Vocile si limbile politicii

Goethe despre România noastra

Sigur, este o gluma de început, pentru a capta atentia, ma refer la faptul ca, acum mai bine de 200 de ani, Goethe îi scria unui prieten :

„Precum un mare oras, lumea noastra morala si politica e subminata de cai subterane, de pivnite si canale, la ale caror conexiuni si amplasari nimeni nu pare sa reflecteze sau sa se gândeasca; cei care stiu însa câte ceva despre ele vor socoti mult mai lesne de înteles ca aici sau acolo, acum sau mai târziu, pamântul se surpa, fumul se ridica printr-o crapatura si se aud voci stranii. (subl. ns.)“

Pare foarte actual acest fragment, parca este scris special pentru România, chiar daca a fost scris înainte de Revolutia franceza, deci are peste 200 de ani. Lumea noastra începe sa se prabuseasca si vocile pe care le auzim scoase la suprafata nu sunt totusi niste voci straine. Ne par stranii, cum spunea Goethe, dar noi le-am auzit tot timpul, sub forma unui ecou, ca o dublura a vocilor din politica si din viata noastra.
Ca sa justificam Revolutia, am vorbit câtiva ani „limbajul libertatii“, unii cu naivitate, altii doar atunci când erau de fata presa sau multimea. Multi au vorbit limbajul libertatii din naivitate sau din speranta ca totul se va putea schimba, doar cu trecerea celor douazeci de ani de ratacire pe care magul rosu de la rasarit, Silviu Brucan, îi proorocise (credeam ca nu va avea dreptate). În primii ani dupa „evenimente“ (vedeti cum ne-am speriat de cuvântul „Revolutie“ si l-am lasat sa fie folosit doar de „emanati“), limbile s-au amestecat ca la turnul Babilonului, dar învatam sa vorbim  singuri si acesta nu era putin lucru.
Dupa 1996, venind opozitia la putere, am vorbit cu totii „limbajul dreptatii“  si „adevarului“, credeam ca, în fine, am terminat gâlceava, ne-am purificat si urmatorul deceniu va fi cel al recâstigarii demnitatii. Ne-au murit primele sperante si am învatat „limbajul saraciei si mizeriilor“. Am înteles ca dincolo de vorbele lor, de steaguri sau  de logo-urile mestesugite, politicienii se încurca în propriile interese si pot fi o povara pentru visul nostru de normalitate.
Dupa 2000, ne-am crezut scapati de inhibitii si îndepartati de trecut, am sperat sa facem ultimele deconturi cu trecutul si sa ne legam vagonul numit România la locomotiva istoriei, mai precis la locomotiva modernizarii, cea despre care credem ca nu are marsarier si ca nu se opreste niciodata. A venit acceptarea Europei si umbrela NATO, iar resursele nebanuite ale natiunii ar fi trebuit sa tâsneasca spre cer, precum un zacamânt de titei proaspat descoperit. Am început sa vorbim o „limba straina“, un „dialect bruxellez“, si fiecare dintre neologismele pe care le rosteam parea a fi aducatorul unei ploi de bani peste România, bani europeni, „adevarati“ – cum spunea deseori un politician în campanie. Limba si vocile noastre nu ne pareau a fi prea autentice,  însa interpretam asta ca pe un  semn al schimbarii si al noului pe care îl asteptam. Ne-am raspândit prin lume si am interpretat asta ca pe un semn al adaptarii noastre la lume si al succesului. Am privit libertatea noastra de miscare ca pe un drept natural, o parte a misecuvenismului cu care deja am început sa ne obisnuim. În prima jumatate a deceniului au aparut multe mutre noi în politica, tineri sau maturi, unii au schimbat compozitiile pozelor de grup, unii au propovaduit reforme, reformari, modernizari sau doar mersul spre normalitate, dar cei mai multi au fost înghititi de pluton sau împinsi înapoi de unde au venit. În 2006, dupa cum vedem acum, i-a disparut pâna si dosarul lui Ion Iliescu din arhive. Nu cred ca nea Nelu si-a pitit dosarul, putea s-o faca în cei 12 ani când a fost cel mai tare om în stat. Semnificatia este una mai profunda, trebuia sa dispara trecutul unui fost comunist pentru ca deja devenea o resursa în acest deceniu al bunastarii false, dar  si al nostalgiei dupa comunism. Era o resursa pentru altii, cum a fost mai mereu în ultima vreme. În plus, euforia democratiei si suflul celor nou veniti la putere într-o noua tentativa de a elimina ultimele ramasite ale comunismului din politica se manifesta conform unei moralitati proprii, pragmatice si amorale. Comunist cum este, sau cum a fost, Ion Iliescu nu cred ca a dat ordinul ilegal de a i se distruge dosarul, probabil ca i-a fost facut cadou de un politician de la putere care avea nevoie de sprijinul PSD. Este doar o presupunere, speculez aici, nu am nicio informatie, poate ca doar as vrea eu sa fie asa.
Partidele, inclusiv cele cu probleme de legitimitate, au început sa-si schimbe  imaginea. S-au creat marile sperante pentru deceniile ce vor veni: bunastarea, uninominalul, schimbarea clasei politice, meritocratia si tehnocratismul. E adevarat ca, din când în când, aveam semne ca trecutul revenea, dadea lovituri de undeva din culise. Daca te uitai la purpura roasa a jilturilor Puterii, vedeai ca dispozitia lor era la fel, doar ocupantii lor erau altii. Începeai sa vezi ca odraslele fostilor iau locul parintilor, ca odraslele sefilor  devin sefi pe nesimtite, ca fiii arbitrilor arbitreaza meciurile altadata arbitrate de tatii lor. Nu-i nimic, îti spuneai, e doar o tranzitie, mai ciudata, ca la noi.
Euforia deceniului  unu din noul mileniu s-a stins cu totul în doar doi ani. Când au început sa se termine banii pentru Marele Traktir Politic National (MTPN) am început sa ne trezim ca dintr-o betie oarba. „Cum nu mai sunt bani? Uite cine ne conduce… Când a aparut aceasta dictatura? Unde este libertatea presei, unde sunt patronii visatori ai presei anului 1990? Ce-i cu tonomatele astea pe care  patronii le mâna din spate cu înjuraturi si suturi în fund?“
Daca ma uit la mutrele nedumerite ale înteleptilor nostri de azi nu ma pot opri sa nu pufnesc în râs. Multi dintre ei au sustinut indecent si luând drepturi de autor aceasta stare de lucruri. Multi au creat-o, din pacate, societatea noastra nu stocheaza mesajele trecutului, traim doar în imediat. Este ciudata capacitatea noastra de disimulare. Uneori am senzatia ca prefacatoria este o dimensiune importanta a spiritualitatii noastre, desi s-ar putea sa fie universala. Doar ca noi o alegem mai des, ne place minciuna mai mult decât asumarea responsabilitatii si sinceritatea dintr-o explicatie simpla si obiectiva: niciodata societatea nu a premiat pe cineva pentru asemenea gesturi. Ba, din contra.
Ce limba vorbim acum?
Vocile stranii ?

Am uitat bruxelleza, peisajul s-a schimbat dintr-o data. Au aparut la suprafata vocile stranii despre care vorbea Goethe. Mahalaua politica a iesit la suprafata peste noapte?  Nu, prieteni, a fost tot timpul aici, aproape de noi. Mult mai aproape decât ne închipuim.
Câteva stenograme cu lideri politici, oameni de afaceri si jurnalisti au dinamitat linistea pe care ne încapatânam s-o proiectam peste realitatea noastra.
Plecat pentru o saptamâna din tara, descopar la întoarcere un peisaj schimbat. Nu prea citisem pe net stirile si nu aveam cum sa banuiesc ca doar în trei zile se poate schimba într-atât. Un amic din armata îmi trimite un mesaj  glumet:
„Ce faci ticalos mic, hahalera de prieten ce-mi esti? La noi se vorbeste deja doar cu F… , doar cu P…, eventual cu M… Când o sa te reîntorci sa vezi ce greu o sa te adaptezi, comunist liric ce esti! Am vrut doar sa te trag de bracinar, de atentie.“

Mi-am amintit ceva ce am citit recent. În timpul Razboiului al Doilea Mondial, un german a tinut un jurnal al modificarilor lingvistice din timpul  Germaniei  naziste. A constatat cu aceasta ocazie ca nu ideologia, discursurile, drapelele sau alte forme de discurs articulate produceau schimbari esentiale asupra poporului german si societatii, ci un lucru mai simplu, cuvintele, noi sau reevaluate, frecventa lor si folosirea în  anumite expresii erau mijlocul cel mai eficient de propaganda. Acest lucru se întâmpla datorita faptului ca era o propaganda mecanica si inconstienta, un fel de darwinism semantic care se impunea încet, dar sigur, prin expresii izolate sau formule sintactice care îsi câstigau locul eliminând expresii mai putin performante.  Noul limbaj da o lupta de vulgarizare, un adevarat razboi civil discret, dar care câstiga în fiecare zi noi teritorii. Limba învingatorului se impune nu pentru ca este obligatorie,  ci pentru ca devine una din conditiile de mediu, ca aerul sau ca apa.
Descoperim ca discutia despre stenograme este dusa în primul rând de cei care au ceva în comun cu ele, sunt în cele publicate deja, sau se afla în cele care nu au aparut înca. Nu voi intra în acesta dezbatere, ea nu duce nicaieri si se va stinge în curând. Fiecare dintre participantii la polemica va încerca sa uite cât mai repede acest episod. Unii, pentru ca au facut indecenta de a arata niste chiloti murdari în public, ceilalti pentru ca este vorba despre chilotii lor.
Noul limbaj este unul pornografic, vulgar, dar nu Sorin Ovidiu Vântu l-a instituit. Pe el l-am putea acuza cel mult pentru limbajul grupului sau media, dar aici nu este cazul. Discutiile cu politicieni si cu unii angajati au loc sub semnul familiaritatii, limbajul este un indicator pentru  relatie si mai ales pentru tipul de relatie. Exista multi politicieni în România care nu pot rezista 45 de minute la o conferinta de presa pentru ca sunt obisnuiti sa se exprime atât de liber în viata de zi cu zi, încât concentrarea pe discurs fara p… si f… este un efort titanic si nu sunt siguri de rezultat.
Vedeti ce forta are acest limbaj, este repede adoptat, ziarele au fost pline de titluri cu expresii din stenograme, televiziunile si retelele de socializare, forumurile au debordat în pastise. Si eu am intentionat sa public o scrisorica pe blog catre madame Politica, în noul limbaj. Deocamdata, ma bucur ca am rezistat primei tentatii. Parca toata lumea asteptase sa se dea drumul la înjuratura adevarata, cea care spune organelor pe nume. Epoca sugestiilor fine, a pasaricilor prezidentiale, a scrisorilor Elenei Udrea catre Ludovic Or(g)an s-a dus.
Mogulii si proiectele politicii
Sorin Ovidiu Vântu nu este inventatorul politicii noastre si nici a acestor politicieni sau jurnalisti. Vântu este tot creatia acestei lumi. Influenta lui Sorin Ovidiu Vântu este mare, cu siguranta. Nu pentru ca a cumparat politicienii cu snopul, nici pentru ca a facut agenda politica. Este mare influenta si ar putea ramâne asa pentru ca aceasta lume politica a avut nevoie de el. Politicienii i s-au oferit pe tava, multi îl priveau ca pe binefacatorul lor. Nu cred ca Vântu are în solda politicieni mai putini din tabara anti-Basescu decât dintre cei aflati la putere, cei care se dau acum fete mari. Este numai o problema de selectie a stenogramelor.
Multora le-a furnizat protectie  si le-a oferit microfoanele si camerele de luat vederi pentru a fi vazuti. Dar le-a oferit si altceva: simulacre de programe si proiecte, subiecte de discurs. Ne-am facut cu totii, de jena, ca nu observam ce a spus Vântu recent, ca el înca din 2006 a lansat proiectul suspendarii lui Basescu. Nu cumva aceasta este una din cele mai ample  actiuni politice din ultimii cinci ani?  Proiectul  a furnizat mii de ore de discursuri, campanii, coalitii, referendum, teme de campanie,  programe comune. Nu cumva este cel mai tare proiect al politicii din ultimii cinci ani? Indirect, acesta a fost si proiectul major al realegerii presedintelui Basescu: lupta împotriva celebrului 322, a Parlamentului ticalosit, împotriva mogulilor sau tonomatelor, a dat temele si pretextele pentru a câstiga înca un mandat de cinci ani, mandat care tine la putere si acum o guvernare care nu mai are nici o alta forma de legitimitate.
Vântu brava, probabil, când a încercat sa spuna ca i-a propus un program de reforme  presedintelui ca singura conditie pentru sprijin, dar proiectul suspendarii lui Basescu, cu toate prelungirile lui, este un proiect major care  a tinut loc de politica.
Cel mai umilitor lucru pentru întreaga clasa politica nu este limbajul stenogramelor si nici slujul la Vântu, ci faptul ca Vântu, si media în general, le-au oferit o vizibilitate care a tinut loc de discurs si de proiect politic. Cei mai multi politicieni stau pe posturile de televiziune si vorbesc aproape în fiecare seara, dar nu au spus niciodata nimic serios, de care sa ne aducem aminte. Beneficiaza doar de ceea ce în psihologia sociala numim „ efectul de simpla expunere“.
Înca o observatie, poate un pic trasa de par, dar nu eronata total: daca grupurile media ale mogulilor, cele care-i urmaresc pe politicieni si dau în direct chiar si când acestia tusesc, ar disparea, sa spunem, peste noapte, cea mai mare parte a politicienilor de la putere sau din opozitie ar trai o drama. Ar trebui sa caute alte modalitati de justificare a functiilor si existentei lor politice, nu doar hau-haul de la televizor. Cred ca unii ar disparea, alegatorii i-ar vedea nefardati, ar vedea ca nu cunosc viata, ca nu stiu sa vorbeasca cu oamenii, ca nu au nimic în cap, sau, mai rau, ar putea fi întrebati ce meserie au.  I-ar vedea pe unii  ca sunt mici si diformi, ca au o mâna mai lunga de la caratul gentii unui sef sau cine stie ce alte defecte.
Pâna la urma, dincolo de ilegalitatile sau imoralitatile din faptele lor, pentru care este normal sa plateasca în justitie,  mogulii sunt greu de înlocuit si cred ca acesta este lucrul care le va conserva puterea si influenta în viitor, pentru înca o vreme. Aici înteleg nedumerirea lui Vântu din textul unei stenograme: ce l-o fi apucat pe Basescu sa vrea sa-l beleasca pe el, când ar fi putut fi folositor în orice program al presedintelui?
Nu va impacientati, stati la locurile voastre, nu se schimba nimic!
Noul limbaj vorbeste de la sine despre pivnitele si canalele unde s-a zamislit politica noastra. Cele care au însotit-o mereu si o vor mai însoti înca. Pentru ca nou, fata de ceea ce a scris Goethe, este ca acum pivnitele si canalele care se darâma sunt repede construite la loc, camuflate bine, pentru ca acolo se afla miezul politicii noastre.
Noul limbaj vulgar se impune repede, pentru ca este limbajul nostru de zi cu zi, este limbajul relaxarii noastre. Un politician batrân îmi explica odata de ce trebuie sa ma duc eu la televizor, nu el: „tinere, tu esti profesor în civilie, ai fost obisnuit de la început sa spui 100 de cuvinte fara a pune semn de punctuatie cu p…“
Noul limbaj nu este oglinda unei lumi, este chiar parte a esentei unei lumi politice a subteranelor. O lume prin care unii au trecut dinspre comunism spre capitalismul de azi. O lume din care au fost adusi minerii sa planteze panselute, de unde au fost pregatiti marii lideri, liderii sindicalistilor, de unde s-au sapat canale pentru a fi devalizate bancile, unde au fost scoliti capitalistii nostri. Tot aici sunt fabricati disidentii si eroii bataliei pentru civism si democratie.
Ar fi mirosit a canale si mai tare în viata noastra publica daca nu ar fi luminile reci ale platourilor de televiziune care mai curata ce se poate curata, mai parfumeaza pe ici, pe colo.
E adevarat ca s-a ridicat un capac de canal si a început sa miroasa urât, dar el va fi repede pus la loc si sudat cu grija, ca si atunci când a venit George W. Bush la Bucuresti sa vada curcubeul înaltat magnific peste tara. Se vor mai surpa din subterane, dar nici nu mai este nevoie de foarte multe pentru ca, deja, multi dintre oamenii grotelor au fost validati si se afla sub lumina reflectoarelor.
Dragi concetateni, stati la locurile voastre, nu s-a întâmplat nimic! Cuvintele urâte vor fi închise înapoi în cutie. Va mai amintiti?: „Vorbeste-le, vorbeste-le“ („Talk to them, talk to them, and they urged the crowd“. „Stati linistiti la locurile voastre“ („Stay quiet in your places“) … Priviti, Wikipedia e cu noi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper