Zeus si vacile lui iubite

Un articol de N. GEORGESCU

În „Stilistica limbii române“, 1944, una dintre cele mai interesante carti ale lui Iorgu Iordan si una dintre cartile de întelepciune ale culturii noastre, sunt discutate pe larg fapte de limba ce implica participarea afectiva a vorbitorilor. Iorgu Iordan gaseste si vocale lungi la Creanga (pe care, de altfel, îl va edita într-o editie critica ce a devenit de referinta), si cuvinte transcrise silabic de Caragiale, si multe, foarte multe notatii în text ce indica rostirea la Bratescu-Voinesti. Noi nu l-am laudat pe Iorgu Iordan care, la batrânete, a scris atâta si fara rost (memorii, convorbiri, dictionarul de nume bulgaresti din limba româna, prefete) – dar atragem atentia asupra uneia dintre ultimele carti serioase cu acest titlu, pe aceasta tema. În perioada interbelica studiile de stilistica ale limbii române erau mai dese si mai aplicate. „Expresivitatea limbii române“, de Dimitrie Caracostea, este o capodopera a literaturii române, carte scrisa ca sa fie citita ca un roman stiintific (el demonstreaza ca cel mai frumos cuvânt românesc este „pururi“, introduce notiunea de „etern“, articulatie frumoasa a limbii, si vorbeste despre limba vorbita ca expresivitate, din piata ori de pe strada; nu autorii, cu genialitatea lor, duc limba catre culmi expresive, ci exista în sine însasi aceste culmi, trebuie doar sa le descoperi; cartea nu s-a reeditat, nici nu se prea discuta). „Limba româna“, a lui Sextil Puscariu, volumul din 1940, este un adevarat eseu despre românism prin studiul limbii. Acest tip (gen) de abordare mai larga, culturala în fond, a limbii române aproape lipseste astazi, domeniul s-a specializat, despre lucruri generale se scrie putin, au aparut stiinte noi, cum ar fi pragmatica, ce tind sa ia lucrurile de la zero; dupa ce s-a consumat furia structuralista în domeniul limbii s-a schimbat viziunea despre limba în general.
„Stilistica limbii române“, de Iorgu Iordan, editia din 1944, constituie si azi o lectura de-a dreptul atractiva, îmbinând stiinta cu literatura, lasând loc acelui relativism care, pentru ca este interogator, pune cititorul în dialog cu textul si cu problemele generale ale limbii. Daca este sa-i reprosam ceva autorului, îi reprosam ca nu se ocupa si de Eminescu. Autorii sai preferati sunt Bratescu-Voinesti (miza lui Caracostea de fapt; scriitor considerat clasic în viata: iata ca abia mai stie lumea cine a fost), Caragiale si Creanga. Pe Eminescu îl citeaza o singura data, cu un vers din manuscrise: „falnic belfer molfaieste fonfaind farafastâcuri“, comentând: „alcatuit anume spre a imita, în batjocura, vorbirea unui profesor, pentru care poetul n-avea stima, înainte de toate, daca nu exclusiv, din cauza valorii lui absolut inferioare. Impresiile acustice sunt aici mai complicate decât par la prima vedere, caci f se combina cu diverse alte sunete (în primele trei cuvinte cu l, care imita miscarea înceata a organelor articulatoare, în al patrulea cu o, a si n, menite sa redea fârnâiala neînteleasa, iar în ultimul cu a, al carui timbru bogat si sonor evoca vorbaria grava si goala)“. O nota de subsol (toate cartile lui Iorgu Iordan au note de subsol mai interesante decât textul!): „Cf. si «goga», «gogo» etc., care, în diverse limbi, înseamna «prost». La noi Goga, hipocoristic de la „Gheorghe“, are, din aceasta cauza, sens peiorativ (aminteste de «gogoman»). Mai interesant este amanuntul ca numele etnic al Gagauzilor a devenit apelativ si sinonim cu «prost». Sa se compare si deformarea intentionata a lui «Agamita Dandanache» în «Gagamita», apoi numele «Gâga», dat unui personaj (si… colaborator) fictiv al foii umoristice «Gluma», în fine «sinonimia» lui «Ghita» cu «porc» (provocata de guitatul acestui animal sau, mai probabil, de interjectia «gât(a)» cu care se cheama porcii, cum presupune indirect V. Bogrea“.
Ce-ar mai fi de adaugat la atâtea exemple care vin în cascada? „Gâga“ a redevenit personaj de revista în anii ’70 ai secolului trecut, prin „Saptamâna“ lui Eugen Barbu, iar în zilele noastre s-a importat din limba franceza „gaga“ , sinonim pentru „senil“ (se spune despre cineva batrân, uituc, dar cu pretentii – de pilda despre un pedant – ca este gaga). La mine în sat este neamul lui Gânga, ai carui membri sunt cam „gângaviti“. Nu prea mai poti, însa, discuta foarte liber chestiuni de acest fel care privesc defecte omenesti ori aduc animalicul în prim plan.
Tineretul universitar actual provine aproape exclusiv din rândul urbienilor (populatie de orase). Am avut o experienta personala în acest sens. Le-am spus unor tinere studente ca numele zilelor saptamânii sunt, la noi, pastrate din latineste, si înca mai mult: ca fiecare zi este distribuita unui nume de vaca. Zâmbete abia stapânite, drept pentru care am scris cu creta pe tabla aceste nume: Lunaia, Martana – Martolea, Miercana, Joiana – Joian, Vinerica, Sâmbotina – Sâmbotin, Dumana – Duman. Eu n-am experienta pedagogica prea lunga, abia odata cu tranzitia am redevenit si profesor, astfel ca nu stiam pulsul noilor generatii de studenti. Râsul, isteric i-as zice, al câtorva fete despre care am avut impresia ca s-au trezit brusc într-un grajd de vite, m-a pus însa pe gânduri. A trebuit sa vorbesc despre metafora ochiului de vaca în mitologia greaca, despre homericul „Boopis Here“ Hera-cea-cu-ochi-de-junice, sotia lui Zeus, despre vacile Io si Europa, amantele aceluiasi Zeus. Nici asa n-a prea mers. Un tânar istet foc mi-a recitat, în replica oarecum, doua versuri din „Miorita“: „Miorita laie, / Laie bucalaie…“ Chiar asa… zoofilie la ciobanul mioritic în replica la iubirile lui Zeus ?!
Abia când am „îndraznit“ (fara suport stiintific) sa afirm ca vaca este animalul preistoric domesticit de om înaintea calului, am mai putut stapâni clasa. Cred ca animalul numit cal si armele de fier sunt specifice indo-europenilor, care au dislocat vechile populatii din spatiul mediteranean ce venerau vaca si foloseau lutul ars si aurul. Abia astfel, revenind la origini, prezentând lucrurile ca si când ar fi vorba de un tratat (manual) de istorie – din care, chipurile, citam – am reusit sa captez atentia si sa le fac pe tinerele studente urbiene sa-si noteze numele date vacilor si boilor în româneste. Vreau sa spun ca acest scientism începe sa functioneze, ca mod de a exista si de a cugeta, de la vârsta foarte frageda, ca tot ce nu e stiinta este refuzat ori batjocurit de catre tineri. Iorgu Iordan mai putea vorbi, la 1944, de guitatul porcilor la un curs de limba româna; azi cuvintele de acest fel aduc cu ele corpul material, oarecum ca în proverbul „vorbesti de lup si lupul la usa“… Iar Lunaia, vaca mea din copilarie, ori Joiana, vaca tineretilor mele universitare, n-au trecut nici 30 de ani de când erau animale vii si învaluite numai si numai în abur sfânt de lapte. Secolul si mileniul s-au schimbat deja, de vreo 15-20 de ani traim în alta lume, în alta era – si nici macar noi, cei de vârsta medie, înca n-am aflat acest lucru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper