tentatiei si au sugerat presedintelui României sa nu scape ocazia si sa mearga mai degraba la Astana decât sa rabde de frig la festivitatile pentru Ziua nationala a românilor. În plina criza mondiala, OSCE înca se mai preocupa de lucruri serioase, ca încrederea, cooperarea, stabilitatea si securitatea regionala. Sa urmarim cum au fost abordate la Astana aceste framântari si sa vedem daca exaporitii români i-au dat sfatul cel bun presedintelui nostru.
Încrederea. Ca speranta nu a fost abandonata, dar nu prea mai exista, nu prea mai conteaza. Ca pe vremea Razboiului Rece, dupa recentele conflicte militare din Caucaz protagonistii s-au retras în taberele lor preocupati sa-si întareasca fortificatiile în loc sa caute pacea. Ruptura cea mai mare s-a produs din cauza razboiului din august 2008 dintre Rusia si Georgia, în urma caruia Abhazia si Osetia de Sud s-au autoproclamat independente sub protectia tancurilor Rusiei. Presedintele Sarkozy, dupa cum aflam azi din cablogramele obtinute de Wikileaks, l-a facut mincinos pe ministrul de externe rus în împrejurarile legate de acest razboi.  Politetea franceza a fost tradata. Pacat. Numai ca adevarul sta în calcule, ceea ce în politica nu a fost niciodata de neglijat. Cine face o analiza mai acatarii a reactiei Moscovei în Caucaz nu poate face abstractie de ultimul episod al destramarii Iugoslaviei care a condus la „autoproclamarea“ independentei provinciei Kosovo. Razboiul ultim (oare?!) din Caucaz este si trebuie legat de manevrele duse pentru desprinderea provinciei Kosovo de Serbia. O astfel de legatura este evidenta. Când s-a nasit independenta provinciei balcanice trebuia sa se tina cont de ea pentru ca Moscova abia astepta o defectiune ca sa puna ordinea pe care si-o doreste în Abhazia si în Osetia de Sud. Europa s-a pricopsit cu trei provincii independente Kosovo, Abhazia si Osetia de Sud în care trebuie trimise trupe pentru mentinerea pacii. Iar unde sunt trupe straine numai încredere nu este. În plus, când sunt încalcate normele internationale, luxul pretins de ambitia de a fi stat sau provincii independente este platit cu bani grei. Încrederea, unul dintre principiile de baza ale batrânului Act final de la Helsinki, se vede sapata din interior. Ceea ce este grav pentru ca securitatea, regionala sau globala, nu poate fi asigurata în absenta încrederii. Delegatia noastra a venit dezamagita de la Astana si, potrivit unei stiri de presa, „România si-a exprimat regretul ca la summit-ul OSCE, care era de asteptat sa restabileasca încrederea, statele parti nu au putut conveni asupra documentului politic de fond“. Har Domnului!
Stabilitate sau securitate? Americanii si europenii din Uniunea Europeana au insistat la Astana pe stabilitatea regionala, pe respectul drepturilor omului si valorilor liberale. Rusia si cei care îi stau alaturi – li se cam îngroasa rândurile! – prefera securitatea regionala. În mare, stabilitatea este asigurata prin functionarea corecta a mecanismelor democratiei. Securitatea în zonele de conflict trebuie sustinuta prin forta armelor.  Este o diferenta. În concluzie, pe acest subiect a revenit dialogul surzilor: unii i-au reprosat Moscovei invadarea Georgiei, în august 2008, Moscova i-a reprosat Occidentului ca printr-un discurs ipocrit despre democratie a pus în miscare revolutii portocalii care, în realitate, mascau interese geopolitice.
Noul tip de securitate euroasiatica. Daca traducem din româna în româna trebuie sa întelegem ca unele state, printre care si România, au dorit sa se adopte nu numai traditionala declaratie politica, ci si un „plan de masuri“ chiar daca prea multe sperante de îndeplinire nu pot fi puse în astfel de documente. Diplomati versati au pus la punct „Declaratia de la Astana“, iar sefii de stat si de guvern prezenti au semnat-o. Nu este o victorie. Divizarea în cele doua tabere, despre care am mai vorbit, este evidenta în acest document, altfel destul de neangajant. Ea, aceasta divizare, se vede si mai clar în refuzul adoptarii „Planului de actiune“ care ar fi trebuit sa o însoteasca.
Reforma. Dupa 11 ani de la precedenta reuniune, în OSCE era normal sa existe o noua viziune si, daca se putea, si o noua disponibilitate pentru conflictele regionale. De când Europa a ajuns pâna în Kazahstan, aceste conflicte s-au înmultit. Cele din fosta Iugoslavie s-au „rezolvat“ cum s-au rezolvat, dar a ramas cel din Transnistria; cele din Caucaz, inclusiv cel dintre Armenia si Azerbaidjan, sunt tinute la foc mocnit. Câtiva piromani stau cu lampa lui Aladin prin tinuturile asiatice iar aici este petrol. Unde este petrol, stim de mai bine de un secol, sunt si conflicte. O reforma a OSCE care sa faca posibila adaptarea la spatiul întins pe care îl acopera si la atâtea fierberi, ar fi necesara. Pentru aceasta ar trebui redefinit rolul Organizatiei. Deocamdata, Rusia si Uniunea Europeana nu se pot pune de acord asupra tipului de securitate pe imensul continent euroasiatic. Poate si pentru ca astazi solutiile de securitate sunt abordate în NATO sau în negocierile directe dintre Washington si Moscova.
Mostenitoare a raposatei Conferinte  pentru Securitate si Cooperare în Europa, OSCE a cam obosit. Ratiunea convocarii ei în anii ‘70 ai trecutului secol  a fost sa asigure un cadru de discutii sau de negocieri  care sa permita diluarea tensiunilor dintre cele doua blocuri militare, NATO si Tratatul de la Varsovia. Actul final de la Helsinki, semnat în 1975, urmarea sa favorizeze destinderea prin cooperare politica, economica, inter-umana si culturala. Au existat si interese mai ascunse care priveau consfintirea granitelor politice ale Europei rezultate dupa Al Doilea Razboi Mondial. Adica, a imperiului sovietic. Odata atins acest obiectiv, unii au crezut ca lumea va încremeni. Anul 1989, ca si anul 1789, a demonstrat ca lumea nu încremeneste. Daca mai este nevoie de OSCE în aceste conditii, atunci organizatia trebuie sa fie restructurata din temelii. Încercarile de adaptare la lumea noua, când nu sunt bizare, sunt inutile. Principiul egalitatii statelor în luarea hotarârilor exprimat prin votul unanim – esenta OSCE – nu mai produce consecintele asteptate prin  semnarea Actului final de la Helsinki, în plin Razboi Rece. Atunci, în numele egalitatii, un stat mic putea sa blocheze o decizie si sa împiedice manevrele celor puternici. Conceptul – gândit la Bucuresti – a fost pus pe masa negocierilor de la Helsinki si aparat cu tenacitate de marele diplomat Valentin Lipatti. Acum, complexate si neputincioase, statele mici nu mai sunt luate în seama. Acel principiu, sanatos în substanta lui, este folosit azi numai de cei mari si puternici pentru a-si impune forta. Razboiul ruso-georgian din 2008 o demonstreaza. Rusia a refuzat la Astana sa accepte suveranitatea Georgiei pe teritoriul de dinainte de 2008. Primul-ministru al Frantei, François Fillon, a spus ceea ce multa lume resimte: organizatia trebuie reformata pentru a fi mai eficace, capabila sa actioneze mai repede.
Dar cum sa reformezi o organizatie de securitate si de cooperare în timp de criza? Mai ales ca Europa a ajuns pâna în Kazahstan si s-a trezit într-un spatiu în care se afla Transnistria, Caucazul si, în apropierea acestuia, Irakul si Afganistanul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper